28 IUNIE – CHIŞINĂUL, ULTIMUL BASTION AL DEMOCRAŢIEI

Am vrut să trec peste aceste alegeri și să scriu mai departe despre dosarele deportărilor, pentru că această incursiune în trecutul istoric este mai relevantă pentru înțelegerea agitațiilor curente, decât orice reflecție gazetărească. Uneori de doi bani. Asta pentru că am prevăzut ce va fi duminică încă din 17 aprilie.

Motto:
„Nu sunt turmentat, dar eu… Eu pentru cine votez?”

Ion Luca Caragiale
(O scrisoare pierdută, 1884)

Scriam atunci în editorialul Votul nostru cel de toate zilele „…că vin alegerile în vară și iar votul nostru cel de toate zilele va împrăștia primari și consilieri albaștri, verzi și roșii prin întreaga țară, cu vot „Chirtoacă” și „ne-Chirtoacă” și cu o miză locală care poate deveni un pas mare spre o turnură geopolitică neașteptată (sau așteptată), pentru că acum fiecare scrutin de votare este ca ultimul. Sper să alegem înțelept. Pentru că având un Șevciuk la Tiraspol, o Vlah la Comrat, un Usatîi la Bălți, un eventual Ivanov (Petrov, Sidorov) la Taraclia și o Greceanîi la Chișinău, putem spune adio trenului european. Dacă cineva îl mai așteaptă”. Și în general, din acest spațiu poți pleca pe Lună pentru o sută de ani și reveni liniștit să faci după asta analiză politică fără să mai citești ceva. Cei care se vor confrunta pentru a fi cu România, Europa sau Rusia vor continua să se tragă de păr și să-și dea palme încă vreo douăzeci și cinci de ani de independență, până această improvizație de țară nu va intra în unul din spațiile politice menționate și li se va închide gura la toți. Fie prin convingere și bunăstare, fie prin constrângere și deportare.
Alegerile între aparență și realitate

Aparențele arată că partidele proeuropene au rămas pe poziții în R. Moldova, menținând impresia unei victorii generale la nivelul întregii țări. Realitatea este că avem un Usatîi prorus la Bălți, care la pachet cu Șevciuk la Tiraspol și Vlah la Comrat, fac această țară asemănătoare Basarabiei din perioada țaristă și sovietică, când rușii dominau mediul urban și administrația, iar românii/moldovenii lucrau ca proștii prin sate și-i hrăneau. Numai că atunci au fost impuși să facă acest lucru, prin două acte de violență și ocupație, iar acum au făcut-o cu mâna proprie, prin votul nostru cel de toate zilele. O altă realitate este că dacă la Tiraspol, Comrat și Bălți am așteptat resemnați aceste rezultate, atunci în frumosul oraș Orhei, vorbitor de română și dintotdeauna exponent al valorilor tradiționale moldovenești, ne-am ales primar cu Ilan Shor. Și așa s-a mai mușcat dintr-o bucată de românitate, iar orheienii stau cu iluzia că-l vor vedea pe Messi sau Ronaldo jucând cu Milsami în Liga Campionilor pe stadionul din Orhei. N-o să-i vedeți, dragi orheieni, pentru că Ilan Shor și Milsami vor dispărea din Orhei imediat ce acesta va avea primele probleme financiare, așa cum au dispărut și multe alte cluburi de fotbal, de ale căror nume nici nu ne mai amintim. Până la urmă problema acestor doi indivizi nu este doar că vorbesc și se comportă conform tiparelor lumii criminale ruse. Și nici pentru că n-au nicio tangență cu interesul național al unei țări în care locuiesc și servesc apriori interesele altei țări de unde-și extrag seva politică și financiară.
Problema este că acești doi oameni au fost lăsați să concureze într-un stat aparent democratic având grave probleme de legalitate, având intentate dosare penale și fiind bănuiți în furtul averilor statului. Prin urmare, victoria lor nu este atât una a forțelor proruse, antistatale, cât și mai degrabă o falimentare a statului de drept și a statului în general, care lasă impresia ca unei scări de valori inversate: Gaburici poate deveni prim-ministru cu diplome cumpărate, Usatîi devine primar cu apucături de gangster rus, Shor ajunge edil la Orhei după ce fură de la oameni un miliard, iar karabina „Greceanîi” poate veni la Chișinău, după ce la 7 aprilie 2009, a ameninţat mamele că va trage în copii, dacă nu îi vor ţine acasă.

