Vlad BADRAJAN: VERSURI

CĂMAŞA

S-antors lumea pe dos
S-antors ca o cămaşă
Şi nimănui nu-i pasă:
Toţi cântă, merg voios.

Şi poate că-i mai bine
Când nu simţi urzătura.
Pe dos e cusătura,
Dar nasturii ne rod.

Doare de-i cămaşa
Cum trebuie-mbrăcată,
Care altfel o poartă
Să simtă nu mai pot.

Arde ca o torţă
Durerea-n ei valuri.
Şi strigă. Fără nasturi
Cămăşile-s de forţă.

Strigam atunci şi eu
Şi gata să se-ntoarcă
Cămaşa sta-n cravată
De strigătul meu!

Cămaşa-i ca un şarpe:
Lunecă pe corp
După mărul copt –
Cămaşa-i ca un şarpe.

Străduitor am spus
S-aud-o lume largă
C-a ei suflare-ntreagă
În piepturi s-a ascuns.

Când gândul mi-a ajuns
Un om cu nota zece
“Cămaşa-i invenţia secolului 12!” –
Scurt, simplu mi-a răspuns…

AL ŞASELEA SIMŢ

Se scurge timpul din viitor în trecut,
Iar eu demult sunt cel ce nu mai sunt;
Intuiţia este mirosul de-a sa floare
Şi-n acest mister sperăm fără-ncetare.

E-O VARĂ ÎNTRE NOI

E-o vară între noi.
Soarele nedreptăţii
Şi verdele dimineţii
Creşte între noi.

Ne trezim în doi:
Apune visul
Şi răsare cu dânsul
Vara dintre noi.

Să-ţi spun în vis de noi?
Toţi fug de-a viţii toamnă…
De gheaţă, rece doamnă
Stă vara între noi.

INIMĂ CU OCHI ALBAŞTRI

Drumul are culoarea ochilor tăi;
Eu cu dragostea în ochi
Nu merg pe drum ci vin spre ei
Vin spre ochii, ochii tăi.

Pe chipul lunii te arăţi
Ca o crăiasă din poveste,
Ca început şi sfârşit
Între ce-a fost şi-ntre ce este.

Drumul are culoarea ochilor tăi:
Albastru-n jur, albastră tu –
De-aceea poate rătăcesc
Şi n-am cale spre tine nu.

Iar noaptea când albastru-i visul
Umblu din poveste în poveste
Să găsesc negru castelul
Care lumii te răpeşte.

Inimă cu ochi albaştri,
Cer albastru, însorit
Gândul face-n jur poveste,
Dar la pas e neclintit.

Şi-n jur nu-i nici un pericol
Când drumul sunt ochii tăi
Şi-n pustiu sunt şi în stepă
Ca pe-ntinsul unei zări.

OCHII TĂI

Ochii tăi sunt ca două pământuri.
Două planete albastre.
Doar că văzduhul din jurul lor nu este negru
Ci alb ca foaia;
Pe ochii tăi poţi scrie poeme.
De va fi vreodată să dispară pământul
Eu mă voi refugia pe planetele din ochii tăi,
Iar tu pe planetele din privirea mea.
Vom fi noi în noi înşine,
Noi adevăraţi.

DOMNIŢA

Când ziua-şi despleteşte pletele de aur
Şi-n ochii împărăţiei reîncepe viaţa
Ieşită din poveşti cu bine şi balaur
O domniţă cântă la geam cu dimineaţa.

Vin să o asculte vrăbii din pădure
Zboară rîndunele şi privighetori,
Vântul prin copaci trece fără sunet,
Iar ploaia zgomotos – cade rareori.

Erau şi oameni răi în împrejurime
Acum, ei tot mai mult fapte bune fac,
Iar zombii care n-au somn în astă lume
Măcar atunci ies din Twiter şi Kontact.

***

Sufletul meu ciuruit
Suferă şi se zbate
Şi nu-i nici somn,
Nici noapte.
În găuri ca dopuri
Pun somnifere,
Iar suferinţa păstrată
Se-adună tot sub ele.

PLECÂND

Plecând nu laşi răul în urmă
Nici din tine, nici din loc.
El te urmăreşte,
Nu-ngheaţă-n zăpadă
Şi nu arde-n foc.

Răul priceput precum un cîine
Adulmecă inima în piept,
Ca un şarpe sare,
Ca şacalul muşcă
Şi-nchide lumile
Încet.

