LUCIAN BLAGA ÎN CONTEXTUL LITERAR AL BASARABIEI


Tatiana Butnaru
doctor înfilologie

Printre personalităţile literare care s-au impus cu o deosebită pregnanţă în conştiinţa autorilor basarabeni este Lucian Blaga (1985-1961), poetul care, identificîndu-se cu dimensiunile artei populare, dar şi modeme, a ştiut să le raporteze la fiinţa milenară a neamului său, să le perceapă prin prisma unei viziuni plenipotenţiare de „cultură majoră”.
În menţinerea echilibrului său spiritual, poezia Basarabiei din ultimele decenii a avut afinităţi profunde cu L. Blaga, s-a reconfortat prin creaţia marelui gînditor, aşa cum şi opera lui L. Blaga s-a manifestat în literatura română prin monumentalizarea spiritului popular, prin integrarea în cultura universală a formelor şi elementelor tradiţiei autohtone. „Opera lui L. Blaga, scrie P. Constantinescu într-un articol publicat în revista Steaua, împacă aparenta contradicţie de a fi profund individuală şi profund colectivă ca expresie a geniului creator naţional. De aici toate legăturile ei misterioase cu pămîntul, cu folclorul, cu lumea fabuloasă, cu mitul şi legenda, cu lirica populară, cu conştientul etnic împins în straturile originare ale dacismului şi tracismului, convieţuirea cu strămoşii, cu ortodoxia, dar şi cu fondul ei păgînist, cu eroul doinei şi cu peisajul” [1, p.42]. Aceste legături şi-au găsit expresie şi în lirica contemporană, au variat de la un scriitor la altul în conformitate cu anumite principii şi preocupări stilistice, s-au condensat „într-un stil specific naţional” caracteristic pentru literatura noastră.
Ceea ce-i apropie pe scriitorii basarabeni de L. Blaga constituie fixarea autohtonismului într-un cadru universal, tendinţa de folclorizare a viziunilor şi simbolurilor poetice, de sintetizare a unei filosofii existenţiale circumscrise într-un anturaj artistic cu conotaţii mitice individualizatoare. L. Blaga a creat o artă a stilizării populare în spirit modern, orientat în permanenţă spre universalitate, spre anumite experienţe dramatice ale vieţii trăite într-un moment plenar de efervescenţă lăuntrică. Pornind de la o premisă a itinerarului estetic a lui L. Blaga, şi anume, că „nu poate exista universal fără particular şi că un artist cu cît este mai profund al neamului său, cu atît este mai universal”[2, p.183], literaţii basarabeni au mers pe urmele înaintaşului lor, transfigurînd şi receptînd realitatea în conformitate cu frămîntările literare ale timpului, cu propria lor structură psihologică şi sensibilitatea artistică. Întîlnirea poeziei noastre cu L. Blaga a avut loc pe un teren folcloric, într-un context artistic căruia lirica populară „i-a insuflat o expresie verbală nouă, a întinerit-o prin creaţia spontană a imaginii îndrăzneţe şi proaspete”[3, p.43-75].
Într-un studiu mai recent, M. Cimpoi nuanţează căile de infiltrare a spiritului blagian în universul liricii contemporane, fixează acea disponibilitate creatoare pe care au avut-o reprezentanţii literaturii din Basarabia interbelică şi postbelică cu filonul inspiraţiei populare prin mijlocirea operei lui L. Blaga. După cum se specifică în studiul cunoscutului critic literar, „s-ar putea vorbi despre trei Blaga în Basarabia: cel dintîi este al generaţiei poetice a anilor 30 (Costenco-Meniuc-Isanos-Istru-Buzdugan), cel de-al doilea este al generaţiei lui Gr. Vieru, care redescoperă alte dimensiuni ale personalităţii lirice; în sfîrşit, se impune cu întreaga sa personalitate intelectuală şi artistică – cu romantismul său aprioric, ca şi cu universalismul său – odată cu declanşarea procesului de Renaştere naţională basarabeană la sfîrşitul anilor 80 (conştiinţa unităţii spaţiului mioritic)”[4, p.94]. L. Blaga a oferit pentru poeţii basarabeni cheia de înţelegere şi pătrundere în universul simţirii populare, în raporturile complexe stabilite între individualitatea artistică şi spiritualitatea autohtonă, indicînd „posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore”[5, p.15]. Această cultură majoră, subliniază în continuare autorul, „nu repetă cultura minoră…, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice”[5, p.16]. Pornind de la o astfel de premisă, scriitorii basarabeni au amplificat relaţia specifică dintre cele două culturi, le-au condensat în sinteze lirice vibrante şi confesiuni de factură modernă bazate pe elementele cele mai rezistente ale tradiţiei.
Sub aspect tipologic, poezia din Basarabia a transfigurat diverse motive şi semnificaţii lirice, care, în adîncurile lor, au tangenţe cu opera lui Blaga, cu universul căutărilor sale creatoare. Există o conexiune între orizonturile liricii blagiene şi preocupările poeziei contemporane. Orientate pe linia tradiţionalismului folcloric şi „închinării spre nuanţă”, ele se vor include în cadrul unor distincţii de ordin stilistic, dar şi de apropiere nemijlocită de substanţa mitică a reflecţiilor blagiene. Fiecare autor se va încadra în contextul poeticii blagiene prin vocea lui irepetabilă, prin maniera personală de convertire a elementului liric.
Ceea ce îi apropie pe Gr. Vieru, L. Damian sau D. Matcovschi de L. Blaga este interiorizarea spiritului popular, meditaţia filosofică, tendinţa spre intelectualizarea efuziunilor lirico-folclorice. Este creat un tărîm existenţial, unde evaziunea cosmică în univers coexistă cu misterul lumii, căruia L. Blaga încearcă să-i atribuie o semnificaţie deosebită, coborînd „de la curţile dorului” „în tinda noii lumini”, pentru a cugeta despre viaţă şi moarte, despre perenitatea mitului solar al existenţei şi traiectoria luminii dispersată spre orizonturi infinite:

