CONSTANTIN RUSU, NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU, LIA RUSE: VERSURI

CUPOLA SUFLETULUI

Constantin Rusu

Avem în clipele de aur
născute din ecoul naiului
reverberat de clepsidra lumii
o încrâncenată căutare
ascunsă de spuma valului
adus pe malul amăgirilor
cu imaginea acordurilor
din albul cald al viselor,
care nu aduc în paşii vieţii
o tăcere neliniştitoare.

Să ţinem miezul frumuseţii
în calda noastră îmbrăţişare
punând pe hotarul infinitului
coloana şi poarta sărututlui
sub cupola sufletului românesc.

ŞOAPTA DE AZI

Constantin Rusu

Mi-e frig ascuns în multe căutări,
am porţile deschise de rugină
şi simţind marginea lumii în neant
şoaptele de ieri din mine se închină.

Nu ne învârtim în cercuri ameţite,
necuvântătoarele victorii speriate,
învăţate în lecţiile de viaţă
cu tremurul şoaptei pentru moarte.

Ţipetele mute nasc singurătatea
lângă setea pentru despărţire,
lăsată în ecoul clipelor de ieri
o iluzie tristă din şoapta de iubire.

Vreau amintirile născute-n muguri
infăşuraţi pe ramurile de brazi
care să ţină parfumul de vară
În inima iernii prin şoapta de azi.

ILUZII FĂRĂ FRONTIERE

Constantin Rusu

Am fost un trecător anonim,
iarna mi-a ascuns rândunelele,
un plop puţin uscat mă ceartă,
nu am lăsat furtuna să-l doboare
şi rămâne aici fără speranţe.

O sanie plânge ruginită,
nu a văzut zăpada în iarnă,
ascultă cu privirea lungă
vacarmul fără întrebare
a roţilor schimbate la maşini.

Orizontul pare fără limite,
cocorii pot veni fără chemare,
zilele trec în goană îngreunate,
mugurii aşteaptă fără păcate,
iar macul roşu zace-n amintire
când iarna asta nu vede-o ieşire.

DESTINUL DIMINEŢILOR

Constantin Rusu

Avem un număr pentru dimineţi
le ştim pe cele trecute dar ele tac
cele viitoare le dorim un amnar
chiar dacă-s dizolvate în amar.

Timpul era sucit de-un ceas cu ace
în dimineţile cu orele de şcoală
acum orele se-mpart cu minute
pe un ecran cu multe amănunte.

Dimineaţa luna ne deschide-o zi
i-am luat din raze şi nu-i dăm nimic
mă ştie zgârcit dar nu vrea să sufăr
şi-mi lasă limpeziri pe-o floare de nufăr.

Caut destine în zaţul de cafea
consumat metodic dimineaţa
lângă gândurile aduse pe retină
pentru actul zilei de după cortină.

O PASĂRE ÎNVINSĂ DE ZBOR

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt ţipătul care prevesteşte furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
paraşuta care nu se deschide
şi la urma urmei sunt umbrela de ploaie a doamnei
ce păşeşte pe tocuri printre băltoace
model grăbit spre atelierul pictorului
cu nervii puşi pe şevalet.

Răzvrătit pe culoarea surâsului sub cearcăne,
îndrăgostit de tuşele groase şi leneşe.

Aştept imaginea plină şi confuză sub umbre,
o pasăre învinsă de zbor
până la ţărm,
unde mările-n spume hăituite de fugă
îmbracă sublimul în teamă şi nelinişte
pe care numai soarele ce completează tabloul
îl aşază deasupra de închipuire.

DACĂ OCHII VOR SPUNE MAI MULT

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Printre malurile dintre mine şi tine
nu trece nici un râu,
rar te salută câte un firicel de apă
fără un izvor anume,
e o imagine frumoasă la privit,
te plimbă pe lungimea spaţiulu concav
până se pierde în şesul luminos.

Te aştept în ierburile înalte între arbuşti
unde mărturisirile noaste pot fi lungi
fără cuvinte şi alte sincerităţi răsuflate.

Dacă ochii vor spune mai mult,
ori se vor întrece cu buzele flămânde,
voi gusta din carnea ta parfumată.

Nimeni nu ne va despărţi ori îndepărta,
vom învăţa conversaţia dintre inimi,
vom muşca în fiecare zi, clipele
din care am băut singurătatea.

AM TOT CĂUTAT

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Abia scăpat de patul lui Procust,
îmi căutam împăcarea cu fustele cunoscutelor
ca un întreprinzător printre datornici.
Eram încă pe cai mari,
lumea privea cu împotrivire tăvălugul vremii
de care nu scapă nimeni,
nici dacă ocoleşte vama morilor de vânt
la care se macină gânduri.

Am tot căutat
până la ultimul bob de speranţă,
îmi înfloreau în suflet anotimpuri uitate
cu alte iubite-n grădini aşteptând
sentimente nemaintâlnite
şi nu m-am gândit niciodată la durerea
despărţirilor ce-o să se întâmple.

CORABIE SPRE PORT

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se aşteptau
o simplă întâlnire formală,
de unde fiecare a plecat dezamăgit.
Iluzia şi-a pus amprenta pe fiecare întâlnire,
bucuria revederii a devenit străină
ca într-un templu închinat altei credinţe
în care există smerenie amestecată cu îndoială.