Nu ura, nu lăcomia
Te scoate din nevoi,
Nici fuga, nici zborul nu o poate –
Tu-ntoarce-te, le uită,
Iubirea-nvaţă-n schimb
Şi Domnu-o să ajute să le-nvingi pe toate.

P.S.

Iar apoi decide
De să pleci ori nu.

***

Şi nu există oameni –
Sunt numai valori,
Căci ce-ar fi omul fără bunătate?
Şi roţile maşinilor ca inimile bat
Deşi maşinile tot valori au câteodată.

Grăbeşte urgenţa să salveze omul,
Prin flăcări pompierii trec veniţi în grabă,
Dar şi maşinile tot ghidate sunt de oameni.
Omul sigur are neajunsuri,
Dar nu-i neajuns ci valori mai degrabă.

Uite-l cum stă întins în faţa gropii
Vezi? nici sânge, nici puls nu mai are
Oamenii pomenesc iubirea, bunătatea,
Fac sinonim cu ele numele ceului mort,
Iar neajunsurile le uită, le lasă într-o parte.

APOLOGIA LUI VLADIMIR

Au privatizat Vieru iarba,
Stelele – Eminescu, Alecsandri
Şi de le strecori în vreo poezie
Cică “este iarba şi stelele lor”.

Câte fire de iarbă cresc pe pământ?
Număratul stelelor e lucrul cel mai greu –
Neprivatizată printre toate luceşte o stea
Şi creşte verde-un fir de iarbă al meu.

***

Marea loveşte cu valul în maluri,
Valul încreţit se-ntoarce în mare:
Cum omul poartă coroană de riduri
Aşa marea valuri pe faţă are.

Dar recifi în pară verde
Stau adând în sufletul mării
Aşa-n ochii omului ca-n plină vară
Ard culorile tinereţii şi ale visării.

AU UITAT AI MEI 20 DE ANI

Au uitat ai mei 20 de ani
Că sunt făcuţi din suma a câte doi de zece
Şi stau trişti şi posaci ca doi parlamentari
Interzicând zâmbetul prin mandat şi lege.

O nămilă de om s-ai mei 20,
Parcă-i taur la roşu. El poarta o păzeşte…
Încearcă numai peste el să treci
În curtea unde copilăria aleargă şi zâmbeşte.

Îl i-au cu binişorul. Îi zâmbesc puţin
Cu dinţi sinceri şi buni de africani –
Poate se va transforma mîine ori poimîni
În doi copii, de câte 10 ani.

***

Eram mic şi luptam în grădină;
Cu sapa drept armă spre urzici porneam –
Tăiam lăcomia, ura şi ranchiuna:
Ele erau balauri, eu Făt-Frumos eram.

Lupta era crâncenă. Cădeau
Capete zdrobindu-şi ghimpii de pământ,
Deşi în palme bătăturile luceau
Cobora în suflet dulcele, nalt şi rece vânt.

Pe pământul acesta a muncit Bunelul:
Mai puţine urzici sunt în grădina noastră…
Eu tăiam urzicile cu sapa Bunelului meu,
Mama flori mereu semăna în glastră.

Apoi privind porumbul – haiduci verzi de dreptate,
Voiam să-i fac să crească nalţi până la cer.
Se vedea armata, în toamnă, de departe:
Eu – general, mărşăluiam cu sapa cea de fier.

Într-o zi am văzut pe beci aceleaşi verzi buruiene
Supărat, spre ele cu foc m-am repezit –
Erau florile Mamei ajunse în toamnă –
Am înţeles după ce războiu-am isprăvit.

Mama mi-a explicat că nu tot e buruiană
Lecţia am învăţat-o în acelaşi an,
Apoi făcăleţilor de porumb rămaşi fără grăunţe
Le săpam groapă şi îi înmormântam.

Viaţa noastră este o grădină
Sufletul ne este pământul roditor:
Flori şi buruieni, copii şi-o zi mai bună –
Ve-i strânge ce-ai semănat şi-ai îngrijit cu dor.

***
Se scutură floarea de azi,
Răsare floarea de mâine –
Sub tulpini de veşnici brazi
Doar mirosul mai rămâne.

SENEIN DE DRAG

E cer senin şi o stea albă
A căzut din cer senin,
Ca mărgeaua dintr-o salbă
Veni încet, uşor şi lin.

Sărut mărgeaua ce căzut-a
-Nu mai plânge draga mea,
Chiar de mărgelele-s cu suta,
Chiar dacă le pot salva.

