ŞTEFAN CEL MARE ÎN CONŞTIIŢA POETICĂ ROMÂNEASCĂ

Tatiana Butnaru
doctor în filologie

Devenit peste secole un mit, o legendă vie şi pregnantă, chipul lui Ştefan cel Mare şi-a găsit expresie în mai multe scrieri artistice şi se manifestă drept ,, un stîlp de rezistenţă al tradiţiei, al spicificităţii”. Motive, idei, efuziuni lirice, probleme de etică, morală, demnitate naţională constituie acele preocupări tematice, pe care scriitorii de astăzi le întruchipează în persoana măreţului domnitor pentru a da ,, glas iubirii nemărginite”, căruia ,,miile de mii ale poporului vor glorifica chipul de viteaz bun, cuminte şi sfînt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români pentru a-i înveşnici amintirea”. [1, p.174]. Dacă un I.Alexandru sau M.Sorescu, precum şi alţi făuritori de vers din dreapta Prutului, mergînd pe urmele lui M.Sadoveanu, au venit spre contemplarea lui Ştefan cel Mare în mod spontan, stilul lor preconizînd de la bun început orientarea spre o dimensiune a sacralităţii şi divinităţii creştine intuită prin icoana domnitorului, la poeţii de dincoace, în virtutea unor condiţii specifice (împrejurări binecunoscute) receptarea acestei personalităţi istorice a fost făcută mai tîrziu. Odată însă întrat în conştiinţă, numele lui a lăsat urme adînci, a constituit o iniţiere în învolburările spiritualizate ale istoriei, o revenire la tiparele unei lumi mitice, arhaice. Cultul lui Ştefan cel Mare în poezia română din Basarabia aprofundează, de fapt, cultul trecutului şi al strămoşilor, a ceea ce O. Babu-Buznea înţelegea prin ,,moşii-patres, moşii-patria, cu orînduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor inteligentă şi socială întemeiată pe o mare perioadă eroică şi pe o dezvoltare normală şi sănătoasă.[2, p. 154].
Epoca lui Ştefam cel Mare se manifestă în intuiţia lirică a poeziei contemporane drept un spaţiu originar mitic, determinat fiind, după opinia lui G.Călinescu de ideea regăsirii ,, originarului”, ,,autencităţii”, cu un ,,effect de regenerare pentru individual român modern.”[3, p. 412]. Gr.Vieru, L.Damian, D.Matcovschi, dar mai ales, reprezentaţii anilor 80, se vor asocia acestui imbold estetic pentru reconfortarea spirituală a scrisului lor. Or, în condiţiile actuale, Ştefan cel Mare transpare drept un simbol al luptei de eliberare naţională, prezenţa lui fiind încadrată în complexitatea problemelor de viaţă, adică se referă la ceea ce ţine de spiritualitatea poporului: istorie, tradiţii, obicee, de valorile lui perene moştenite din străbuni. Invocînd numele lui Ştefan cel Mare, autorii noştri de poezie îi vor întregi prin prisma unei viziuni originale despre dragostea de ţară, vor manifesta un interes mai evident faţă de problematica naţională şi socială, se vor încadra în atmosfera dramatică a timpului istoric pentru a-şi spune cuvîntul despre sine şi evenimentele din jur. Icoana lui Ştefan cel Mare devine viabilă prin redimensionarea din interior a impulsurilor şi trăirilor afective ale contemporanităţii, devenind un simbol al luptei de eliberare naţională.

La Ştefan cel Mare s-adună poporul
Mai des, tot mai des în dramatică vreme,
De parcă din morţi a-nviat domnitorul
Şi iarăşi porneşte ostenii să-l cheme.

(Şt.Sofronovici, La Ştefan cel Mare s-adună poporul)

Îndemnul eminescian din binecunoscuta Doină:

,,Ştefane, Măria ta.
Tu la Putna nu mai sta;”

capată o accepţie specifică şi domină universul liricii contemporane, aceasta constituie, de fapt, o cheie poetică pentru mai multe scrieri la tema respectivă înţeleasă şi simţită nu numai ca un deziderat al zilei, dar şi în aspectul ei filosofic, orientat spre aprofundarea mai multor probleme ontologice şi existenţiale. Or, după cum s-a constatat ,, spiritul lui Ştefan cel Mare s-a reîncarnat în Eminescu” şi ,,ceea ce n-a reuşit să facă Ştefan cel Mare cu sabia, a făcut Eminescu cu cuvîntul” [4, p. 123]. Odată ce Eminescu invocă numele lui Ştefan în dangăt de clopot, cerînd să fie reconstituită o dreptate istorică pentru popor,

,,Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mîntui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormînt,
Să te-aud din corn sunînd
Şi Moldova adunînd…,”

(M.Eminescu Doină)

chipul domnitorului este reliefat în mai multe scrieri contemporane pentru a sublinia permanenţa memoriei, a reintegra în drepturile ei fireşti strălucirea limbii materne, tradiţiile noastre multiseculare. Revenirea la datina istorică depăşeşte în intuiţia lirică actuală semnificaţia sa concretă şi apare mai întîi de toate drept o sanşă de suprevieţuire, de dăinuire, continuitate. Orientările de creaţie ale mai multor scriitori se axează, de regulă, în jurul a tot ce ţine de spiritualitatea neamului, proclamă cultul unor valori sacre. Astfel, de la irepetabila sa metaforă ,, vin din munţii latinei” pînă la confesiunile răscolitoare ,, despre limba noastră cea română”, eroul liric din poezia lui Gr.Vieru este marcat de spiritul domnitorului, fiind predispus ,, a ştefăni”, adică îşi întregeşte firea sub flamura gloriei nepieritoare a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. Metaforele revărsate în ritm de odă devin chemare şi îndemn, crîmpei de baladă, ne aduc în preajma unui cîntec continuu al sufletului izvorît din deplina îngemînare ,, cu a Patriei fiinţă” ,,şi-a ei rodnică ţărînă”, ,, pe pămînt străvechi şi magic”, cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislite de veacuri ,, în al lumilor tezaur”.

