TRAIAN VASILCĂU, MIRON ŢIC, NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU, LUSIANA DRĂGUŞIN : VERSURI

ELEGIAC

Traian Vasilcău

Înfiorări divine îmi zguduie trăirea.
Așa trecui prin lume și ne-ntrecui Iubirea.
Învăț a fi în ziuă, și-n noapte, și-n tăcere,
Uitînd că nenăscutul e pururi ce nu piere,
Uitînd că-n strai de rouă, înseninați ca sfinții,
Mai ard doar trandafirii pe patul suferinței,
Pînă-și apleacă fruntea spre gura mea ce-asfinte,
Pînă ne-ngroapă luna-n odăjdii de cuvinte.

26 mai 2015

DEASUPRA INIMII

Traian Vasilcău

Se ascut coasele. Cădea-vor miei.
Ca ierbile, cădea-vor la pămînt.
Toiagul Domnului s-o face frînt.
Se ascut coasele. Lacrima mea
Pe una dintre ele va striga.
Deasupra inimii norii-or fi grei.
Și pămîntii, cum n-au mai fost să fie
Din veșnicie pînă-n Veșnicie!

27 mai 2015

PSALM

Traian Vasilcău

Doamne-Dumnezeule, Sfinte Iisuse Creştine,
Nimenea nu mă iubeşte mai tare ca Tine.
Toată făptura din lume apune-n trădare.
Nimenea nu mă iubeşte ca Tine mai tare.
Mor în păcat şi-nviu într-un psalm îngereşte.
Mai tare ca Tine nimenea nu mă iubeşte!

BISERICAÎNVEŞMÂNTATĂ-FLĂCĂRI

Traian Vasilcău

Era o zi de vară. Lîngă mine
Vaca păștea, iar eu citeam cu spor
Cînd dintr-odată-un fulger orbitor
Aprinse peste sat bolțile line.
Luai lanțul în mîini și-a mea desagă
Și alergai din vale spre șosea
Să duc stăpînilor vaca întreagă
Să n-o înece apele cumva.
Dar cînd am dus-o-n grajd, de rău neatinsă,
Aflai că de la cel fulger ardea
Biserica de comuniști închisă
Și-atuncea singur am fugit la ea.
Zăceau icoanele, înmărmurite,
Praporii toți trosneau și se surpau,
Și liliecii-atinși de foc țipau,
Zburînd pieziș prin geamuri ofilite.
Oamenii căutau ce-i de salvat,
Eu un pomelnic am salvat și gata!
Și-n el mi-am scris buneii și pe tata
Și sub o streașină l-am agățat.
…Biserica, demult înveșmîntată
În flăcări, azi e-un turn urcînd mereu,
În care-oficiază cîteodată
În strai de taină crinul-Dumnezeu.
29 mai 2015

UN ANOTIMP

Traian Vasilcău

Mîna ce scrie e demult țãrînã
Și eu am fost un vis ce-o sã rãmînã,

Un anotimp cu umbrã curgãtoare
Pe amintirea lumii viitoare.

Nimic sã spun dacã nu mor chiar eu.
În voi de-apun, rãsar în Dumnezeu.

MĂICUŢA
Pentru Marin Ganciu

Traian Vasilcău

În ochii lumii a-nflorit tîrziul,
Din cer se-aude lacrima căzînd.
De niște veacuri căutîndu-și fiul,
Umblă-o măicuță singură, plîngînd.

Pe orice om și pasăre întreabă
Dacă-a-ntîlnit un june ca un crai:
Cu mers legănător, durut, de iarbă
Și cu surîs amirosind a Rai?

Întreabă orice floare din cărare,
Îngenunchind în fața ei cu dor.
Dintr-o baladă coborîtă pare,
Dintr-o icoană cu mîntuitor.

Și tocmai cînd era în maci să cadă
Aude-un glas de printre ciocîrlii:
„De ce-n tăceri mă cauți, trestioară?
Eu sunt în Cer, unde te-aștept să vii!”

* * *
O mierlă‑i poezia. Uitată şi străină,
Frumoasă ca o rană. Tăcută ca o vină.

REFIINŢARE

Traian Vasilcău

Cu moartea m‑am obişnuit,
Cu viaţa mi‑este tot mai greu,
Sunt plin de lacrimă mereu
Ca marea‑n cer — de asfinţit.

Pe faţa zării lumînări
Spun numele‑mi sfinţit de boală.
Păcatu‑n mine se răscoală,
Sunt cotropit de‑nsingurări

Şi în amurg, sub raiuri line,
Tremură cărţile din mine.

