ODĂ LIMBII ROMÂNE

Tatiana Butnaru

Institutul de Filologie

Aflată între tradiţie şi modernitate, poezia noastră contemporană îşi exercită sfera de influenţă prin multiple preocupări artistice, exprimă tendinţa de a transfigura realitatea prin prisma de viziuni şi reprezentări a spiritului autohton. Diverse teme şi motive de creaţie cum ar fi ecologia naturii şi ecologia sufletului omenesc, sentimentul demnităţii umane, cinstirea strămoşilor, toate acestea şi-au găsit expresie într-o formulă lirică originală, în tendinţa scriitorilor de a depăşi convenţiile timpului istoric pentru a se încadra cu adevărat în tiparele artei veritabile, a propune o nouă viziune artistică asupra lumii. În această ordine de idei, semnalăm prezenţa unui univers de valori aflat în sfera sacrului şi a intuiţiei mitice, deschiderea către o problematică socială de importanţă majoră, tendinţa de reabilitare a eticului, de recuperare a paradisului pierdut, pe care autorii încearcă să-l reconstituie din esenţe. În primul rînd, vom remarca tendinţa de a menţine în conştiinţa contemporanilor permanenţa memoriei, a reintegra în drepturile ei fireşti strălucirea limbii române, a aprofunda intenţa nobilă spre desăvîrşirea morală a semenilor. Îndemnul formulat de Ion Vieru la începutul anilor 80
Să batem clopotele, frate,
Să ne trezim din amorţire
Şi să le batem cu dreptate,
Cît mai trăieşte o iubire
(I. Vieru, Să batem clopotele, frate)
semnala pentru epoca respectivă nu numai ideea de renaştere şi primenire spirituală, dar, în special, o pledoarie pentru supremaţia valorilor, o cheie de receptare a unei experienţe dramatice, cînd autorul este invitat la transformarea poeziei sale intr-o chemare pătimaşă, un strigăt de alarmă pentru salvarea graiului şi a integrităţii de neam.
Să batem clopotele, frate,
Că pînă mîine, cine ştie,
N-auzi pe-aici o melodie
Şi nu-i un gram de sănătate.
(I. Vieru, Să batem clopotele, frate)
Încadrarea în sfera sacrului se manifestă printr-o detaşare de convenţional, redînd în ultima instanţă suferinţele de martir ale poporului, trecerea lui prin vicisitudinile timpului istoric.
Am trecut prin moarte, am născut eroi,
Am vorbit atîta, c-am uitat de noi.
Preoţii muriră în Carpaţii mari,
Ne împrejmuiră cete de barbari.
(L. Lari, Istorie)
Mesajul comunicat are o semnificaţie deosebită. Autorii se afundă într-un desiş istoric ca să-l privească de la înălţimea zilelor de azi, să blameze vitregia unui secol lipsit de demnitate mitică. L. Lari se referă la o continuitate spirituală a timpului mitic, iar „Dochia a noua” dezvăluie în esenţă o stare sufletească echivalentă cu semnificaţia regăsirii spirituale prin vicisitudinile istoriei, nealterarea ideii de suflet şi neam, este un loc cu nume sfînt unde „trăit-am ultima iubire/ Pe-acest pămînt,/ Pe-acest pămînt.” Orientarea sugestiei poetice are loc din cadrul istoric într-un spaţiu contemporan, se manifestă prin adeziunea la idealurile general-umane. L. Lari şi, în special, generaţia anilor 80, au un acut sentiment al istoriei, al originilor, al strămoşilor, trăit durut şi deschis, cu deplina cunoaştere a conştiinţei de sine. Orientată nemijlocit spre făgaşul reflexivităţii, metafora poetică este intuită dintr-o perspectivă modernă, la nivelul unui „transmodernism”, [1, p. 237] despre care aminteşte T. Codreanu de la Huşi şi care semnifică pentru scriitorii basarabeni „un reper în Absolut”. [1, 273] Păstrînd prin convenţie deschiderea spre o problematică socială, discursul poetic este axat pe nişte dimensiuni ancestrale-astrale
Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
Să te şterg din minte c-un burete,
Patria mea pusă la perete.