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare.

(L. Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

Imaginea desacralizată a luminii se declanşează ulterior şi în conştiinţa artistică a poeţilor basarabeni, ea descinde dintr-un amalgam de stări şi trăiri interioare. De cele mai multe ori se renunţă la configuraţia tradiţională a peisajului static, însuşi laitmotivul luminii fiind inclus într-un circuit neîntrerupt:

Alunec pe trepte senine,
Lumina coboară şi pierde
Ostrovul de umbră din mine,
Uscată e frunza şi verde.

(L. Damian, Alunec pe trepte)

Seninul alternează cu umbrele, escaladarea luminii are loc printr-un joc al spiritului însoţit de contrastele izbitoare ale unor situaţii-limită. De menţionat, lirica noastră contemporană păstrează intactă atmosfera de sacralitate ce o manifestă autorul anonim faţă de laitmotivul luminii pentru a generaliza prezenţa unui cult adînc înrădăcinat în conştiinţa poetică românească. Astfel de sinteze lirice sînt proiectate pe planuri afective aparent contradictorii, autorii fie că încearcă o senzaţie de cutremur în faţa imensităţilor astrale, fie că le coboară la nivelul obişnuinţelor pămînteşti. Dacă Magda Isanos „urcă pe vîrful muntelui” prin imnurile sale către pămînt şi soare, Gr. Vieru se detaşează pînă la bulgărele de ţărînă, iar de acolo contemplează măreţia cosmosului:

Tu, Domnule al nostru,
Ce porţi pe cap cunună
Străvechiul Soare ziua,
Iar noaptea mîndra Lună.