O RUGĂCIUNE, DE-O CLIPĂ

Miron Ţic

Înalţ, din suflet, o rugăciune de-o clipă,
Simţind că acolo-i Bunul Dumnezeu,
Cel care ne aşteaptă cuvintele
Şi ne întăreşte credinţa şi ne aduce liniştea,
Bucuria,
Ca pe o frumoasă îngemânare a rugăciunii,
Prin care noi, având starea şi speranţa în El
Mai presus de orice ,
Sufletul nostrum glăsuieşte despre această
Lumină.
Nimic pe astă lume, nu e întâmplător
Ne punem sufletul faţă la faţă
Astfel, ni se îndeplinesc dorinţele
Astfel, rugăciunea ne schimbă viaţa,
Astfel, aflăm că,Bunul Dumnezeu lucrează
Şi în noi,
Dumnezeu lucrează peste tot
Şi-n cărarea ierbii şi-n ramul înflorit,
primăvara
Rugăciunea îl face pe Om
Iar aici, faţă la faţă
Ne vedem sufletul trerzit dimineaţa
Sufletul nostru frumos
Când rugăciunea curge prin respiraţia
Timpului ,
Simt că am aripi,cu care pot să zbor,
Prin rugăciune şi post
Dumnezeu vrea ca să mă rog continu,
Vrea ca această stare să o repet la nesfârşit,
Să schimb totul şi să zâmbesc întru Dumnezeu,
Să văd,cu adevărat ,cum răsare soarele.

TAINĂ

Miron Ţic

Doamne,
Taina zicerii tale,
Este curată precum întâia zăpadă a
Iernii.
Aş vrea să iau în palme aceste zăpezi,
Cum aş lua un fruct al pământului.
Fulgi, mari se aşează pe umerii Îngerului
Apropiat de Fericire
Slavă Ţie!
Către Cerul deshis,
Prin limpezimea gândului
Şi a inimii curate,
Mărirea sufletului peste cărările
Pe care mergem.
În faţa Domnului,
Unde putem citi
Fericirea binecuvântată de tine ,Doamne,
Ne aplecăm către Tatăl Ceresc
Şi-L Slăvim,
Cu puterea şi miracolul rugăciunii.

BUCURIA PE CARE O TRĂIM

Miron Ţic

Câtă bucurie trăim, pentru Slava lui Dumnezeu,
Privim către Lumina cea adevărată,
Atotputernică
Şi ca apa sfiinţită, pentru Lauda cea Mare,
Să o pot sorbi îmreună cu aerul din preajmă
Şi să văd lacrimile cum se prelungesc
Pe obrazul femeii, ce poartă rugăciunea de dimineaţă,
În suflet
Mirul este fagurele de pe buzele mele,
Te lăudăm cu toate cuvintele
Pe care le preţuim
Şi le căutăm cu lumea de aproape.
Te privesc cu dragoste şi te duc mai departe
Pe drumul mereu înverzit ,
Unde Sfiinţii miraţi şi frumoşi,
Cu zâmbetul lor,liniştit,ne privesc,fericiţi
De sub cerul nopţii.
Doamne,
Ne rugăm Ţie
Şi vedem florile pământului,

Cum ne ajută să înţelegem Psalmii
Intraţi în ochii curăţiţi
Într-o zi de duminică.
Doamne,
Acest poem e binecuvântat cu Lauda
Către Tine
Mărire Ţie. acum şi pentru
Totdeauna

RUGĂCIUNEA E LUMINĂ

Miron Ţic

Rugăciunea să ne fie liniştea de zi şi de noapte,
Râu de iubire ce curge şi tot curge,
De a pururea,tot ce se naşte şi creşte, din şoapte,
Alese dorinţi ce dorim ca, spre Tine, Doamne,vor ajunge.

Rugăciunea să ne fie aer sacru din icoane,
Lumină lină din a Crăciunului colinde,
Numele dragi de Mării şi de Ioane,
Creaţii frumoase, ce sufletul,mereu, vi-l cuprinde.

Rugăciunea e lumina curată, din floare,
Harul dintre aproape şi heruvimii din rază,
Cuvântul mângiat de Mântuitor, în zare,
În care, cântă bucuria şi tot ce Domnul
Binecuvântează.

ACESTE CUVINTE

Miron Ţic

Aceste cuvinte de suflet
Sunt mai mult decât un cântesc,
Mai mult decât”Mirabila sămânţă”
Mai mult decât un Socrate . .
Ce-şi împarte somnul
Pe un vârf de munte
Şi câmpiile Elizee fără de margini.
Mai mult decât veşnicia şi apa
Fără de moarte.
Câtă Taină.
Câtă visare.
Câtă Poezie.
Vecia curge prin”Zăvoiele şi pripoarele
Din lumina nepătrunsului ascuns”
Stau lângă acest foc al vieţii
Şi trăiesc versurile poetului
“La Lancrăm,sub răzor,
Rămas-a veşnic un izvor”
Undeva o pădure de păsări
Este gata să spele o parte a lumii
Ce se-nalţă pentru credincioşii ei
Spre acest tempu al sfiinţeniei cereşti
Mă închin şi privesc
Şi rugăciunea mea se înalţă sfântă şi dreaptă.

