MOLDOVA A CĂZUT: RUSIA E LA GRANIȚA ROMÂNIEI. ÎNTÂLNIREA DE LA MINSK ESTE UN EȘEC PENTRU OCCIDENT.

Având în vedere interesul crescut acordat analizei prezentate în data de 11 februarie, privind evoluția geopolitică din regiune, cu precădere a implicațiilor acestora asupra României, ne-am propus să facem, în perioada următoare, o succesiune de analize menite să trezească din amorțire atât decidenții politici și nu numai, cât și societatea în fața unor posibile pericole în fața cărora România se află.

În analiza de astăzi, voi face un update al evenimentelor descrise în analiza precedentă, atât în ceea ce privește trecutul care dictează prezentul, cât și în privința evenimentelor prezente care vor trasa liniile viitorului.

Prima referire o vom face la întâlnirea de la Minsk, din data de 12 februarie 2015, între Germania, Franța, Ucraina și Rusia, o întâlnire pe care aș descri-o ca pe o joacă între un dictator și lideri democrați constrânși de nevoia de a fi realeși.

Pentru noi, întâlnirea de ieri este departe de a fi un succes, ba chiar considerăm a fi un eșec pentru Occident. Publicarea unor imagini jenante dintr-o cămăruță, cu un Vladimir Putin impasibil și unii lideri ai Europei încercând să obțină din ‘grația Măriei Sale’ o minimă bunăvoință, a redat un tablou a neputinței și incapacității Europei în fața unui lider ce aruncă cu firimituri din mărinimia Sa.

Întâlnirea de la Minsk s-a vrut să fie una a democrației, a negocierii, a consensului. S-a dovedit însă a fi (după cum era de așteptat) un simplu joc de imagine și o slăbire a puterii Europei în fața unui agresor.

Ce întâlnire democratică? Ce discuții? Ce consens? Ce negocieri se pot duce cu un om care a declarat că soldații ruși au invadat Ucraina ‘din greșeală’, aceștia nesesizând traversarea graniței cu Ucraina?

De asemenea, Vladimir Putin a afirmat și a susținut timp de 15 ani același lucru: reconstrucția Imperiului Rus pe baza testamentului lui Petru cel Mare. De atunci, atât Vladimir Putin, cât și vicepremierul rus Dmitri Rogozin, dar și ceilalți purtători de geantă al lui Vladimir Putin, au făcut declarații cu privire la intențiile ferme față de Occident și în special față de Europa de Est.

Dacă aceste declarații ar fi venit din partea unui lider democrat, ar fi putut fi ușor trecute cu vederea, fiind calificate drept declarații politice, dar au venit, din păcate, din partea unui dictator cu puteri absolute. Iar doamna Angela Merkel, dar și domnul Președinte François Hollande l-au tratat ieri pe Vladimir Putin ca pe un democrat, aproape chiar ca pe un ‘apărător’ al drepturilor omului.

Singura soluție acceptată de Rusia este Forța.

În locul unei întâlniri tabloidizate excesiv și al unui joc de glezne al liderilor Franței și Germaniei, aceștia ar fi trebuit să propună Europei, în urma unei consultări prealabile și a celorlalte 27 state membre UE, în cel de-al treisprezecelea ceas, crearea unei forțe militare de intervenție rapidă care să fie la dispoziția Uniunii Europene și să poată reprezenta o manifestare clară de respingere a atacului rusesc.

O astfel de forță este justificată, deoarece Ucraina este în Europa, chiar dacă nu este membru al Uniunii Europene, iar menținerea păcii, a suveranității și apărarea granițelor țărilor Europei ar trebui să fie o reală preocupare.

Dar cum am putea vorbi despre așa ceva în condițiile în care nu Europa a stat la masa negocierilor, ci Franța și Germania, de altfel vechii parteneri de afaceri ai Rusiei?!

Argumentez aici prin stupoarea stârnită atunci când am văzut că, în cadrul negocierilor de la Minsk, ‘Prea-Înaltul’ Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, doamna Federica Mogherini, nici măcar nu a fost invitat ‘să ia notițe’.