(Gr. Vieru, Tu, Domnule)

Cu pietatea plugarului care ştie rostul pîinii şi al luminii, poetul îşi condensează reflecţiile lirice în jurul „sărbătorilor solare”, unde, după spusele folcloristului român A. Fochi, poate fi depistat „un simbolism cristologic”, „ideea statornicirii din veac a ritmurilor primare ale vieţii”[6, p.97] Gr. Vieru se reintegrează în această atmosferă de sărbătoare în succesiunea detaliilor simbolice, căpătînd posibilitatea să participe la un act solemn de iniţiere. Or, revenirea la mitul poetic al luminii, a cărui sublimare a fost efectuată iniţial de L. Blaga, mai semnifică şi bucuria de a exista, a iubi, a crea. Este conturată o idee de întregire spirituală prin prisma unor implicaţii mitice de o nuanţă sacrală, determinate de o dorinţă nestăvilită de primenire lăuntrică. Prin metafora luminii transfigurată de poeţii basarabeni se poate aminti nu numai de L. Blaga, dar şi de poetul german Novalis, un evocator patetic al sensurilor vitale, cîntăreţ al luminii şi misterului.
Plinătatea luminii e un spaţiu fară limită pe tărîmul cunoaşterii poetice: „Lumina spaţiilor creşte, / Iscînd imense geometrii” (P. Boţu, Atlantic).
Versurile pătrunse de miezul existenţial al filosofiei blagiene devin în continuare nişte confesiuni grave, expresie a unui spirit meditativ, dornic de lumina cunoaşterii. Enigmatică şi surprinzătoare, această lumină e predispusă ipotezelor fară număr. Imaginea luminii e certitudinea şi plinătatea viguroasă, pe care el, autorul Lemnului ceresc, o percepe ca pe o emanare a propriului temperament liric. Chiar şi moartea, o stare absolut inevitabilă în procesul fiinţării omeneşti, ajunge în cele din urmă să se contopească cu lumina din imensitatea spaţiilor siderale. Însăşi imaginea gorunului vine să exprime o adeziune spirituală la un complex de valori stratificat de veacuri în concepţia populară. În accepţia lui L. Blaga gorunul întruchipează un orizont existenţial cu semnificaţie filosofică, el uneşte diferite tărîmuri ontologice, este o verigă de legătură dintre viaţă şi celălalt tărâm:

O, cine ştie? – Poate că o simt cum frunza ta mi-o picură
din trunchiul tău îmi vor ciopli în suflet
nu peste mult sicriul,şi mut
şi liniştea ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
ce voi gusta-o între scîndurile lui, sicriul meu,
o simt pe semne de acum: cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

(L. Blaga,Gorunul)

Prin metafora simbolică a gorunului, L. Blaga a intuit relaţia specifică dintre viaţă şi moarte, dintre lumină şi întuneric, noţiuni care, în sistemul său estetic, vor deveni nişte categorii filosofice fundamentale. Echivalenţa dintre sacru şi profan coexistă reciproc, se profilează în conştiinţa eroului blagian ca un imbold spre reculegere sufletească:

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sînge.

(L. Blaga, Gorunul)

Liniştea anticipează sentimentul eternităţii, devine o înfiorare metafizică ce amplifică stări de spirit oximoronice. Ideea vieţii în moarte cu o vastă sferă de circulaţie în lirica blagiană este prezentă şi la P. Boţu, apropiindu-1 de cugetătorul român prin aceeaşi revelaţie a resemnării. Gorunul rămîne în mod constant punctul de reper în jurul căruia vibrează luciditatea unui spirit poetic cutreierat în permanenţă de probleme grave, de întrebări şi taine existenţiale. Prin transfer metaforic aceste semnificaţii variază de la imaginea sicriului crescut în trunchiul copacului blagian pînă la simetria surprinzătoare a arborelui ce stă la hotarul timpului, veghind „pe pisc, în zare”. Gorunul blagian e pus în slujba unor manifestări şi ritualuri de trecere. P. Boţu îi amplifică sfera de referinţă în cadrul unor situaţii fireşti:

Lăută
Hărăzită în taină de străbuni,
Şi-acest iatac ce-o să vi-1 prind sub grindă,
Pervazul la fereastră, soare, luci!
Iar ca să vă adune, na-vă masă-n tindă
Şi cumpăna fîntînii – cocostîrc sub nuci.