Sufletul meu părea neliniştit
ca un animal care simte o temere
şi priveşte cu nedumerire în toate părţile
fiind gata de ripostă.

Ochii-mi caută cu foame lungul străzii,
se opresc la câte o femeie cu pas hotărât
şi o acoperă ca pe un simbol
care trebuie ţinut ascuns în inimă,
după care şi iubita capătă alura dorită
păşeşte prin tine grăbită
corabie spre port.

SUNETELE MA MANGAIE-N SURDINA

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Degetele subţiri ale iubitei se joacă pe clapele pianului,
ea are o bucurie interioară şi surâde
ruptă de realitatea desuetă.

N-am întrebat-o nimic nici n-am descoperit ce cântă,
poate fi şi o improvizaţie proprie
din care irump sunete cu înălţimi diferite
plăcute urechii care spintecă aerul
cu o uitare de sine care se imprimă-n pereţi
să-i dăruiască rafinament casei
copleşită de ploile lungi ale toamnei.

Mă retrag în intimitatea camerei mele,
nu se simte nicio mişcare, aprind lampa de scris,
lumina ei acoperă masa şi calculatorul.
Sunetele mă mângâie-n surdină,
îmi par că ies din cuvinte
şi se ataşază de silabe,
se dezleagă de cântec în poeme,
degetele mele sunt degetele iubitei
care se mută-n mine ca o simfonie
şi nu mai pleacă.

RĂMÂNE DILEMA

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cu sufletul bântuit de posibile pedepse
la punctul de întâlnire dintre iad şi rai
întorc pe dos trecutul.

Demoni n-am întâlnit
în toate nopţile în care am fost fantomă
în ochii femeilor cu străzile înclinate,
ori zburător cu suliţe tintite-n inima lor.
Era vremea când dragostea nu era la ochi, pe bani
şi nu-ţi erau puse la încercare instinctele
cu ţâţe cât dovlecii îngălbeniţi,
întâlnite ori expuse dezinvolt peste tot
fără restricţii morale.

Pe trotuar fesele înghesuite în curbele cererii
strâng preţurile în chingi la negru,
nimeni nu legalizează meseria
pentru femeile cu aptitudini şi liberă practică,
rămâne dilema
cum se impozitează bacşişul
şi cine-l verifică?

MÂINILE MELE

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Mâinile mele de teamă cresc
devin tot mai sălbatice.

Una din ele e mai vânjoasă
are forţă şi rupe,
cealaltă-i mai temperată,
măsoară totul cu prudenţă.

La ordinul primit se sprijină reciproc
şi nu iartă ce nu se cade.

Eu le iubesc pe amândouă la fel,
aş vrea să le mântui de rele
dar nu mă ascultă
şi singure-şi caută dreptatea,

de mă tot gândesc la ce-o să fac
dacă dreptate nu e
şi-mi bagă degetele-n ochi
de nu mai văd lumina
nici măcar moartea.

ORAȘUL ÎȘI IESE DIN FIRE

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.

PARTEA TA CEA MAI BUNĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu ştiu dar cred că eşti femeia fugărită de sentimente
admonestată de orgolii nemăsurate
în plină stradă a oraşului căzut în rugină,
te zbaţi să scapi de poftele mărunte ale nopţii
sânii tăi zvâcnesc de iubire
şi nimic nu-i înduplecă să se lase furaţi
de promisiunile cuibărite în vorbe goale.

Partea ta cea mai bună ce-mi hrăneşte interesul
e atât de aproape de inima mea fumegândă
c- aş putea să-mi ard tristeţea agoniei
în acel numitor comun împreună,
emblemă
aşezată pe frunţile noastre limpezi,
ape învolburate de munte
ce nu se lasă oprite de zăgazuri simple
în care ne scăldăm trupurile goale
şi ne cuprindem unul în altul bucuriile şi frustrările
ca într-un perete al casei sufletului
de care atârnăm portretul de miri.

NOAPTE DE CHIN

Lia Ruse

Câtă bucurie!.. beţie-n culoare
Pe ritmul –Rockului- atât de săltat.
Muzica li se aşterne la picioare,
Ţâşnesc efluvii tandre pe neaşteptat.
Bolta clubului vechi puternic răsună,
E-atâta viaţă expusă-n visul târziu!
Joacă, fericiţi, ţinându-se de mână
Copiii vremii cu râs dulce argintiu.
……………………………………………………..
Cineva-i strânge de gât, parcă, cu şaluri!…
Să iasă în noapte mulţi nu reuşesc,
Tavanul fulgeră văpăile-n valuri,
Tinerii bâjbâie, fug şi se rătutesc…
Clipele răsună de plâns şi suspine
Paşii cad cu zgomot pe dalele vechi,
Moartea-ncet alege din rugile pline
Legănând copiii cu gesturi străvechi.
O,..toţi sunt înecaţi în negura de fum,
Scânteia firavă creşte dintr-o dată
Moartea chiar dansează, sub triluri, în scrum!
Sânge clocoteşte sub pielea sculptată…
………………………………………………………………
Copleşită, strada începe să plângă,
Broderii rămase, în piele, se chircesc,
Doar norocul schimbă soarta lor nătângă?
Mici lumânări oftează şi se gârbovesc…
Strigăte şi zbucium plutesc lung în noapte.
Durerea clocoteşte în straturi de lumini!
Se îngenunchează, se spun rugi în şoapte,
Unii-s morţi, iar ceilalţi vor mai fi senini?!?