Ce politică externă reprezintă sau poate reprezenta Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate în condițiile în care politica externă a Uniunii este dictată doar de două state membre? Unde a fost Polonia? Unde a fost România? Unde a fost Italia sau Spania?

Cu ce acord s-au prezentat Angela Merkel și Francois Hollande la aceste negocieri? Nu m-ar mira ca la întâlnirea de la Minsk să fi mers cu două mape: una cu acord de încetare a focului în Ucraina, și alta de încheiere a unui nou acord de furnizare a gazului rusesc pentru dezvoltarea celor două economii.

Este evidentă atitudinea mea ironică, însă acesta este prețul plătit pentru naivitatea unor țări ca Germania și Franța, și nu numai, în a-l considera pe Vladimir Putin drept un ‘lider democrat’, capabil să facă diferența între afaceri și politică. Această situație poate fi comparată cu aceea a unor lideri politici români care au impresia că împrumutând bunuri, luând bani sau acceptând servicii din partea interlopilor i-ar putea refuza ulterior când vin să ceară lucruri în contradicție cu legea.

De aceea consider întâlnirea de ieri o victorie a țarului, care nu numai că nu a cedat Crimeea și nu a restabilit granițele încălcate de armatele rusești, ci a câștigat timp pentru a stabili o nouă strategie de expansiune în regiune.

Nu a cedat și nu va ceda nici măcar un centimetru din teritoriul cucerit cu prețul a peste cinci mii de morți, atâta vreme cât puterile Europei și SUA se vor mărgini la întâlniri protocolare, și nu la atitudine de forță față de Rusia.

Desigur, sancțiunile economice lovesc Rusia, lovesc în economia rusă, iar decizia Uniunii Europene și a SUA de a limita puterea financiară a Rusiei este una corectă. (Numai prin blocarea conturilor oligarhilor ruși, prieteni ai lui Vladimir Putin, SUA au dat lovitura: blocarea a cincizeci de miliarde de dolari.)

Doar că ceea ce nu realizează Occidentul este că această decizie lovește în rusul de rând, nu în țar. Țarul are suficiente resurse financiare datorate gazului și petrolului încât să-și manipuleze poporul, singurul efect al acestei sancțiuni fiind creșterea popularității lui Vladimir Putin, care pune pauperizarea rusului de rând pe ambiția ‘malefică’ a Occidentului, și nu pe ambiția sa de a rămâne în istorie un mare conducător al unui Imperiu.

Speranța Occidentului că Putin va fi înlăturat de propriul popor, acesta conștientizând că este vorba despre o ambiție personală a țarului, este o iluzie, cu atât mai mult cu cât Rusia este parte a Uniunii Eurasiatice.

Cum bine observa un cititor al articolului precedent, Rusia, prin Vladimir Putin, este, într-adevăr, în postura de negociator al poziției de lider al Uniunii Eurasiatice, loc ce va fi ocupat, fără îndoială, de către China, dar căreia Rusia trebuie să-i demonstreze că este o mare putere. În același timp, Rusia trebuie să demonstreze Occidentului și lumii euroatlantice că există și contează și că nu are limitările de democrație precum lumea euroatlantică.

În tot acest context, întâlnirea de la Minsk începe să semene cu o glumă proastă.

Desigur că pacea e preferabilă războiului și trebuie încercată, până în ultima secundă, evitarea conflictelor militare și pierderea de vieți, dar a trecut deja un an de când Rusia a promis pacea și oferă război, după cum spuneam în analiza precedentă, avansând încet, dar sigur spre ocuparea celei mai mari țări din Europa de Est: Ucraina.

Fără a ofensa niciuna dintre țările membre ale Uniunii Europene, am senzația că acestea se comportă precum elevii unei clase bătuți pe rând de un bătăuș, fiecare dintre ei sperând că nu-i va veni rândul în ziua următoare.

Argumentez această teză printr-o serie de declarații făcute de importanți și implicați lideri politici în jocul actual.