(P. Boţu, Lucruri)

„Lucrurile” făcute din lemn constituie nişte atribute tradiţionale de o vădită coloratură simbolică, ele însoţind anumite etape din existenţa omului. P. Boţu se detaşează de convenţia folclorică pînă la limita existenţială ce ţine de durata vieţii omeneşti. Astfel, în cele din urmă, eroul liric din poezia Lucruri îşi ciopleşte din arborele genealogic sicriul, unde, resemnat, contemplează venirea morţii:

Şi din acelaşi lemn pietros, precum se cere,
Va trebui să vă cioplesc la urmă şi coşciug…
Ci lemn să nu rămînă pentru cătuşe grele,
Voi pune toate aşchile pe rug.

(P. Boţu, Lucruri)

Dialectica existenţială transfigurată în versurile de mai sus ajunge la un moment final şi, la fel ca în viziunea populară, capătă o dimensiune cosmică. P. Boţu nu face, însă, o anticipare dureroasă a dispariţiei, dar, pornind de la poziţiile polemice fundamentale ale modului popular de a cugeta despre „marea trecere”, reflectă o întreagă caracterologie a sufletului omenesc. Dacă revenim la poezia Mă vreau gorun, observăm că poetul manifestă dorinţa de a pătrunde în esenţa lucrurilor şi fenomenelor din natură, el surprinde acea tainică lumină ce le dispersează în univers. La fel ca în viziunea lui L.Blaga, senzaţia morţii se profilează ca o stare ontologică, unde omul îşi găseşte un nou tărîm de existenţă. Sentimentul dureros al singurătăţii cosmice este amplasat într-o lumină selenară, superioară în esenţa ei, poetul întrevede sensul mişcării chiar şi dincolo de tăcerea austeră a nefiinţei:

…Venind pe piscuri seculare,
în mine vărstele-adunînd.
Vă voi vesti
De la hotare
Eu, primul,
Tot veghind pe pisc,
Că se întorc cocori-n ţară
Din nou
Cu primăvara-n plisc;
Că toamna ochii şi-i sticleşte
La lupii iernilor nebuni, –
Eu, primul, voi ieşi
Stoiceşte
Cu ei în poară să mă pun.
Cu pătimaşă nerăbdare
Voi strînge-n braţe rădăcini,
Pămîntul carele ne are,
Ortacul meu, de grijă plin.

(P. Boţu, Mă vreau gorun)

În acest amalgam contradictoriu de gînduri şi asociaţii, autorul meditează nu atît despre moarte cît despre perenitate, despre nemurirea sufletului şi veşnicia lui, despre acea sobrietate miraculoasă unde s-au concentrat ideile de materialitate şi spiritualitate zămislită de veacuri în accepţia populară. În prim-plan se impune o senzaţie ascetică orientată spre anumite contururi, unde „imaginea folclorică nu cunoaşte fantasticul propriu-zis”[7, p.45], ci doar se dispersează spre un tărîm imaterial. Din poemul lui L. Blaga autorul basarabean a preluat nu atît metafora gorunului venită la ambii scriitori prin filiera folclorică, cît filozofia fiinţării ei, cugetarea existenţială, sentimentul resemnării, obsesia trecerii. Punctul de plecare survine din filonul mioritic, dar poezia Mă vreau gorun, la fel ca şi reflecţiile blagiene, se constituie dintr-o proiecţie foarte îndepărtată de străvechea baladă populară. Apropierea de folclor este posibilă numai în măsura în care poezia se impune printr-un sentiment de cucernică plenitudine faţă de venirea morţii.
Prin metafora gorunului, a copacului sacru care întreţine legăturile originare ale existenţei, este recreat un mit personal. E mitul darnic al luminii, al transcendenţei cosmice, de acolo de unde pogoară lumina versului blagian, reflectînd traiectoria universului şi existenţa umană, pentru a ne duce în preajma unei înţelegeri universale despre rosturile pămînteşti ale omului. Revelaţia luminii devine, astfel, un laitmotiv care persistă în lirica contemporană prin corespondenţe de elemente şi entităţi simbolice. Senzorială şi misterioasă la L. Blaga, ea capătă diferite nuanţe în poezia noastră contemporană şi determină o amplă dimensiune estetică, fiind resimţită chiar şi acolo unde lipseşte. Mitologia populară pune la dispoziţia scriitorilor o bogată gamă de reprezentări simbolice luminiscente ce amplifică tabloul liricii. Permanentă în creaţiile folclorice, imaginea luminii se converteşte deseori în scrierile contemporane în lacrima, în bob de rouă neîntinat, în strop de soare. Este o metaforă interiorizată a trăirii, un punct de legătură dintre om şi anturajul selenar al cosmosului. Lacrima ancestrală a lui L. Blaga este soarele, un permanent izvor de lumină şi revelaţie sufletească:

Soarele, lacrima domnului,
Cade-n marele somnului.

(L.Blaga, Inima)

În universul liric al lui D. Matcovschi metafora convertirii solare sugerează permanenţă în schimbare, în „marea trecere”, scurgere dureroasă de timp.

Numai soarele-a rămas
Ban de aur pînă azi,
Sfîntă lacrimă pe-obraz,
Numai Soarele cel Mare,
Care-apune şi răsare
Altfel pentru fiecare.

(D. Matcovschi, Numai soarele)

D. Matcovschi depăşeşte asimilarea mitului folcloric al soarelui, schimbînd înţelesurile iniţiale şi înlocuind esenţele prin simbol. Astfel, se crează o imagine de sorginte blagiană ce corespunde stării sale sufleteşti de sublimare sofianică. Sfinta lacrimă pe-obraz stă la hotarul timpului asemenea astrului ceresc, acolo unde:

Munţii s-au prăbuşit,
Drumul s-a mai lărgit,
S-au apropiat malurile,
S-au liniştit valurile,
Au scăzut amintirile,
Au crescut cimitirile…

(D. Matcovschi, Numai soarele)

Imaginea soarelui – „lacrimă pe-obraz” declanşează o iluminare totală ca „în ziua dintîi”. Blagianul Să fie lumină, substituit prin formele alegorice ale mitului, se îngemănează într-un fel cu seninătatea lăuntrică pe care o generează viziunea mitico-poetică a lui D. Matcovschi: „Totul s-a luminat, / Totul s-a deşteptat…” (D. Matcovschi, Numai soarele).
Recuperarea semnificaţiilor mitice are loc nu numai prin medierea luminii, dar şi printr-o deplasare de accent spre nucleul interior al existenţei, spre o fenomenologie a spiritului cu o vastă sferă de cuprindere a identităţilor solare: „Lumina pură naşte-se din moarte – / Cu umbra descrescută şi bizară, / Şi se revarsă-n suflet, să ne poarte / Ca pasărea-n eternă primăvară” (D. Matcovschi, E zi de soare tînăr).
Simbolica luminii e materializată în poezia contemporană în funcţie de context, în raport direct cu procesul de sublimare a valorilor etern-umane şi variază de la convenţia mitică spre cea metafizică, spre o concepţie apropiată de transpunerea imaginilor folclorice. În această ordine de idei, reluarea motivului mitologic al luminii solare nu înseamnă neapărat renaşterea sacrului; de cele mai multe ori motivul în discuţie este expresia unei accentuate detaşări de rigurozitatea cosmică. Soarele umanizat al lui Gr. Vieru, cald şi tînăr, este amplasată în contextul unor manifestări de ritual, vrea să ne însoare, ceea ce nu semnifică altceva decît personificarea germinaţiei naturii, înţeleasă în succesiunea ei dialectică. Nu numai soarele, ci întreg universul în poezia lui Gr. Vieru ajunge la o condiţie maritală, îşi găseşte resurecţie într-o procesualitate infinită:

Curge izvorul,
Grîul răsare,
Acolo pe unde
Trec urmele tale;
Vălură dorul
Des ca o iarbă,
Parcă răspunde,
Parcă întreabă.