În una din operele sale, I. Alexandru se refere la starea de ,,priveghere” faţă de memoria înaintaşilor, ceea ce l-a determinat să ajungă la o culminaţie a mărturisirii:

Eminescu, bronz liniştitor,
Lîngă mormîntul tău de priveghere,
De-atîtea oseminte într-un popor
Locul e gătit de înviere.

(I.Alexandru Imnul Putnei lui Ştefan cel Mare)

Această ,,priveghere” se manifestă nu numai în operele cu tematică ,,ştefaniană”, dar se axează, de regulă, în jurul a tot ce ţine de spiritualitatea neamului, proclamă cultul unor valori sacre. Astfel N. Dabija întrevede, la rîndul său, imaginea domnitorului printr-o incertitudine melancolică de rebel, ca să mărturisească printr-o nuanţă de tristeţe:

Noi ale tale bătălii, pe toate,
Pînă acum le-am pierdut pe rînd…

(N. Dabija, Ştefan cel Mare)

Încadrate în sfera sacrului, scrierile respective se manifestă printr-o detaşare de conveţional, redînd în ultimă instanţă suferinţele de martir ale poporului, trecerea lui prin vicisitudinile timpului istoric. Icoana domnitorului pe lîngă nunaţa tradiţională mai capătă şi o accepţie specifică, unde alura polemică şi tonul persifilant tăios înlocuieşte vocabula lirică, aprofundează vitregia uni secol lipsit de demnitate eroică.

Am trecut prin moarte, am născut eroi,
Am vorbit atîta,c-am uitat de noi.
Preoţii muriră în Carpaţii mari,
Ne împrejmuiră cete de barbari.

( L. Lari, Istorie)

Nostalgia sacrului, dezvăluie o stare de criză şi interiorizarea sufletească, semnifică sugestia unei crize de identitate, de care suferă contemporanitatea, echivalează cu degradarea intuiţiei mitice. Astfel, Is. Doctoreanu, percepe icoana domnitorului printr-o dramatică contemplare lăuntrică, ,, Uuuunde sînteţi, voi, oştenii meeei!”, ca să-l regăsească ,, mistuit de iubirea şi dorul de sfînta Moşie”, ,,la cumpăna dintre viaţă şi moarte”. Iar apoi, după ce-a-ncredinţat urmaşilor ,, mănăstirea de ţară”…, are loc încadrarea personajului într-o aură de sfinţenie ,, înaintea acestui altar, pentru a-i înălţa liturghia recunoştinţei” [1, p. 174], dar şi de reactualizare, de reamplasare la ,, cumpeni de luptă”, alături de martirii zilelor noastre, căzuţi la datorie în iureşul evenimentelor cruciale de epocă, în războiul de pe Nistru, la ,, crucea durerilor transnistrene”.
Corelarea meditaţiei lirice cu discursul publicistic se cuagulează în plan intertextual printr-o ,, ars combinatoria”, drept urmare a procesului de esenţializare a valorilor, de reactualizare a adevărului istoric. În acest sens, meditaţiile şi incursiunile poetice vor mai căpăta şi o anumită deschidere către ancestral, iar imaginea domnitorului devine viabilă prin amplasarea în centrul atenţiei a sensurilor şi valorilor creştine ,,Copleşit de înviere”, preamăritul domnitor parcurge dimensiunile timpului istoric ,, de la Putna mai încoace/ prin baladă şi prin odă”/ D.Matcovschi/ cale de cinci secole, ca să iradieze într-o aură de sfinţenie,

,,De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna;”

( I.Alexandru, Testamentul lui Ştefan cel Mare)

iar urmaşii lui să confirme de fiecare dată,

Că prin neamul său în lume
Ştefan Vodă n-a murit.

( Folclor )

Făcînd abstracţie de caracterul ocazional al mai multor scrieri cu tematică ,, ştefaniană”, este necesar să evidenţiem redimensionarea din interior a impulsurilor şi trăirilor afective ale artistului, orientarea permanentă spre ,, veşnica rotire a meditaţiei în sfera poeziei”[5, p. 213], predilecţia spre deschiderea unor noi căi de resurecţie lirică. Or, Ştefan cel Mare rămîne să se impună şi în continuare în conştiinţa estetică a mai multor poeţi şi literaţi ca un răsărit de soare, prin care sînt promovate valorile spirituale ale neamului cu durată sigură în timp.

Note:
1. N. Iorga. Istoria lui Ştefan cel Mare. Chişinău 1990.

2. O. Babu-Buznea. Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Bucureşti, 1979.

3. G. Călinescu. Opera lui M. Eminescu. Bucureşti, 1969

4. N. Dabija. Pe urmele lui Orfeu. Chişinău, 1990.

5. GH. Ciompec. Motivul creaţiei în literatura romînă. Bucureşti 1979.

FOTO: Simpozionul Ştefan cel Mare: 500 de ani de nemurire, 21 mai 2004,
(Filip Teodorescu, ambasadorul României în Republica Moldova, acad. Mitrofan Ciobanu, rectorul UST, dr. conf.Tatiana Butnaru, şef catedră Limbă şi Literatură Română, dr. conf. Tudor Cozari, prorector pentru ştiinţă, Isidor Doctoreanu, scriitor şi publicist din România ).