Toate aceste declarații, inclusiv cele ale țarului, trădează politicianismul și demagogia față de momentul prezent:

Vladimir Putin declara în august 2014:

‘Eu consider că rușii și ucrainenii sunt practic un singur popor, indiferent ce ar spune oricine. Cei care au locuit din vechime pe actualul teritoriu al Ucrainei, nu și-au spus niciodată altfel decât ‘ruși’.’ (Declarația tranșantă a președintelui Vladimir Putin venea la scurt timp după ce NATO promitea sprijin financiar Kievului și cerea Moscovei să-și retragă trupele.)

Primele declarații ale lui Putin după întâlnirea de la Minsk:

‘Nu vom amenința cu războiul pe nimeni. Vom continua să cooperăm și toate încercările prin care trecem, inclusiv așa-numitele sancțiuni, cred că nu vor aduce fericirea nimănui până la capăt. Cât privește o țară ca a noastră, cu siguranță că sancțiunile nu vor fi eficiente chiar dacă ne dăunează.’

Aleksandr Dughin, consilier al președintelui Dumei de Stat și un apropiat al președintelui rus Vladimir Putin, considera necesară crearea unui ‘imperiu eurasiatic’ dominat de Rusia din care să facă parte inclusiv România, Ungaria, Serbia, Slovacia și Austria.’Este necesar un imperiu eurasiatic care să contracareze influența Occidentului nihilist’, a spus Dugin, vorbind despre o ‘nouă ordine mondială’ bipolară, formată, de o parte, din Statele Unite și Europa Occidentală (condusă de Germania), și, de altă parte, din Uniunea Eurasiatică, dominată de Rusia. În 2008, el explica cum ‘imperiul sovietic se va reconstrui prin diferite mijloace — forță, diplomație, presiuni economice. Asta va depinde de loc și de moment’.

Angela Merkel — Cancelarul Germaniei — atenționa înainte de întâlnirea de la Minsk:

‘Pentru cineva care vine din Europa, pot sa spun doar ca, dacă vom renunța la principiul integrității teritoriale, nu vom fi capabili să menținem ordinea de pace în Europa.’

Iar după întâlnirea de la Minsk, Merkel declara că nu-și face nicio iluzie pe tema acordului pe Ucraina la care s-a ajuns, joi, la Minsk, subliniind că mai sunt încă ‘mari obstacole’ de trecut înainte de a ajunge la o rezolvare a conflictului.

Francois Hollande — Președintele Franței — declara după întâlnirea de la Minsk.

‘Cred că există speranță. Chiar dacă abia urmează să fie implementat, acest plan oferă speranță pentru Ucraina și constituie o mare eliberare pentru Europa.’

Barack Obama — Președintele SUA — declara:

* în martie 2014:

‘Afirmațiile lui Vladimir Putin despre Crimeea nu înșeală pe nimeni. Dacă Rusia va interveni militar, se va expune diminuării influenței în regiune’

* în februarie 2015:

‘Noi continuăm să căutăm o soluție diplomatică la criza din Ucraina, dar nu putem asista pasivi la tentative de reconfigurare a frontierelor din Europa. Vom continua să oferim Ucrainei asistența financiară necesară, în schimbul reformelor structurale. Vom continua să susținem Ucraina până când Rusia își va respecta obligațiile internaționale. În caz contrar, Rusia va deveni din ce în ce mai izolată din punct de vedere diplomatic și politic.’

Toate aceste declarații, puse în paralel cu declarațiile reprezentanților NATO, cu precădere ale Generalului Philip Breedlove: ex ‘Nu cred ca trebuie sa exlcudem opțiunea militară’, denotă clar că liderii Europei și SUA au știut exact cum vor evolua evenimentele, însă calculul politic intern i-a făcut să ignore atât declarațiile șefilor militari NATO, cât și avertismentele venite din partea oficialilor români și polonezi, singurii care au anticipat și acționat din timp în vederea stopării acțiunii Rusiei

Generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al forțelor NATO din Europa, atenționa în martie 2014:

‘Efectivele ruse staționate la frontiera estică a Ucrainei sunt foarte numeroase și sunt pregătite de operațiuni. Trebuie să ne gândim la aliații noștri, la poziționarea forțelor în Alianță și la sporirea capacității de reacție, astfel încât să fim acolo pentru apărare, dacă va fi nevoie, în principal în zona baltică și în alte locuri.’