(Gr. Vieru, Acolo pe unde)

Invocarea potenţelor germinative ale naturii în viziunea lui Gr.Vieru are consonanţe mitice cu L. Blaga; ele vin din înţelegerea comună a evoluţiei universului, unde căldura şi lumina, dragostea şi dorul se subordonează tentativei generale de integrare în cosmos şi domină anturajul liricii contemporane prin posibilităţile multiple în dezbaterea unei problematici complexe: „Am văzut nu o dată sămînţa mirabilă / Ce-nchide în sine supreme puteri” (L. Blaga, Mirabila sămînţă).
Asistăm la o izbucnire germinativă a universului, unde „tăcutele seve-n lumină” se suprapun unei dimensiuni ancestrale, „în foşnet de cîmp şi amezi de grădină” are loc continuitatea vieţii şi circumscrierea ei în fluxul neîntrerupt al luminii. „Sub un cer de înaltă lumină” se desfăşoară nu numai mitul fecundaţiei şi reînvierii naturii, dar are loc o întrepătrundere a macrocosmosului cu microcosmosul, căci, după cum subliniază M.Cimpoi, „lumea lui Blaga e un univers al zărilor interioare, adică al posibilităţilor germinatorii care îşi fac loc spre zările exterioare ale realului”[8, p.5]. În ultimă instanţă, personificarea germinaţiei este o deplasare de accent către lumea interioară a omului, către trăirile lui sufleteşti.
Intimizarea atributelor solare ale existenţei are loc în poezia contemporană (inclusiv la Gr. Vieru) prin intermediul unor analogii metaforico-simbolice profund sugestive, capabile să concentreze elementul mitico-folcloric în viziuni confundabile. Chiar şi în căderea florilor de tei sau în „lunecarea” stelelor, sugestii metaforice de inspiraţie eminesciană, poetul surprinde revelaţia mitologică a luminii solare care purifică şi permanentizează viaţa omului. Tentativele de reintegrare în cosmos, de participare la descifrarea enigmelor lumii spre care îndeamnă L. Blaga, nu au fost şi nu pot fi pe deplin epuizate. Poeţii din Basarabia şi, în primul rînd, Gr. Vieru, P. Boţu, D. Matcovschi ş.a. au ilustrat prin probe artistice de valoare justeţea aserţiunii de mai sus. Sinuozităţile sufletului omenesc, cu permanenţele lui spirituale definitorii, se profilează în contextul tradiţional al poeziei basarabene prin păstrarea „matricei stilistice” a neamului, care substanţializează sub straturile mitice ale culturii noastre moderne. Or, L. Blaga rămîne să domine în continuare spaţiul poetic românesc, inclusiv şi spaţiul dintre Nistru şi Prut, orientîndu-1 spre sursa valorilor autentice cu durată în timp.

:
1. Apud E.Todoran. Lucian Blaga. Mitul poetic. Timişoara, Editura Facla, 1981
2. M.Livada. Iniţiere în poezia lui L.Blaga. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974
3. I.Pilat. Tradiţie şi literatură în Ion Pilat. Opere 1928-1944. Bucureşti, Editura Eminescu, 1984
4. M.Cimpoi. Lumini modelatoare şi umbre catalitice: Blaga şi Basarabia. În Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, nr.5, 1995
5. L.Blaga. Elogiu satului românesc. Discurs rostit la 6 iunie 1937. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1977
6. A.Fochi. G.Coşbuc şi creaţia populară. Bucureşti, Editura Minerva, 1971
7. O.Papadima. O viziune românească a lumii. Bucureşti, Editura Saeculum, 1941
8. Centenar Lucian Blaga. Cluj-Napoca. Paris, 1995