(N. Dabija, Tara mea de dincolo de Prut)
Nostalgia sacrului dezvăluie o stare de criză şi dramatică contemplare lăuntrică. Înstrăinarea de neam echivalează cu pierderea instituţiei sacre, profanarea valorilor şi degradarea conştiinţei umane sugerată în substextul poeziei. Este de fapt, sugestia unei crize de identitate, de care suferă contemporaneitatea şi echivalează cu degradarea intuiţiei mitice.
Reconfortarea sufletească a eului liric are loc în sfera sacrului, acolo unde „odată pe an toată suflarea Moldovei stă în prag de rugăciune” (I. Alexandru) Chipul lui Ştefan cel Mare transpare şi el într-o aură a sacralităţii, drept rezultat a procesului de esenţializare a valorilor şi a nevoii de descătuşare atît de necesare contemporanilor. Alura polemică şi tonul persiflant tăios înlocuieşte vocabula lirică, aprofundează vitregia unui secol lipsit de demnitate mitică, or, după cum se va preciza în continuare,
„Noi ale tale bătălii pe toate
Pînă acuma le-am pierdut pe rînd”
(N. Dabija, Ştefan cel Mare)
Ieşirea din impas şi tendinţa spre revigorare are loc prin credinţă, prin deschiderea către intuiţia biblică, unde, de fapt are loc revenirea la dimensiunile sacre ale existenţei. Timpul „mielului roman” marchează, în esenţă, o revenire la tiparele unei lumi mitice, arhaice, iar discursul poetic capătă o tonalitate de intensă efervescenţă lirică. Ideea poetică este similară invocării forţelor supreme ale divinităţii, cu alte cuvinte, are loc încadrarea biblicului, a valorilor creştine în sfera unei concepţii universale, capabilă să releve armonia ancestrală a universului, să plaseze personalitatea umană într-o ordine superioară, exemplară, absolută. Lacrima cosmică ce se desprinde solitar din nunta ciobanului din baladă se suprapune iniţierii biblice şi transpare din învolburările timpului mitic, ducînd spre inima istoriei. „Moşii-patres, moşii-patria, după cum precizează într-un studiu O. Babu-Buznea, cu orînduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor inteligentă şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi o dezvoltare normală şi sănătoasă” [2, p.154] determină esenţa timpului istoric, pe care autorii de poezie îl vor intui prin prisma timpului mitic şi a începuturilor originare. Îndemnul spre Alba-Iulia invocate de mai multe ori în incursiunile poetice ale lui N. Dabija capătă asociaţia unei chemări pătimaşe de a reveni la matcă, semn că „ro-mă-neş-ti-le izvoare/ încă n-au secat de tot”, este vorba de necesitatea regăsirii „originarului”, acesta după sugestia lui G. Călinescu, „are un efect de regenerare pentru individul român modern” [3, p.419] Versurile lui N. Dabija
„… Din Hotin pîn’ la Chilia,
Din Soroca şi Orhei…
Graiului ce-mbracă glia,
Şi pădurilor de tei,
Dor le e de România”
(N. Dabija, Scrisoare către Alba-Iulia)
dezvoltă o profesiune de credinţă, exprimă acordurile unei nostalgii copleşitoare, „după locul nostru unic în univers” [4, p.136], se are în vedere o matrice stilistică recreată după modelul blagian, dar cu evidente accente de odă, aşa cum se prezintă incursiunile lirice ce vor urma în continuare:
Sărut vatra şi-al ei nume,
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume,
Limba noastră cea română.
(Gr. Vieru, Limba noastră cea română)
Verbele comunicării sînt de natură eminesciană. La fel a şi N. Dabija sau L. Lari, Gr. Vieru are „mărturia sensibilităţii pentru graiul matern” [5, p.108] Poetul invocă o vatră a românismului prin semnele latinităţii etnice şi îndeamnă cititorul spre valorificarea comorilor sale de perpetuare spirituală. Aşa cum poezia Limba noastră de A. Mateevici a zvîcnit ca o declanşare iluminiscentă, ca o erupţie sufletească, Gr. Vieru îşi exteriorizează dragostea faţă de „limba noastră cea română” în forma unui sentiment religios încadrat în spaţiul sacru al valorilor.