George Maior — fost Director al SRI — declara în februarie 2013:

‘România trebuie să aibă forța de a-și extrage puterea adecvată unor discuții de pe picior de egalitate cu Rusia’. Din cauza importanței care i s-a dat pe plan intern, site-ul Vocea Rusiei, finanțat de la Moscova, a devenit mai influent decât ‘este el din punct de vedere al calității’. George Maior mai susținea că țări situate la estul României încearcă să influențeze statele din această parte a Europei. Anularea proiectului privind scutul american antirachetă de la Deveselu, așa cum s-a vehiculat în presa din SUA, ‘ar afecta poziționarea României într-un complex de securitate internațional’, potrivit șefului Serviciului Român de Informații (SRI), care adaugă imediat că ‘din fericire, acest lucru nu se va întâmpla’.

Iar în iulie 2014, George Maior afirma: ‘Acum, vedeți că trăim o perioadă foarte complicată din punct de vedere al evoluțiilor regionale: criza din Ucraina, politica agresivă a Rusiei sunt elemente care trebuie să ne îngrijoreze, în primul rând din perspectiva posibilităților de propagare a unor fenomene negative pe teritoriul României, munca noastră, vigilența ne fac să privim cu mai mult calm decât s-ar părea la prima vedere contracararea acestor evenimente. Statul este fără niciun dubiu pregătit prin forța sa, prin capacitățile sale informative, să răspundă acestor provocări, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fim atenți, să cunoaștem bine situația și să lucrăm împreună cu aliații.’

Traian Băsescu, înainte de reuniunea Consiliului European pe tema situației din Ucraina, declara din martie 2014:

‘România consideră că ceea ce a făcut Federația Rusă este o agresiune la adresa Ucrainei. Vom susține că SUA și Marea Britanie trebuie să-și facă obligațiile de garant al securității și integrității teritoriale ucrainene. Ucraina trebuie să intre urgent într-un program cu FMI, CE și cu Banca Mondială, pentru finanțare pe termen mediu, astfel încât țara să nu intre în încetare de plăți și să parcurgă un program de reforme accelerat. Vom susține că Ucraina poate semna acordul de asociere și de liber schimb cu UE.’

Președintele Klaus Iohannis declara, la începutul lunii februarie 2015, pentru o publicație austriacă: ‘Agresiunea rusă în estul Ucrainei ne-a învățat că perspectiva războiului a revenit pe continentul european, deși s-a crezut că aparține istoriei. Într-o situație excepțională trebuie să fim pregătiți să ne apăram țara, acest lucru presupune o armata bine pregătită și echipată.’

Donald Tusk — Premierul Poloniei — declara în mai 2014:

‘Situația cu care ne confruntăm în Ucraina este război. Poate că este un nou tip de război, fără să existe o declarație, dar, în realitate, chiar este război. Ne pierdem speranța că ar mai fi încă loc pentru inițiative diplomatice. Sunt zeci de victime, rachete, sunt folosite arme, elicoptere sunt doborâte, iar toate acestea sunt comise de către separatiști. Este evident ca avem de-a face cu o confruntare militară organizată nu de demonstranți, ci de un stat, de Rusia.’

Marek Sawicki, Ministrul polonez al Agriculturii, declara, în ianuarie 2015, la Bruxelles:

‘Franța și Germania sunt mai rusofile decât alte state membre. Franța are două nave de vândut, așa că încearcă prin orice modalitate să îmbunătățească relațiile franco-ruse. Franța a arătat de multe ori că relațiile ei cu Rusia sunt mai importante decât relațiile sale din interiorul UE și asta mă deranjează.’

Marea surpriză pentru mine o reprezintă Președintele Klaus Iohannis, care, în ciuda lipsei unei experiențe de politică externă sau în zona de securitate până la momentul noiembrie 2014, a înțeles pe deplin atât contextul geopolitic, cât și măsurile ce trebuie luate.