CHEMAREA TA

Miron Ţic

Eşti în mine de fiecare dată,
Îţi aud Chemarea Ta,
În câmpia ce nu se mai termină.
Mă apropri de Nesfârşirea Ta,
O Nesfârşire ce-mi umple inima cu Bucurie
Slavă Ţie!
Mantie a cerului,
Aici este imaginea ierbii de lumină,
Ce nu se risipeşte,
Fiindcă mie, îmi deschide cărările,
Când de undeva se apropie,
Mantia cerului tău,Doamne,
Unde nu mai este nici un loc liber
Pentru a face un pas greşit.
Prin Preamăririle, din Altare
E multă poezie, în sângele poetului,
În semnul lăudat al înfloririi teilor.
Eu ştiu până unde pot ajunge
Între noi, creşte, Cuvântul Psalmilor,
Care-mi dă puterea să aştept
Liniştea, legată, de-a pururea, de numele
Tatălui şi al Fiului,
Sub ne-ntreruptul Cer , al poruncilor tale.

CÂNTEC DE CIOCÂRLIE

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cântec de ciocârlie este glasul
care-mi rămâne-n auz
şi-şi face cuib.

Cuvintele mele pe buze îi vin
ca o şoptire cu har,
ochiul ca sabia scoasă din teacă
nesfârşitul îl taie-n segmente
atât cât pot să privesc,

iar inima se zbate în trup
ca la o vrabie prinsă.

Împlinire în gândul de mâine
mierea în suflet se strânge,

dulcele ei vâscos
glasul să il facă mai drag.

PÂNĂ NECUNOSCURUL DIN TINE

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu cred că vei înţelege încifrarea
în care-ţi pun între paranteze gândurile şi le închid
pentru calculul ce urmează a fi desfăşurat
treaptă cu treaptă până necunoscutul din tine
iese la suprafaţă şi se dezvăluie.

Nimeni nu-mi ascunde rezultatele palpabile
să le vândă la negru după colţ,
singurătatea care mă mângâie cu subînţeles
e o înşelare de simţuri care nu mă prinde
descoperit ca pe o fată tânără promisiunile.

Tu îmbracă-n fiecare zi pielea fructului
ce-şi trimite aroma prin aer.
În anotimpurile schimbătoare de dragoste şi surâs
fiecare îş va silabisi cuvintele în urechea celuilalt
până ce cursiv se va scrie poemul
cu inimile noastre întrepătrunse.

ZIUA SE DESCRIE SINGURĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

În clipa fericită nimic nu se descompune,
ziua se descrie singură
pe un platou de filmare al zâmbetului
şi nu se întrevede
ceva mai frumos decât chipul tău
care-şi dublează imaginea instantaneu
în suflet şi cuvânt.

Nu ştiu dacă pot să o reţin
până la respiraţia următoare,
ştiu doar că port în memorie cuvântul
încă de la naştere
şi el rodeşte.

PORTET ÎN OGLINDĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Pe un perete de sare ea se picta-n oglindă
în păr cu o diademă de stele
cu rubine în colţuri.

Avea doar lumini şi umbre
ca să estompeze culorile lucioase,
lini şi puncte de sprijin
pentru frumos.

O strălucire venea de niciunde
cât penelul aluneca,
de portretul se închega rebel
ca pe o scară la cer urcând.

Am văzut cum peste poate sideful
pune cîte un contur pe albastru
şi de pe aripi la fluturi
se presară magic praful pe cute.
Eu priveghez de uimire,
de totul îmi pare subţire
ca o pânză de mătase cu nuanţe
în care primăverile se contopesc,
fermecate păsările vin
să cânte.

După aceea începe să ningă
şi peretele de sare se topeşte.

PÂNĂ DINCOLO DE MARGINI

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Prins între realitate şi vis,
pus în genunchi cu faţa la zidul plângerii
privesc prin el dincolo de timp
cum trec neobservat de ochiul judecător
prin flăcările cuvântului care mă ard.

Sufletul meu capătă aripi de înger,
trupul rămâne în lutul originar
şi nimicul din mine are pretenţii de fericire
prin păcatul cărnii din care muşcă pe furiş.
E un câine care-şi apără teritoriul şi stăpânii în orice condiţii,
moare pentru ei şi urlă de foame la lună,
renunţă la libertate pentru libertatea lor
fără să se lase păcălit.

