MIHAELA OANCEA: VERSURI

LÂNGĂ PISICA ALBASTRĂ

Câțiva iriși indigo
își deschid aripile șifonate de somn;
scormonitori,
ochii de catifea ai pisicii albastre
strigă
silabisind un miracol
petrecut chiar acum
în orașul medieval.

Afară, în năvodul ploii,
se prind oamenii
cu pașii grăbiți,
ascunși sub gulerele ridicate
ale mantalelor
neîncăpătoare
pentru niciun fel de miracol.

Doar lângă pisica albastră,
un copil desenează
insistent
păsări de zăpadă
ciugulind dimineața
de semințele ei aurii.

DORURI CU MIEZ VERDE

De când curge înfrigurat
ruginiul
prin ochiuri de dumbravă
și-un mise en abyme
se ascunde între pleoape,
de atunci
dorurile cu miez verde
își rostogolesc
clinchetul
până la marginea toamnei.

Departe, în savana africană,
rinocerul își ascute cornul;
el doar visează
la iarna ce se va aprinde curând,
prin ținuturile noastre –
o mare hibernală
viscolind
doruri cu miez verde.

În somn,
rinocerul privește uimit
cum oile albe,
scânteind din copite,
adorm pe plai
făcând ca de fiecare dată,
la culcare,
semnul sfintei cruci.

INSCRIPȚIE

Era curent. Ușa s-a deschis ca o mângâiere pe furiș.
O știam timidă aidoma unui pangolin,
însă atunci a ales să-și dezvelească
un umăr de existență
și, până să vedem cine era,
am fost atinși de aceeași boală
inscripționată ulterior chiar în registrele
de stare civilă.

FĂRÂME

Punctul a născut cercul,
dar niciodată n-a fost echilibru
pe aici,
prin mizantropicele muzee
ale realității.

De la o vreme,
îl doare lumea
în care s-a făcut noapte
și podul palmei
în care-au încolțit fărâme de negru.

Vopseaua fugită
de pe soclul unor gânduri
născute în iarnă
inundă coridoare
inuman de reci,
de unde muribundul
privește iarăși
cercul.

Lumina lui,
despicată de sens,
s-a avântat și-apoi s-a retras
de ceva vreme
în sine.

BORNE ȘI O CRAVATĂ VERDE-MENTĂ

Tenace, îți creezi jocul
cu fiecare celălalt întâlnit,
până când imaginea lor meteorică
se diluează și bornele se succedă
ca un zbor fără termen limită.
Unii te-au uitat, alții încă te cercetează
întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta
căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă
și care duce mai departe
soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.

Li s-au tocit și plăcile ouija,
și tot nu te-au aflat!
Tu, cel cu cravata verde-mentă,
ai timp doar să-ți tragi sufletul
și să germinezi cât mai mult verde
până la următoarea bornă.

ANGOASA DE SEPARARE

Odată trezit viu, adulmecă târziul
strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital,
prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate
și începe să învețe
cum să vâneze de unul singur
angoasa de separare
care aleargă în niște pijamale subțiri,
cu dungi hipnotizante.

La început, îl sperie mai cu seamă
cum din spatele unui decor de carton
se prăbușesc replici șoptite de bătrânii
ascunși acolo pentru actul final.

Merge neînsoțit. Știe că vânatul în turmă
i-ar speria prada cu miros de muzeu
și-apoi e o luptă atât de personală,
că nu-și dorește spectatori.

La un moment dat nu mai întinde arcul,
pentru că prada e bătrână
și deja aparține ființei lui extinse,
ființă în care moartea
e rana nerăbdătoare
să se închidă.

FAGURI DE VERDE

Chemări înfrunzite
ard depărtări cu aromă de pin;
o corabie de jăratic,
uitată anume într-o pictură de șevalet,
sculptează păsări
ale căror nume le-am rătăcit demult,
în cerdacul primilor ani,
lângă ghivecele cu mușcate
și, mai cu seamă,
lângă surâsul tău
nins de neîmblânzite primăveri.
Spre seară, decupează faguri de verde
pe care-i așază pe munte, sus,
chiar acolo, pe partea stângă,
în dreptul inimii.

CĂLĂTORIE PRIN VIZORUL CLIPEI

Am nemurit
clipele năvălinde cu pâslarii cadrilaţi
în camera cu haine colorate, agăţate în cuier;
atâtea nuanţe cusute pe ştergare
s-au aprins în fire de gând, scânteind,
iar ploaia asta cu soare
tocmai aminteşte din nou
de scămoşii coceni
din care înfloreau poduri
peste care seară de seară
trecea viteazul Pipăruș,
de stofele din care se ivea năstruşnic
un teatru de păpuşi
ori de caietul dictando
unde literele, la început, mergeau de-a buşilea,
se loveau şi plângeau,
neştiind ce taină purta inima lor.
Am nemurit şi dimineaţa aceea liliachie,
în care cocoşii au refuzat să cânte şi
în care s-a oprit din respirat
o cană bătrână, smălţuită,
din care copilul a tot băut
până când a ajuns cu creştetul la tavan.
Am nemurit hoinarele zile, toţi anii de-argint
şi azi, din trupul lor,
au înflorit sfioase icoane
întru regăsirea noastră deplină.

ÎN TĂCEREA PIETREI

Colţii brazilor mușcă din noapte,
tăcuta noapte
mută ca Sfinxul săpat în piatră;
acolo sunt zăvorâţi toţi anii
pe care i-am deșirat;
aşteaptă la stânca din munte,
cuminţi –
oi împietrite în staul,
pândind nemurirea.

ACUARELĂ

E adevărat că între ei
s-au înzăpezit foșnitoare secunde
întrupate din visuri potrivite;
s-au tot rotit cu încăpățânare
spre margini de oglindă,
până au uitat partiturile zborului
și nici nu mai știu
când le-a crescut inima aceea domestică
ori de ce s-au tulburat culorile raiului;
mai cercetează acum
doar urmele dizolvate
într-o acuarelă.

ETERNITĂȚI NELOCUITE

Ploaia a pornit desculță, prin dumbravă,
când cioplitorul de ani
își căuta rindeaua
pentru a netezi câteva muchii
dinspre tâmple și bărbie.
A colindat printre mesteceni, stejari,
printre fragii cu priviri copilăroase,
ba chiar s-a odihnit pe buturuga pe care
sezuse cândva însuși Stan Pățitul;
acasă la noi, coama ei învoaltă
a răsucit trupuri de crini
ce zâmbesc alb, din grădină,
dinții lor portocalii culegând eternități
nelocuite încă de nimeni.