Declarația dânsului se pliază perfect pe cele scrise în analiza anterioara, dar și cea de astăzi, fiind mai clar, concret și concis decât președintele Franței sau Cancelarul Germaniei cu privire la războiul din Ucraina:

‘Am salutat soluțiile adoptate la Minsk. Reiterez că singura soluție este cea politică. Acum am văzut cu toții noul acord: Suntem conștienți că rămân tensiuni și puncte sensibile. Nu ne putem permite să ne iluzionăm că totul s-a rezolvat. Suntem deschiși să discutam introducerea de noi sancțiuni. Săptămâna viitoare îl voi primi pe premierul ucrainean Arsenii Iateniuk. România înțelege conflictul din Ucraina și am convenit să ne implicam în rezolvarea lui.’

În aceeași linie cu declarațiile Președintelui Klaus Iohannis, Premierul Victor Ponta a dovedit că înțelege situația în care se află România și nu se alătură corului de colindători ai doamnei Angela Merkel. Astfel, după întâlnirea avută cu directorul CIA, deloc întâmplătoare, Victor Ponta a declarat, cu referire la evoluția din regiune și posibilitatea degenerării acesteia, după semnarea acordului de la Minsk:

‘Categoric da și cred că nimeni nu-și face iluzii — nici în România, nici la Washington — că ce s-a semnat astăzi (acordul de la Minsk) este 100% că s-au rezolvat toate problemele în regiune. Să dea Dumnezeu să fie așa, dar acorduri s-au mai văzut destule și, după aceea, în realitate lucrurile nu au stat așa’

Întâlnirea de la Minsk este începutul sfârșitului pentru Angela Merkel și Francois Hollande ca negociatori în numele Europei. Se impune, astfel, găsirea altor lideri germani și francezi sau altă formulă de negociere la nivelul Europei în relația cu Rusia.

Eșecul de ieri al liderilor europeni va conta enorm în abordarea pe care Rusia o va avea pe tabla de șah în raport cu alte țări din regiune, mai vulnerabile decât Ucraina și cu o putere de apărare mult mai slabă: Republica Moldova va fi următoarea țintă a Rusiei, care a oferit o pace temporară Ucrainei, deși este în situația de invadator și aș spune chiar că se află în situația de terorism internațional, iar după cum se știe, cu teroriștii nu se negociază!

Astfel, pe timpul păcii oferit Occidentului și Ucrainei, Rusia va avea răgazul și forța de a se concentra asupra provocării și agresării altor state din regiune, respectiv Transnistria și Republica Moldova. Această provocare nu este numai la adresa Republicii Moldova, ci și la adresa României, deoarece Republica Moldova nu mai reprezintă pentru România ceea ce a reprezentat Ucraina.

Este mult mai mult: România și-a asumat, prin vocea Președintelui Klaus Iohannis, că va garanta integritatea teritorială a Republicii Moldova: ‘În calitate de președinte ales, vă asigur că România va proteja fără doar și poate teritoriul și interesele economice ale Republicii Moldova’, declara, în noiembrie 2014, Klaus Iohannis cu ocazia vizitei sale în Republica Moldova.

Rusia ar fi avut două variante de a provoca Republica Moldova: una diplomatică și una militară.

Varianta diplomatică presupunea destabilizarea Guvernului minoritar de la Chișinău prin preluarea puterii prin control politic asupra Republicii Moldova cu ajutorul lui Igor Dodon, președintele Partidului Socialist, fan al țarului sau prin apropiații lui.

‘Pentru mine Vladimir Putin este un model de politician. Deoarece este un statalist și un patriot puternic, a făcut regulă în țara sa, interesele poporului său stau în capul mesei, ele fiind mai presus decât orice. Putin nu se lasă bătut și șantajat de nimeni, este un lider care ar fi un model pentru mine’, declara, acum câteva zile, Dodon într-o emisiune televizată. Dodon a mai spus: ‘Confirm, noi socialiști avem relații destul de bune în Federația Rusă, la nivel destul de înalt, conducerea de vârf a Federației Ruse. Acest lucru demonstrează încă o dată ca socialiștii pot rezolva acele probleme care sunt pe agenda bilaterală moldo-rusă, și cu exporturile, și cu migranții și altele’.

