TRADIŢII DACICE DE PRIMĂVARĂ

Bucurescu Adrian

Adrian Bucurescu

De ceva vreme încoace, latinomanii, care pretind că de la romani am fi moştenit totul, inclusiv graiul, sunt complet depăşiţi de noile cercetări în domeniu, iar teoriile lor fantasmagorice stârnesc doar nedumerire, dacă nu şi ilaritate. Ultimele cercetări vădesc înalta cultură a strămoşilor noştri antici, cărora le datorăm întreaga noastră moştenire spirituală, aşadar şi tradiţiile care încă se mai păstrează. Printre acestea se numără datina Mărţişorului şi sărbătoarea de Buna-Vestire, amândouă legate de luna Martie. Norocul face ca acestea să se dezvăluie din lexicul dacic care s-a mai păstrat. Astfel, pe o coloană votivă de marmură, descoperită la Jupa, jud. Caraş-Severin, se află următoarea inscripţie: MARTIAVGIPRSALVTEIDIN. Cum am mai arătat şi cu alte prilejuri, Dacii erau adevăraţi maeştri ai tăinuirii mai multor mesaje într-o singură inscripţie sau într-un singur cuvânt, graţie şi graiului lor hărăzit poeziei şi cântecului. Aşadar, inscripţia de la Jupa se poate citi astfel:
1. MARTI AV(Ă)G I PR(Ă)SA LUTE IDIN „În Martie, se spune, Leto a fost înştiinţată că va naşte”. Lexic: MARTI „Martie”; AV(Ă)G „a (se) spune; a (se) povesti”; cf. latin. evoco „a evoca; a aduce la cunoştinţă fapte; a aminti”; rom. a prăsi „a face pui; a naşte; a plodi”; LUTE – variantă pentru Leto, numele Mamei Gemenilor Divini, născuţi în Dacia, Apollon şi Artemis; IDIN „experienţă practică; ştiinţă; înştiinţare; prevestire; dinainte”; cf. rom. idenie „încercare”; ajun; a ajuna; latin. idoneus „care are calităţile cerute şi necesare pentru ceva; adecvat; potrivit; convenabil”. 2. MAR(Ă)TI AV G(H)IP(Ă)R(Ă)S A LUTE IDIN „Ghipărăs I-a dus (adus) vestea lui Leto; A venit Ghipărăs cu vestea la Leto”. Lexic: MAR(Ă)TI „a merge; a veni”; cf. rom. a (se) mărita; AV „a avea; au”; G(H)IP(Ă)ROS – variantă pentru CAEPROEZUS, unul dintre Arhanghelii Raiului dacic; cf. rom. Chipăruş – erou al basmelor populare. 3. MARTI AV(Ă)G I P(Ă)R SALUTE I DIN „În Martie, se spune, se poartă fire împletite”. Lexic: P(Ă)R „fir”; cf. rom. fir; păr; sulit (reg.) „însăilat; cusut; ţesut”; a ţine; 4. MARTI AV(Ă)G I PR(Ă)SALUTE I D(Ă)IN „În Martie, se spune, se pomenesc (se strigă) pribegii (cei duşi; cei dispăruţi)”. Lexic: PR(Ă)SALUTE „pribeag; dus”; cf. rom. prişleţ „pribeag; vagabond; strein; venetic”; Dalbul de Pribeag – apelativ al mortului în bocete; a tăini „a vorbi, a discuta”; doină. 5. MARTI AV(Ă)G I PR(Ă)SALUTE I D(Ă)IN „În Martie, se spune, se vorbesc (se strigă; se dau în vileag) leneşii (urâcioşii)”. Lexic: PR(Ă)SALUTE „prăpădit; neghiob”; cf. rom. prâşleţ „om bicisnic”; a tăini 6. MARTI AV(Ă)G I PR(Ă)S ALU(Ă)T E I D(Ă)IN „În Martie, se spune, se coace (se fierbe) aluat şi se împarte”. Lexic: PR(Ă)S „a arde”; cf. rom. a prăji; ALU(Ă)T „aluat”; D(Ă)IN „a împărţi”; cf. rom. tain.
E posibil ca acest text să mai aibă şi alte interpretări. Lecturile, atât de multe, erau posibile graţie faptului că, scriind cu litere greceşti sau latineşti, dacii nu notau sunetul ă, inexistent în aceste alfabete, iar pe de altă parte, limba dacă avea tonuri, vocale lungi şi scurte, precum şi o bogată omonimie. Aşadar, cuvintele puteau fi înţelese după cum erau rostite, precum şi din context.
Cum se vede, textul de la Jupa este de o importanţă covârşitoare pentru zestrea noastră spirituală. Mai întâi, pentru vădita moştenire a cuvintelor româneşti din limba dacă, apoi, pentru enumerarea obiceiurilor româneşti din luna Martie, de asemenea moştenite direct de la strămoşi, fără legătură cu cele creştine. Astfel, în acest text e vorba despre: firele împletite, adică Mărţişorul; obiceiul strigării leneşilor şi a celor rămaşi necăsătoriţi, din seara de Lăsata Secului; pomenirea morţilor, adică Moşii de Primăvară; aluatul gătit, care se împarte, adică Măcinicii; înştiinţarea Zeiţei Leto de către Arhanghelul GHIPĂRĂS, adică Buna Vestire a Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel. Toate aceste datini se ţin şi astăzi.
Mai demult, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint, ori un medalion, legat cu un şnur roşu-alb, pe care românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte în unele ţinuturi Mărţiguş sau Marţ, şi era purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei care-l purtau credau că vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul şi că peste vară nu-i vor mai apuca şi scutura frigurile. Mărţişorul se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul 12 zile de gât, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr; şi, dacă pomişorului îi mergea bine în acel an, însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl păstrau până ce vedeau arbustul înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia. În unele zone, Mărţişorul se poartă până când începe cucul a cânta sau până când vin berzele. Nu numai părinţii le puneau Mărţişoare copiilor, ci şi alţi români şi le dăruiau unul altuia la 1 Martie. Astăzi îl poartă mai ales femeile şi fetele şi, doar în unele sate mai izolate, îl poartă bărbaţii şi băieţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint şi nu mai e ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. În Muntenia, se spune: Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de Soare. Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea care le-a purtat va avea faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. Culorile şnurului vin şi ele tot de la daci, simbolizând numele Celor Doi Gemeni Divini: A POLLON „Cel Alb; Cel Curat” (cf. rom. bălan) şi A R(Ă)TEMIS „Roşioara; Strălucitoarea” (cf. got. rauths „roşu”; latin. ardens „ardent, strălucitor”).
Cât priveşte Buna-Vestire sau Blagoveştenia, ţinută la 25 Martie, unul dintre numele acestei sărbători s-a transmis unei plante dacice de leac, notată de medicii antici, KOIKOLIDA, rostită KOIK O LIDA, şi tălmăcită prin „Prevestirea lui Leto” (cf. rom. ghioc; cuc), Lida fiind o variantă pentru Leto sau Lute. De la denumirea acestei plante magice, româna a moştenit cucuruz „con de brad, molid sau pin”; după aspectul lui se prevesteşte rodul plantelor peste an. De la KOIK „Ghiocul; Cucul”, tot la 25 Martie românii ţin şi Ziua Cucului, pasărea fiind considerată şi astăzi prevestitoare.