DESPRE VÂRSTĂ ŞI ALTE CHESTII MELANCOLICE

I
Am auzit despre vârstă
Că e cam capricioasă.
Straniu lucru este că
vârsta în privinţa
capriciului este antonimul
cuvântului copil.
Mulţi încearcă să jongleze
cu cifrele:
despre 52 zic că-i 25,
61 – 16
72 – 27
La 77 zic că sunt
dublu fericiţi ori că
au 14 ani.
Alte doamne spun că
au 20 de ani şi multe, multe luni;
Multstimatele
Folosesc în vârstă toate
operaţiile matematice:
scăderea, adunarea, împărţirea
şi mai rar şi cu atenţie înmulţirea.
DAR
Îngrijorează nu valoarea cifrelor, ci sensul lor.
Pentru sens trebuie să fii puţin Poet şi Filosof,
Căci sensul nu se află în oglindă.
Sensul are urechi de auzit,
respiruri de respirat,
cuvinte de cuvântat,
inimi de inimit –
două inimi de obicei… dar cât sens.
II
Am auzit despre vârstă
Că e cam capricioasă.
Straniu lucru este că
vârsta în privinţa
capriciului este antonimul
cuvântului matur.
Începutul este: “vreau să fiu mare
ca Mama şi Tata”
Ori “Fratele meu mai mare”,
“Băieţii din clasa a XII-a”.
Apoi vârsta întinde
micuţii de suflet spre prima zi de şcoală.
Dezămăgiţi în sistemul de
învăţământ se aşteaptă prima
mustaţă; După ce au făcut rost de
lame de ras – prima fată.
Şi în sfârşit 18, 19, 20…
S-ar părea că totul s-a
împlinit. Că marea are valuri line.
DAR… cum să nu?
Întâi vine Doamna Melancolie şi
apoi…
– Am auzit despre vârstă
Că e cam capricioasă.
Straniu lucru este că
vârsta în privinţa
capriciului este antonimul
cuvântului copil.

HOPEMORE

O iubesc, dar n-am aripi,
Iar Ea e o stea în cer –
N-o să îndrăznesc,
O nu! Nicicum
De pe cer să o cobor.

Iar corbul strigă “Nevermore!”
Din întuneric şi din mine.
Privesc spre ceruri sus –
Acolo unde-i ea-i lumină.

“La ce bun rugăciuni
Când locul stelei e pe cer?
Cînd în stea niciodată
N-a lovit vreun meteor!” –
Strigă corbul “Nevermore!”.

Din negrul fior
Privesc spre Ea unde-i lumină
Şi mă fac porumbel de dor –
“Oh niciodată, oh niciodată,
Oh niciodată – Nevermore”.

CAVALERUL

Facă-se, Doamne, voia Ta,
Dar dacă am în mîină arma
Şi ca potrivnici ura, zgura,
De plase-aruncă lungi minciuna –
Voi lovi cu spada-ntruna:
În picioarele minciunii
În colţii invidiei şi urii
Pân noaptea din scară va cădea.

Liberă ziua va galopa
Pe-o rază de Soare, pe-un colţ galben de stea,
Sub ele coifu-oi aşeza
Şi-n plin câmp voi aştepta.
Şi-n plin câmp aşa tot stând
Voi gândi tot rând pe rând
Că-n mîini voia-Ţi oi fi având.

Voia lui Dumnezeu Binele este,
Iar cine-n bine izbuteşte
Prin lupte viaţa sa-şi trăieşte.

În mâini – Voia,
În conştiinţă – Judecata,
Onoarea, ostaşi, ne este spada.

BRIU, BRIU, BRIU (FABULĂ)

O cioară
(Când se odihne-a-ntr-o vară)
A primit o telegramă:
“Briu, briu, briu şi briu, briu, briu”
De la Briu Briu Briu
Din Briu Briu Briu.

Vine-o bufniţă la ea –
“Uite-aşa şi iac-aşa…
Şi ce-o să faci soră negrea?”
“Ce-o să fac? –
Briu, briu, briu, briu, briu, briu, brea
Poate briu, poate brea, brea,
Dar mai degrabă – briu, briu, brea.”

Cine citeşte scrisorile străine
Ori policioarele minţii cu bârfe ţine pline
Ori varsă lacrimi saline
Pe la urechile vecine
Despre tot ce nu e bine,
Ori se prefac în zâmbet şi privire
Ori cu descusutul pe la oameni vine –
De obicei când spun ceva
Se aude – briu, briu, brea.