În una din poeziile sale, I. Alexandru se referea la starea „de priveghere” faţă de memoria înaintaşilor, ceea ce l-a determinat să ajungă la o culminaţie a mărturisirii.
De-atîtea oseminte într-un popor,
Locul e gătit de înviere.
(L. Alexandru, Imnul Putnei lui Ştefan cel Mare)
„Privegherea” versului lui A. Mateevici se manifestă în tendinţa de reînviere „din somn de moarte” a basarabenilor aflaţi la o răspîntie a istoriei, în preajma celui mai important eveniment din viaţa lor, Unirea de la 1918 [6, p.119]. Starea de veghe a scrisului lui Gr. Vieru este grija pentru sănătatea morală a graiului pe aceste meleaguri, menţinerea candelei „aprinsă” pentru iubirea de neam şi de limba maternă. Asemenea lui A. Mateevici, Gr. Vieru vrea să ne convingă, că limba noastră la fel ca şi mama sau vatra strămoşească este sfîntă.Armonia interioară a versului lui Gr. Vieru se menţine datorită spiritului religios omniprezent în întreaga sa operă. Şi mama, şi iubirea , şi graiul sînt învăluite la Gr. Vieru într-o atmosferă de sacralitate, „îşi are izvoarele într-o lume creată pentru om, pentru rangul acestuia înaintea demiurgului [7, p.233]. Orientarea poetului către o matrice a sacralităţii nu este altceva decît armonia cosmică a lucrurilor, armonia vieţii omeneşti, aşa cum a fost creată de Dumnezeu, în dimensiunile dăinuirii eterne.
În al lumilor tezaur
Pururea o să rămînă,
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română
(Gr. Vieru, Limba noastră cea română)
Versurile revărsate în stil de odă devin chemare şi imn, crîmpei de baladă, ne aduc în preajma unui cîntec continuu a sufletului izvorît din deplina sa îngemănare cu „a Patriei fiinţă”, cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislite în pledoariile sale poetice. Este cel mai veritabil testament artistic lăsat urmaşilor de „cei doi poeţi mărturisitori”, [5, p.116] cum se exprima A. Bantoş şi care merită „să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc” (V. Alexandri). Chiar şi metafora „Vin din munţii latiniei” face o asociere directă cu intuiţia mitică a unui „ pămînt străvechi şi magic” în dimensiunile sale eterne, „în al lumilor tezaur”, reliefînd o cheie poetică pentru o serie întreagă de scrieri la tema respectivă. Spiritul de dăinuire se manifestă sub forma unui sentiment de adeziune la un ideal plenipotenţiar, are loc redimensionarea din interior a vibraţiilor lăuntrice a unui temperament poetic „copleşit de înviere”, şi care alături de confraţii săi de condei, îşi asigură pe bună dreptate o condiţie de profet, de „poet mărturisitor” [5, p.116] al ideii de reîntregire a ţării, care „şi-a făcut datoria nu numai în faţa istoriei literare”, dar şi „în faţa istoriei însăşi” [8, p.4].

Referinţe bibliografice
1. T. Codreanu. Basarabia sau drama sfîşierii. Chişinău, Editura Flux, tipografia Prag-3, 2003;
2. O. Babu-Buznea. Dacia în conştiinţa romanticilor noştri. Bucureşti, Editura Minerva, 1979;
3. G. Călinescu. Opera lui Mihai Eminescu. Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1969;
4. M. Bucur. L. Blaga. Dor de eternitate. Cluj, Editura Albatros, 1971;
5. A. Bantoş. Doi poeţi mărturisitori: A. Mateevici şi Gr. Vieru. În: Gr. Vieru, poetul. Chişinău, Editura Ştiinţa, 2010;
6. T. Butnaru. Alexei Mateevici şi idealul unirii în materialele simpozionului republican consacrat împlinirii a 90 ani de la apariţia poeziei Limba noastră. Chişinău, Universitatea de Stat din Tiraspol, 2007.
7. S. Fîntînaru. Poezia lui Lucian Blaga şi gîndirea mitică. Bucureşti, 1940.
8. N. Dabija. Solidaritatea de care avem nevoie în Literatură şi Artă. 1990, 13 octombrie.