PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (9)

Goma

(Urmare)
Scurtă istorie a „Basarabiei” Un rapt, o diversiune lingvistică, realităţi statistice

Am mai scris, am re-scris, am tot scris – şi bine am făcut -acum re-re-repet adevăruri istorice de toată lumea ştiute:
– în Antichitate teritoriul aflat de-a dreapta şi de-a stânga Nistrului (Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyrageţia. Era locuit, după cum îi arată numele, de geţi. Sub presiunea sciţilor, în secolul V î. C., geţii se retrăseseră spre nord-vest şi sud-vest, dar în secolul IV, celţii împingîndu-i de la vest, sub Dromichaite, apoi sub Burebista reveniseră, atingînd iarăşi Bugul (Hypanis). Odată cu ocupaţia Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizată şi Tyrageţia, însă puţinele descoperiri arheologice făcute pe acest teritoriu – cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al estuarului Bugului – fuseseră ocultate de ţarişti, iar de bolşevici trecute la „informaţii secrete” [vezi soarta arheologului Ion Suruceanu] – pentru a ascunde thraco-dacitatea-romanitatea actualei Ucraine de Sud-Vest).
Sărind peste un mileniu:
De unde: „Basarabia”?
Pe la 1352 domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I-ul, după o campanie împotriva tătarilor, pe care i-a bătut şi i-a alungat dincolo de Nistru, a consemnat în documente scrise şi desenate (hărţi) un teritoriu de circa 4.500 km. p. aflat între nordul gurilor Dunării şi afluentul său, Prut (Pyretus), ca „Basarabia”, de la numele dinastiei sale. în unele hărţi din sec. al XVI-lea şi tot în unghiul format de râul Prut şi Dunăre apărea: „Bassarabia (Pars)”.
[Caterina a II-a a Rusiei (am mai sărit cinci secole.) era protectoarea lui Voltaire, a lui Diderot; contra multor favoruri pecuniare a primit la rându-i favorurile acestor „directori de conştiinţă”. Pe calea deschisă de prestigioşii călători, după Revoluţia Franceză din 1789, mulţi nobili, militari, ingineri ori simpli aventurieri (şi) francezi au căutat adăpost şi au făcut carieră în Rusia cea ducînd lipsă de specialişti în modernizarea Imperiului – acţiune începută de Petru I. Printre aceştia a fost şi ducele de Richelieu (Armand Emmanuel de Plessis), fugit de Revoluţie, ajuns în Rusia în acelaşi an, 1789.
Ţarina i-a încredinţat administrarea guberniei sud-vestice recent cucerită de la tătari (Edissan în 1792). Pe locul unui sat de pescari, Hagi-Bei, după planurile lui Richelieu şi ale echipei sale de specialişti francezi (printre care De Rubas şi Langeron) a fost ridicat cel mai important port meridional al Rusiei. Francezii în slujba Rusiei Eterne aveau o solidă cultură clasică, drept care au botezat noua aşezare: Odessa – „de la antica cetate elină Odessus”. Ce conta că Odessus fusese, într-adevăr, colonie ioniană, însă nu acolo unde o indicau, ci departe, la peste 400 km în linie dreaptă, spre sud, în Bulgaria de azi, pe locul numit: Obzor, între Varna şi Burgas. Ruşii nu ţin seama de adevărul istoric, ei se bucură (în tăcere) de profitul geopolitic.
Ducele de Richelieu s-a întors în Franţa abia după Restauraţie (1815), deci s-a aflat şi în slujba ţarului Alexandru I, cel care, la 1812 (!), profitînd de situaţia critică a lui Napoleon, a răpit jumătatea estică a Ţării Moldovei (am mai spus-o?- am s-o re-re-spun!), cu ajutorul generalului Langeron, care a manevrat din umbră tratativele cu Turcii de la Giurgiu în calitatea sa de aghiotant şi consilier al lui Kutuzov. Alte surse pretind că ducele de Richelieu, departe de a fi fost slugă supusă şi falsificator-şef al imperialismului agresiv rusesc, l-ar fi consiliat pe Alexandru I să nu-i nedreptăţească pe bieţii-moldo-veţii, care sunt. latini; că ar fi invocat Tratatul de la Luck din 1711, încheiat între Petru cel Mare, strămoşul lui Alexandru, şi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, prin care ruşii „garantau pe veci”, nu doar suveranitatea Moldovei ca stat, ci domnia ereditară şi autoritatea absolută.
Futeze!, ca să o tragem pe franţuzeasca moldavă. Richelieu se afla în serviciul Rusiei, nu în al adevărului istoric, cu atât mai puţin în al dreptului popoarelor de a nu fi înghiţite de Monstrul Rus].
Urmarea se cunoaşte: noua frontieră dintre Moldova şi Rusia „s-a mutat” mai la vest, pe râul interior Prut, cel care împărţea, topografic, ţara pe o linie nord-sud. Fireşte, raptul celei mai bogate părţi a Moldovei nu a fost un accident, ci o constantă tactico-strategică rusească: peste un secol şi aproape jumătate, în iunie 1940, la fel: profitînd de situaţia, nu doar critică, ci catastrofală a protectoarei României, Franţa, învinsă de Germania şi ocupată, Rusia (sovietică, ceea ce n-o împiedeca de a fi, în continuare, aceeaşi putere imperialistă) a re-răpit Basarabia şi, în acelaşi preţ, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. (Ţările Baltice au fost înghiţite, „înglobate”, vorba istoriografiei sovietice, în totalitate, deci, în marea lor nefericire, măcar şi-au putut păstra identitatea – teorie contestată, pe bună dreptate, de baltici).
Ducele de Richelieu, guvernator al provinciei Odessa sub trei ţari: Caterina a II-a, Pavel I, Alexandru I şi strategii-carto-grafi-dezinformatori-diversionişti ţarişti francezi aflaţi sub conducerea sa, lucrînd la reprezentarea (carto)grafică a viitoarelor teritorii ruseşti, încă înainte de 1812!, a(u) găsit în documente denumirea Basarabia (cea de la 1352) – de multă vreme ieşită din uz – şi a(u) operat două falsuri:
– un fals toponimic: din denumirea românească: Basarabia, de la numele de persoană Basarab, a facut… Bessarabie (dublarea s-ului şi e-ul final: marca indelebilă franceză), denumire care, „la o adică” ar fi fost tradusă (din rusă, fireşte!): „Fără Arabi”. Traficare grosolană, profitabilă ruşilor: „fără” ar fi trebuit grafiat: „bez”, nu „bes”; cât despre „Arabi” nicicând nu le-au spus Ruşii Turcilor – nici Tătarilor: „Arabi”. Manipularea cuvântului avea să fie repetată în anii lui Gorbaciov, mai ales prin „glasnosti” ajuns în Occident gata-tradus de ruşi: „transparenţă” (de unde transparenţă?, de la Glas, care, în limbile german/ic/e se traduce prin… sticlă, ca materie? – când în rusă glas, ca şi în româneşte, înseamnă: voce!); astfel o semnificaţie onestă în ruseşte, anume: (starea) de a da, de a căpăta glas, voce, cuvânt, rostire (cui/cine? fireşte, cei/celor care nu au., deci: libertate de expresie) – a fost traficată în. „transparenţă”;
– un fals cartografic: teritoriul numit în secolul al XIV-lea Basarabia se întindea pe o suprafaţă de cca 4.500 km. pătraţi – şi se afla în sudul Ţării Moldovei – deci, pe hartă, denumirea lui era scrisă. orizontal; pe harta confecţionată de cartografii francezi de sub conducerea ducelui de Richelieu, în slujba Imperiului Rus: Bessarabie (numele viitoarei oblasti apoi, din 1825: gubernie rusească) a fost grafiată/trasată pe o linie pornind de foarte sus, de la nord spre sud, cu o uşoară curbură urmărind forma ţinutului care, acum, măsura de zece ori mai mult decât Basarabia originară: 45.000 km. pătraţi.
[Nici o noutate în ceea ce afirm: Eminescu scrisese mai bine şi mai documentat încă în 1878 (Timpul, 10 februarie) în articolul „Chestiunea retrocedării Basarabiei” şi mult dezvoltat în studiul „Basarabia”, publicat tot în Timpul din martie, acelaşi an, 1878.
«Nu întâmplător», vorba comuniştilor, poetul nostru naţional a fost „epurat” printre primii, considerat – şi el! – nu doar „antisemit”, dar şi „faşist” – corecţiune: „avînd o concepţie fascistă”].
În legătură cu orientarea nord-sud a acestei unităţi geopolitice:
Ţara Moldovei nu a fost niciodată străbătută de frontiere interne orientate nord-sud, deşi cursurile de apă, în majoritate, urmează această direcţie. Moldova cunoştea încă din secolul al XIV-lea o Ţară de Sus (la nord), o Ţară de Mijloc şi o Ţară de Jos, în sud. Se vorbea despre „Moldovenii de la Nistru”, despre „Moldovenii de dincolo de Nistru”, însă niciodată nu s-a spus-scris: „Moldova de la Nistru”; rar de tot: „Moldova dintre Prut şi Nistru”. Râul interior Prut, curgînd de la nord spre sud, nu separase vreodată unităţi administrative mici (plase), nici mijlocii: judeţe, pe ambele maluri ale sale fiinţînd, călare, cel puţin treizeci de aşezări.
Aşezări româneşti existaseră din timpuri imemoriale dincolo de Nistru, dincolo de Bug, dincolo de Nipru, dincolo de Don, până în Caucaz, până la Volga, până la Caspica, dincolo de ea. Dintre sedentare-agricole, cele vlahe (b/volohe) erau cele mai vechi. Elementul românesc, mai corect: dac romanizat (şi nu doar moldovenesc) a jucat rolul de pionier încă înainte de năvala mongolă din secolul al XIII-lea, iar în toiul ei a mers în sens contrar: spre Răsărit. Era alcătuit din localnici supravieţuitori ai anticei Tyrageţii, apoi din stabiliţi de bună voie la est de Nistru, apoi din „colonişti de nevoie” (nu doar moldoveni, dar şi munteni, luaţi cu de-a sila de armatele ruseşti în retragere şi, începînd cu domnia Caterinei a II-a împământeniţi între Nistru şi Bug); deasemeni, dintre păstorii originari din Carpaţi, din Transilvania – şi nu din puţini ar(o)mâni ca ramura paternă a mea purtînd numele „macedonean”: Goma [una din ipoteze, cealaltă: un strămoş s-ar fi chemat Huma, Humă; după ocupaţia rusească din 1812 ruşii ar fi modificat grafia în Guma, apoi în Goma]. Ei au dat primii sedentari rurali continentali în „Tartarie Pars” (oraşele de pe litoral erau locuite de greci, de armeni, de evrei şi de ar(o)mâni – drumul spre Est al negustorilor şi al aventurierilor urmărind îndeaproape malul Mării Negre).
Ţăranii se mutau – din diferite motive – de aici, dincolo; seden- tari fuseseră, sedentari rămâneau, oriunde şi oricât s-ar fi deplasat;
Păstorii călătoreau cu turmele : mergeau la coada oii (care, ea, oaie, se lua după a berbecelui-mare.).
Nomadismul păstoresc al carpatinilor şi al pindaricilor (aici: nu de la poetul Pindar, ci direct de la munţii Pind din Macedonia, unde ar fi vatra Ar/o/mânilor), era în fapt un sedentarism-pe-roate. Din pricina imenselor distanţe, transhumanţa nu mai era anuală, ci de la cincinală în sus – până la eternă. Fiecare turmă (termen latin) numărînd zeci de mii de capete – şi nu doar oi (idem), ci şi vite albe şi cai – era păzită pe un anume loc (stână, termen din substrat) de zeci de persoane alcătuind o familie lărgită. Păstorii-mergători-împotriva-istoriei (şi a geografiei.) aveau căruţe supradimensionate, coviltirate, etajate, adevărate case pe roate, deplasabile numai pe timp secetos şi pe pământ îngheţat (când era zăpadă, roţile erau înălţate şi aşezate pe tălpici de sanie), cu câte patru-şase perechi de boi fiecare – după ce o păşune era epuizată; aveau – tot pe roate – mori de vânt (făină pentru pâinea oamenilor, uruială pentru animale) cu aripi de pânză, pliabile; aveau şi biserici pe roate – adevărat, fără turle, clopotele fiind montate pe un cadru de lemn, şi el prevăzut cu roate. Ustensilele, cazanele de fiert laptele, găleţile de muls, uneltele de dulgherie, de fierărie, de cojocărie, de căldărărie etc erau transportate separat. Uneori – adeseori – o stână pleca mai departe, cu oile, pe loc rămâneau câţiva. nomazi semi-seden-tari: îşi făceau case adevărate, casele alcătuiau un cătun, apoi un sat, apoi un târg – oricum, acea nouă aşezare era dotată cu depozite pentru brânză, lână, piei, pastramă şi juca rolul de popas pentru alte turme venite din Apus, cât şi pentru caravane, în ambe sensuri. Şi noii sedentari creşteau animale însă turmele fiind mult mai. puţin foarte-mari, păşunau doar prin jurul satului-nou (pe o rază de 50 kilometri), în restul timpului cultivau cereale, legume, sădeau pomi fructiferi şi viţă de vie – chiar şi perdele de pădure destinate să apere satul de Crivăţ. – seminţele, puieţii, butaşii fiind aduşi de-acasă.