De-ntâlneşti vreun Briu ori Brea
Şi te-ntreabă de ceva
Răspunde-i tot în limba sa.

BUNICA
Lui George Coşbuc

Din cer când vin zăpezi mănoase
Stă bunica mea şi coase.
Lăsând treburile casei
Vecina vine s-o descoase.

– Ce mai faci cumătră dragă?
Şi bărbatul ce-ţi mai face?
Fiica, fiul îţi mai scrie?
Despre ce? Când or să vie?

Tăcuta dânsa o asculta
Şi vecine-i răspundea:
-Du-te de croieşte pânza ta –
Nu-mi descoase casa mea.

CORTEGIU

Cârduri de cioare
Prin toamnă zboară
Ca note triste
Din corp de vioară.
Înaintează tăcute
Prin fumul trist de vară
Cu chip de suflet
Şi miros de ciară.

În fiecare toamnă,
Mereu, mereu, mereu,
Zboară cârduri, zboară,
Zboară, zboară greu.
Şi parc-o clipă-n urmă,
Şi-acum pare atunci
Că este-aceeaşi toamnă
Cu ochi sub gene dulci.

Şi sufletul cânta
Pentru privighetoare
Cu note zvelte, albe
Ce n-au numărătoare.
Un Phoenix era vara
Un Phoenix era timpul –
Azi… zboară cârduri triste
Şi-n minor ţi-n ritmul.

Şi nu este nici somn,
Nu sunt nici pastile
Şi nu este nici carte
De tine să m-aline.

FĂRĂ A O ŞTI

De multe ori pentru a înţelege ce este dărnicia
Trebuie să întîlnim un om zgârcit.
N-am fi putut numi în nici un fel harnicul
Dacă un oarecare cetăţean leneş n-ar fi lenevit.

Lumina orbeşte dacă prin întuneric sare,
Doar când sub piept stă pământul – zborul se vede,
Ne ţinem de speranţă după prima ei moarte
Şi după minciuni ne-nvăţăm adevăratul a crede.

Nu vă doresc s-aflaţi vreodată ce-i Pacea
Să trăiţi în ea fără a o şti,
Dar s-aflaţi, s-aflaţi! s-aflaţi iubirea –
Cu rele, cu bune, cu noapte, cu zi.

SUNT O NOAPTE DUPĂ ZI

Sunt o noapte după zi
Sunt o ziuă după noapte –
Nici Soarele nu pot privi
Şi nici luna nu-i aproape.

În noapte cât şi-n a mea zi
Am pe ram privighetori,
Dar cântecul le amuţi
La fel ca zborul în cocori.

Am pânze, dar n-am culori
Şi versuri am fără cuvinte,
Şi frumuseţi fără fiori
Şi cîntece ne auzite.

Doar atunci când bate vântul
Auzi un ecou şoptit cu greu:
“Fii fiorul, fii cuvântul
Fii Soarele meu… mereu”.

SĂ SCRIU O POEZIE FRUMOASĂ CUM EŞTI TU

Să scriu o poezie frumoasă cum eşti Tu,
Să pun zâmbet în literele ei
Apoi ca pe o stea s-o urc pe ceruri sus
Ca spre mine-nţelepciunea să lunece din zări.

Să rostesc poezia atunci când eşti departe,
Inimă să-mi fie de sângele îngheaţă,
Să mă apere când voi vrea aripi să prind
Şi să-mi încurce zborul ţinându-mă în viaţă.

Să public poezia aceasta peste tot:
În cărţi, reviste, în ziare şi în cuget…
O lume-ntreagă cu ea se va schimba
O lume-şi va găsi rostul după atâta umblet.

***
Ploaia în suflet şi-a găsit locul,
Ploaia cu stropii durerea-şi alină:
Un pustiu e sufletul, durerea e mare
Multă-i tristeţea, iar apa puţină.

Stă cerul încărcat cu nouri
Fulgere-ngheţate gata să cheme,
Iar pe ramuri – gânduri zbuciumate
Lovesc nemilos sticla din gene.

Nu este loc de curcubeu
Nici pe suflet, nici în amintire,
Florile şi-au pierdut din culoarea lor
Şi miroase a mănăstire.

Şi în această imensă lume moartă
Deodată celularul pe masă învie –
Vocea ta spune despre timp prin telefon:
Deci Soarele meu e totuşi cu tine.