Tu îi înţelegi iubirea
până dincolo de margini,
ori până unde pot eu să cred
că niciun om nu depăşeşte pragul umilinţei
şi părăseşte scena.

CU TOŢII RĂMÂNEM O PRADĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nimic nu miroase a maternitate,
mai mult a naştere divină,
cuvântul rostit cu o gură flămândă
născare de lume înseamnă.

Mişcarea şi timpul în care totul există
se subsumează legilor
fără de sfârşit.
Cu toţii rămânem o pradă
să ne respire pământul.

Aproape de final ajungem într-o fază
de trecere în alta
cu tot atâta viaţă şi moarte
câţi zei încap într-unul singur
atotputernic.

Doamne, tu eşti acela
la care vin să mă mântui.

IEDEA OARBĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Numai nuferii cerului
trăitori pe lacuri
risipesc frumuseţe pură.

Tu străluceşti în şipotul apei
mai fragedă decât sâmburele
ce-ţi pune sub tălpi
ochiul din trupul pământului
şi urcă prin tine lumina.

Tot aşa iedera oarbă
se agaţă de gard şi se înalţă,
înfloreşte
ca sânii femeii iubite.

SUM UMBRE PE APĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

O parte din mine s-a înzăpezit
şi caută sănii trase de vânt.

Anotimpul acesta din trup
soarbe-n inimă ochii soarelui,
cealaltă parte să înverzească de fluturi,
de-n lumină se crapă de ziuă,
îngroapă întunericul
sub umbre pe ape.

Doamne,
tu mă deszăpezeşti de dureri
mă acoperi cu bucuriile amiezii
când ceasurile se adâncesc o clipă
şi pornesc mai departe
c-un suspin din timpul prea grăbit.

CĂ FĂRĂ TINE…

Lusiana Drăguşin

Că fără tine viaţa-i hâdă ca o moarte,
Şi fără vorba ta, nu pot nici să respir,
Tu îmi trăieşti în suflet şi fiecare parte,
A trupului meu poartă, aroma ta, de mir.

Că fără tine apusul nu ştie a răsări
Şi fără tine zborul e greu şi anevoios,
La fiecare şoaptă-ţi nu ştiu a tresări
Când îmi vorbeşti încet şi-aşa duios.

Că fără tine ochii sunt grei şi adormiţi
Şi fără tine fluturi nu zboară spre abis,
Căci tu pe toate, dintre toate, le meriţi,
Şi ţie se cuvin, cărările ce duc în Paradis.

Că fără tine totul este şi-mi pare un nimic,
Şi fără tine cerul nu ştie să mai cearnă,
Aş vrea să fiu ca un proslavnic ucenic,
Ce-n suflet liniştea, cu carul, o răstoarnă.

EU FĂRĂ TINE, DRAGA MEA, SUNT ORB

Lusiana Drăguşin

Eşti fiinţă-n trupul meu, îmi spui ades,
Şi mă implori să înţeleg că-n toate
Sunt alinarea sorţii tale, şi-ai ales,
Să-ţi fiu lumină chiar şi când e noapte.

Eşti stea pe cerul meu, cel fără stele,
Şi strop de rouă pe uscata-mi gură,
Minunea mea şi dimineaţa vieţii mele,
Ai şters din mine orice fel de ură.

Eşti ploaia caldă-a sufletului meu
Iubirea ta îmi e senin şi mângâiere,
Tu, adorata mea, m-ai auzit mereu
Când n-am strigat şi am rămas tăcere.

Eşti dulcea mea amară şi albastră,
Femeie, lacrima din ochi, ţi-o sorb,
Aripa mea, eşti pasărea măiastră,
Eu fără tine, draga mea, sunt orb…

VOM TRECE PUNTI DE SUFERINTA

Lusiana Drăguşin

O ştiu prea bine, în noroi cresc nuferi,
Şi perlele nu sunt în fiecare scoică,
Iubirea-şi face cuib, atunci când suferi,
Mereu în suflete ce cad, dar se ridică.

Şi câte chinuri rabdă cerul, când furtuna,
Îl zguduie temeinic, înnegrindu-i norii,
Când lacrimile ploii îi îneacă luna,
Până să vină dimineaţa, să ivească zorii.

Prin câte focuri trece chiar şi-olarul,
Ca vasul lui să fie bun, nepreţuit,
Oh, câte flori îşi pierde şi Florarul
Iar Cireşarul şi le însuşeşte, negreşit!

Aşa şi noi vom trece punţi de suferinţă,
Şi arderi şi-nfloriri ne vor usca suspinul,
Numai murind, Iubirea va fi iarăşi biruinţă,
Şi fi-vom fericiţi c-am împlinit destinul!