Acest scenariu devine posibil atâta timp cât la Chișinău Partidul Comuniștilor a ajuns să susțină Guvernul minoritar format din două partide care refuză să abroge art. 11 din Constituția Republicii Moldova privind neutralitatea acesteia, dând posibilitatea astfel Republicii Moldova să adere la NATO.

Faptul că Partidul Liberal a fost lăsat în afara ecuației de putere de la Chișinău, deși este singurul partid proeuropean și pentru aderarea la NATO, subliniem clar slăbiciunea puterii temporare de la Chișinău în fața presiunii fără precedent a Rusiei.

Poate fi și o tactică de supraviețuire a Republicii Moldova, care vede în această atitudine o soluție diplomatică la presiunile venite dinspre Moscova.

Însă, între timp, Republica Moldova a căzut, și nu sub gloanțele rusești, ci sub propria neputință. Liderii coruptibili, șantajabili, obișnuiți să joace la două capete, așa-zis pro-occidentali, ai PDM și PDRM, au făcut ieri jocul Moscovei oferindu-i țarului Rusiei o nouă țară la butonieră.

Trebuie precizat că statul român a făcut tot ceea ce era posibil (și chiar mai mult) pentru a menține Republica Moldova pe drumul pro-occidental, în care valorile democrației și prosperitatea să ofere cetățenilor moldoveni alte perspective.

În viziunea mea, clasa politică de la Chișinău nu se mai împarte, din păcate, în pro-occidentală și pro-rusă, ci rămâne complăcută într-o grupare fără ideologie, în care frică, banii și scheletele din dulap primează în fața intereselor poporului moldovean.

Nu am nicio îndoială că România va continua să ajute poporul Republicii Moldova să nu rămână în pauperitate și sub dictatura țarului. Acum va fi mai greu, având în vedere că ‘planul de încercuire a României cu dușmani strategici’, despre care vorbeam în articolul anterior, este pus în practică, iar Rusia se află deja la granița României. Rămâne de văzut cât va mai rezista Partidul Liberal în actualul Parlament moldovean, având în vedere că e singurul partid care a susținut necondiționat aderarea la NATO și la UE.

O a doua variantă a Rusiei, dar care nu mai este de actualitate, era aceea de invadare militară pe modelul ucrainean, descrisă chiar de Generalul Breedlove.

Astfel, un prim scenariu al acestei variante a reieșit din declarația lui Igor Dodon, în noaptea alegerilor din Republica Moldova, prin care propunea un Referendum de autodeterminare pentru zona prorusă din Est care a votat în majoritate cu Partidul Socialist, punând Republica Moldova într-o situație similară cu Ucraina și făcând posibilă prezența forțelor ruse în Republica Moldova pentru apărarea cetățenilor rusofili de ‘ocupantul’ moldovenesc.

Al doilea scenariu viza crearea de tulburări la granița cu Transnistria, acolo unde la momentul trasării liniei de demarcație, mai multe comunități rusofile au fost intenționat lăsate pe teritoriul Republicii Moldova, și iarăși Vladimir Putin, un veșnic apărător al rușilor de pretutindeni, va trebui ‘să acționeze’ pentru protejarea acestora de un pericol imaginar.

Dacă Ucraina este astăzi un dosar mai ușor de gestionat pentru Uniunea Europeană, din punctul meu de vedere, interesele economice, politice, geostrategice ale marilor puteri fiind mai scăzute, în cazul Republicii Moldova avem de-a face cu o situație mult mai complicată și cu o provocare mai mare pentru Europa și SUA, și implicit pentru România, deși Republica Moldova este o țară infinit mai mică decât Ucraina.