Dacă ar fi doar problema lor. Dar probabil că moldovenii au dreptate când sunt zăpăciți în această amestecătură de nebuni și hoți. Și dacă cei pe care politicienii îi consideră „prostime” mai au o scuză, atunci ce clemență pot avea armatele de oameni școliți și instruiți, unii din ei prin România și Occident, care stau în slujba lui Filat și Plahotniuc, alți doi bandiți, cu nimic diferiți de Usatîi sau Shor, decât prin izul de „integratori europeni”. Mă întreb deseori cum pot sta acești oameni acolo, în PLDM și PDM, știind tot ce se întâmplă în țară, știind ce fac liderii lor, știind că prin suportul lor mențin această incertitudine față de viitorul R. Moldova, iar în definitiv și în ultimă instanță să se mire de cât „de proști îs moldovenii”. Eu cred că poporul nostru e mai deștept ca guvernanții „proeuropeni”. Pentru că, dincolo de toate aparențele, mai cred în vectorul european ca unica șansă de izbăvire și de fiecare dată le dau votul acestor partide, chiar dacă acestea de mult nu-l merită.
Votul speranței

În comparație cu alegerile din 2011 s-au produs câteva schimbări totuși, de nuanță, nu de conținut. În primul rând e clar că PCRM dispare treptat din preferința alegătorilor moldoveni. Dacă atunci îl aveau pe candidatul Dodon cu 49,27% în primul tur, aproape să-l detroneze pe Dorin Chirtoacă din prima, acum Vasili Chirtoca, cu toate investițiile făcute a acumulat vreo 3%. Pe țară comuniștii aveau 23% de primării, acum dacă vor aduna 10%. Plecările din partid și „trădarea” electoratului filorus prin asocierea cu Plahotniuc și „partidele proeuropene” l-au costat pe Voronin, care devine, așa cum zicea colegul lui chinez Mao Zedong, „un tigru cu dinți de hârtie”. Este sfârșitul unei epoci, a cărui ultim cui în sicriu poate fi bătut de chiar Filat și Plahotniuc, dacă vor fi constrânși de europeni să reseteze alianța de guvernare.
Acest fapt n-a ușurat soarta partidelor de dreapta, pentru că electoratul lui Voronin, părut implacabil chiar și în 2009, s-a dus cu ușurință la Dodon și Usatîi. Așa cum eventual se va duce la alți dodoni și usatîi, când aceștia vor capota politic. Pentru că acest electorat este pe de o parte geopolitic, pe de altă parte „agramatopolitic”, iar pe de altă parte „decepționatopolitic”. El poate fi întors sau câștigat doar prin politici convingătoare, rapide și sesizabile la nivel de percepție și buzunar. Până atunci atestăm reconfigurarea stângii, fără ca electoratul ei să fie într-un fel diminuat sau diluat.

La nivel republican PLDM și PDM pot desigur revendica un anumit optimism, primii obținând victorii în 13 raioane, iar ultimii în 11, cu 181 primari liberal-democrați aleși și cu 147 democrați. Dar practica guvernării comuniste arată că aceste victorii sunt iluzorii și sunt valabile atâta timp cât aceste două partide sunt la guvernare și pot influența deciziile primarilor prin distribuirea resurselor de la centru. În plus, mulți dintre primari și acoliții lor stau cu frica în sân pentru distribuirea frauduloasă de fonduri, ceea ce i-a determinat să dea din coate pentru a putea rămâne în funcții și a-și mușamaliza afacerile așa cum o fac și șefii lor de la centru. Simptomatic și deosebit de relevant pentru starea de degringoladă a acestor două partide este faptul că în Chișinău, care este cel mai reprezentativ din punctul de vedere al culturii politice moldovenești, PLDM are doar două mandate în consiliul municipal, iar PDM unul singur, iar candidații acestor două partide la funcția de primar au acumulat împreună sub 5% din voturi. Noua forță proeuropeană, Platforma Popular Europeană „Iurie Leancă”, a acumulat dublu cât PLDM și PDM, atât la funcția de primar, cât și la cea de consiliu, Chișinăul dând semnalul unui transfer treptat al preferințelor eurointegratoare spre noul partid al fostului prim-ministru.

Există desigur o speranță. În ciuda campaniei agresive a partidelor de stânga, omniprezente în spațiul public și politic, puternic susținute de Federația Rusă, trecând peste frustrările și prostiile guvernării „proeuropene” de până acum, peste prostia de 7 iunie a Partidului Liberal, peste criza din Ucraina și avansul geopolitic al Rusiei, peste problemele europenilor și relativul euro-scepticism, vectorul european a prevalat în preferințe, partidele proeuropene obținând un scor general de 51% contra 36% al partidelor euroasiatice. Asta înseamnă o stabilitate a preferințelor și o încredere în proiectul european, care urmează a fi gândite și recunoscute prin reconfigurarea actului de guvernare la nivel central. Și nu doar din considerentul că europenii au închis robinetul de finanțare, ceea ce impune guvernarea actuală să se gândească de unde să plătească pensii și salarii. Timpul jocurilor de-a politica s-a terminat, prea mare este miza.

Desigur avem de apărat un ultim bastion al normalității, în care victoria lui Dorin Chirtoacă este vitală și absolut necesară. Și asta am prevăzut atunci când am evitat să candidez la Primăria Capitalei pentru PPEM. Fragmentarea dreptei în actuala configurare geopolitică este prea riscantă, iar mobilizarea stângii putea aduce un rezultat imprevizibil. Dar Dorin Chirtoacă nu trebuie să uite că în 2011 a luat în primul tur 45.62% de voturi, iar în 2015 doar 37.53%. Cazul lui Oazu Nantoi demonstrează că un candidat mai bun și mai pregătit îl poate răsturna oricând. Pentru că votul pro-Chirtoacă nu mai este unul al calității, ci al speranței. Sau mai degrabă a disperării.

Un articol de: Octavian Țâcu