ÎN CĂUTARE DE SINE

Dumitru APETRI,
doctor în filologie

Pasiunea pentru corectitudinea limbii şi cunoaşterea istoriei neamului nostru Alexei Palii a moştenit-o de la părinţi. Ambii aveau un limbaj îngrijit, iar tatăl său se distingea şi printr-o bună cunoaştere a istoriei românilor. De mai multe ori l-am auzit expunându-se argumentat, reuşit în probleme de istorie complicate sau învăluite în ceaţa interpretărilor subiectiviste. Nu întâmplător, într-un pasaj, autorul zice: „De la taică-meu am învăţat mai multă carte şi istorie decît am adunat din toate şcolile sovietice, luate împreună”.
Aceste împrejurări l-au făcut pe autorul recentei cărţi să-şi aleagă ca obiect de studiu lingvistica. După finisarea studiilor doctorale la AŞM, publică cinci cărţi ce dezbat probleme de dificultăţi şi surprize ale limbii române, de ortografie, calchiere, cultura comunicării etc. Studiul întreprins în domeniul comunicării a avut parte de cinci ediţii. Şi iată că, pe neprins de veste, cunoscutul lingvist îi face cititorului o surpriză: îi oferă o carte de povestiri şi nuvelete intitulată În căutare de sine (Chişinău, „Poligraf”, 2014, 159 p.).
Se spune că fiinţa umană vine în lume s-o vadă cum e orînduită şi să-şi spună părerea despre ea. Prin cartea nominalizată, autorul realizează cu succes această menire importantă. Chiar primele propoziţii din primul compartiment, care a servit ca titlu pentru recenta apariţie editorială au capacitatea de a intriga cititorul: „Dacă ai spune unui om normal că te cauţi pe sine, el ar crede una din două: fie că îţi lipseşte o doagă, fie că ai o fire poetică. Pentru că, uneori, a spune despre cineva că este poet este aproape la fel cu a spune că el nu are toate doagele. În cazul meu ar putea fi şi una, şi alta”. Căutarea de sine, zice autorul, i-a părut, într-un început, nu că simplă – simplistă.
Relaţiile autorului cu mai multe reprezentante ale sexului duios i-au adus diferite surprize şi bucurii, dar şi stări de indiferenţă şi apatie – trăiri fireşti pentru tentativele de căutare a idealului. Lev N. Tolstoi spunea undeva că viaţa de familie e o permanentă dispută întreruptă de certuri. Ca o dispută cu amplitudini diferite şi coloratură diversă e şi viaţa familială a autorului cărţii. Raporturile soţ-soţie, tată-copil, mamă-copil, precum şi cîteva cazuri din viaţa fratelui său – Anatol – au fost dezvăluite sub diferite unghiuri, iar văzute dintr-o parte, eu, ca cititor, am rămas cu impresia că pasta s-a pomenit pe alocuri cam îngroşată. Pesemne, în adîncul firii sale autorul împărtăşeşte acea opinie populară care ne oferă următoarea povaţă: „Copilul să-ţi fie drag ca Soarele, dar el să nu ştie”.
Paginile despre atitudinea savanţilor S. Berejan şi V. Coroban faţă de realităţi şi de tineretul de la Academie, precum şi cele despre arta românească (cîntece, creaţie folclorică verbală) respiră respect, simpatie şi adoraţie, iar cele despre orînduirea sovietică totalitară, în care dominau exagerările şi falsul, denotă repulsie şi antipatie. Iată o mărturisire: „Am trăit o viaţă întreagă cu minciuna în capul mesei, am suportat cu greu această minciună şi eu, şi părinţii mei (Dumnezeu să-i odihnească), mai ales tatăl…”
Se citesc cu un viu interes atît paginile despre serviciul militar în armata sovietică, care, zice autorul, nu i-a adus decît „umilinţă şi depersonalizare, asuprire naţională şi socială” (p. 61), cît şi cele despre: sărbătorirea lui 7 noiembrie, un portret al lui Lenin, vecinul Valera, o întîmplare hazlie de la Vama Ungheni, cazul dramatic cu actorul Nicu Darie, cu Sfîntul Nicolai din cui şi multe altele. Suntem înclinaţi să credem că imaginea unui arbore schilodit de pe coperta cărţii vine să ne sugereze repercusiunile cu care se alege omul nevoit să-şi ducă existenţa într-un mediu social anormal.
Reproducem ca dovadă a capacităţii de povestitor a autorului o digresiune lirică: „Lumea frumosului nu este altceva decît lumea cerului şi a stelelor, lumea mării liniştite sau învolburate, lumea codrului şi a păsărilor, lumea culorilor şi a sunetelor armonioase. Şi, mai întîi de toate, lumea faptelor bune. Pentru că tocmai ea încununează opera frumoasă a lui Dumnezeu” (p. 143).
Scrutîndu-şi atent viaţa în trecere, căutîndu-se insistent pe sine (o chestiune cu adevărat dificilă, pe care multe dintre fiinţele umane nu se încumetă s-o facă), Alexei Palii i-a făcut cititorului o plăcută surpriză: l-a convins că dispune de încă o virtute preţioasă – capacitatea de a crea pagini interesante de beletristică.