Pentru limitarea influenței Rusiei în regiune, și cu precădere asupra României, considerăm că vremea poveștilor la gura sobei a trecut, a cocktail-urilor și cafelelor la masa negocierilor sunt tardive și se impun măsuri și decizii de altă natură:

1. Crearea, la nivelul Uniunii Europene, a unei forțe militare puternice care să fie la dispoziția deciziei comune a tuturor statelor membre și care să garanteze nu numai securitatea membrilor Uniunii, ci și a țărilor din Europa aflate sub agresiune rusească.

2. Definitivarea, într-un timp scurt, a proiectului politic al Uniunii Europene prin crearea unei strategii de securitate și apărare comună, asumată de întreaga Europă, ținând cont nu numai de nevoile marilor puteri, ci și de nevoile și interesele celor mici.

3. Încheierea acordului de cooperare economică Europa-SUA, acesta fiind singurul garant al păstrării democrației în Europa și rezistării în fața presiunii eurasiatice din ce în ce mai mari.

4. Implicarea SUA, ca generator de democrație și valori fundamentale, mult mai activă în regiune, prin intermediul NATO și a parteneriatelor strategice.

5. Întărirea statului român și a instituțiilor sale de apărare a teritoriului național și transformarea României într-un actor ofensiv, furnizor de stabilitate în regiune. O misiune cu atât mai grea acum cu cât România este vecină cu Rusia. Subliniez aici declarația Președintelui Klaus Iohannis în deplină concordanță cu situația de facto a României de astăzi și cu nevoia unei atitudini de ‘bărbat de stat’, privind afirmațiile făcute în raport cu Ucraina și România.

6. Întărirea colaborării, în cadrul Uniunii Europene, dintre România și Polonia ca unici piloni posibili de furnizare de securitate în regiune și crearea unui parteneriat strategic între România și Polonia în domeniul securității.

7. Evitarea, din partea României, a folosirii sintagmei: ‘unirea cu Republica Moldova’, fiind în dezacord total cu demersul celor patruzeci de parlamentari români care își propun până în 2016 unirea cu Republica Moldova.

Această atitudine ar fi o gafă impardonabilă, deoarece ar pune România într-o situație similară cu cea care s-a ‘unit’ cu Crimeea pe baza unui ‘referendum de autodeterminare’. Această acțiune nu ar face decât să dea apă la moară punerii în practică a scenariilor descrise mai sus și gândite de strategii ruși în raport cu Republica Moldova.

8. România trebuie să-și propună, alături de Polonia și marile puteri ale Europei, drept obiectiv al Președinției din 2019: integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, aceasta reprezentând adevărata soluție a ‘unirii’ României cu Republica Moldova, nu una de jure, ci una de facto.

Șeful Statului Major General al Armatei, general-locotenentul Nicolae Ciucă, a declarat, ieri, într-un interviu acordat Realitatea TV, că extinderea conflictului din Ucraina, asupra Republicii Moldova, este o ipoteză pe care Armata Română o are în analiză:

‘Vă rog să-mi dați voie să nu fac o astfel de analiză, o astfel de anticipare pentru a nu da loc de interpretare. Chiar dacă nu există un scenariu există ipoteze. și-atunci fiecare dintre ele sunt analizate. Nu putem să afirmăm că nu există preocupare pentru care se analizează. Sigur că există o astfel de analiză.’ Nicolae Ciucă a afirmat că atât scutul de la Deveselu, cât și cele două centre operaționale de comandă ale NATO, care se vor înființa în România, au doar un rol defensiv și că nu există vreun motiv de îngrijorare pentru Rusia.

Închei această analiză, trăgând trei concluzii:

1. Moldova a căzut, Rusia fiind pe cale de a deveni noul vecin al României.

2. Acordul de la Minsk este un eșec al Franței și Germaniei, și nu al Europei.

3. România trebuie să-și consolideze capacitatea de apărare și să realizeze parteneriate strategice regionale în domeniul securității și apărării în afara calității de membru NATO, și aducând aminte Franței și Germaniei că Uniunea Europeană are 27 de state membre, și nu două, și că Europa a fost gândită și ca proiect politic, nu doar ca o piață politică comună.

Alexandru Cumpănașu