La 16 mai 1812, prin Pacea de la Bucureşti (ce ironie!) Rusia a răpit partea răsăriteană, cea dintre Prut şi Nistru, a Ţării Moldovei, botezînd-o abuziv: Bessarabia.
La 23 iulie 1812 Ruşii au adoptat un Statut special pentru colonizare (nu au pierdut timpul Fraţii Creştini, colonizatorni-cii). în virtutea rusificării-prin-colonizare (şi) a „Bessarabiei”, coloniştii, fie aduşi din alte părţi ale Imperiului, fie din afara lui, se bucurau de enorme avantaje: căpătau numaidecât cetăţenia rusească, erau scutiţi de armată, de impozite, li se dăruiau generos-împărăteşte mari suprafeţe de pământ (se înţelege, furat băştinaşilor). Astfel au fost atraşi colonişti occidentali: germani, elveţieni, francezi; colonişti ne-ruşi din Rusia: germani din Ţările Baltice şi din regiunea Varşoviei (acea parte a Poloniei ocupată de Ruşi); ucraineni (ruteni) din Pocuţia, din Galiţia; evrei din Galiţia, din Ucraina de sud-vest (cea dintre Nistru şi Bug); bulgari şi găgăuzi din Imperiul Otoman (Bulgaria de azi) precum şi ruşi-ruşi (de pretutindeni).
Nu am avut o statistică în care să fie consemnată situaţia populaţiei în Momentul 1812, doar informaţia:
La 1810 în „Moldova dintre Prut şi Nistru” existau 327.199 locuitori din care străini sub 5% (evrei: „o cifră nesemnificativă, în jur de cca 3.000 persoane).
Se ştie însă că „multă lume” trecuse pe malul drept al Prutului, mai cu seamă ţărani (mii de familii), fugind de spaima şerbiei ruseşti, cea care îi prefăcea pe oameni în… suflete.
Din cifrele aflate la dispoziţie, fiind vorba despre Evreii în Basarabia, le voi da doar pe cele indicînd „mersul” lor în comparaţie cu populaţia totală a noii gubernii ruseşti şi cu a indigenilor:

Statistica rusească din 1817:
(de la Legea Colonizării din iunie 1812 trecuseră cinci 5 ani, interval în care intrase în „Bessarabia” un număr considerabil de evrei lipsiţi de drepturi, persecutaţi, masacraţi, „pogromizaţi”, în Galiţia şi în Ucraina):
Total : 482.630 locuitori
Români : 419.240 85% (deci, străini: 15% ) Evrei : 19.130 (3.000 în 1810, 1% ) – 4,2 %

Statistica rusească („Zaşciuk”), tipărită în 1862,
însă oglindind situaţia anterioară cu un deceniu:
Total: 914.679 locuitori:
«Moldoveni»: 600.000 66,4% (străini: 23%)
Evrei: 78.216 (3.000 în 1810, 1% ) 8,6%

Statistica rusească din 1862:
Total: 1.003.499 locuitori:
«Moldoveni»: 515.927, 51,44% (străini: 48%)
Evrei: 95.927 (3.000 în 1810, 1% ) 9,56%

Statistica rusească din 1897:
Total: 1.935.412 locuitori:
«Moldoveni»: 920.919,47,58% (străini: peste 52%)
Evrei: 228.168 (3.000 în 1810, 1%) 11,79%
în 87 ani, numărul „moldovenilor” crescuse de 3 ori
„-” numărul evreilor – ” – 75 ori
După statistica din 1919 rezultă că în 109 ani (1810-1919) populaţia evreiască din Basarabia crescuse de 89 ori, ajungînd la 267.000 persoane.

De adăugat şi următoarele informaţii din 1897:
– în mediul urban trăiau 14% dintre moldovenii băştinaşi:
– ştiutori de carte, moldoveni: bărbaţi: 10,5%; femei: 1,3 %o
germani: (b) : 63,5%; (f) : 62,9% evrei: (b) : 49,6%; (f) : 21,6 %
Mai analfabeţi decât moldovenii erau ţiganii: 0,3%…
Rezultat „culturalizator” al unui secol de ocupaţie rusă.
Statistica sovietică („Krupenski”, Paris), 1920:
Total 2.973.750 locuitori «Moldoveni» : 48,2%
„Români” (!) 21,0% (=69,2%; străini: 30%)
Evrei : 9,0% = cca 260.000 (3.000 în 1810, 1% )

Statistica românească din 1931:
Total : 2.864.402 locuitori :
Români : 1.610.757
Evrei : 204.858

Statistica românească din 1939
proporţia populaţiei evreieşti în câteva oraşe din nord-estul ţării
Bălţi
Hotin
Chişinău
Călăraşi-Târg
Orhei
Soroca
Cernăuţi
Rădăuţi
Vijniţa
Sighet

46,6%
37,7%
36 %
76,%
41,9%
36,3%
38,8%
33,6%
70,02%
38,9%

La început a fost antiromânismul O istorie „antisemită-antirusească” a Basarabiei scrisă de un evreu bolşevic

După izbucnirea revoluţiei bolşevice în 1917 situaţia Basarabiei a devenit diferită de a restului Rusiei ruseşti şi asemănătoare cu a teritoriilor ne-ruseşti europene, cu populaţie ne-ru-sească: Finlanda, Ţările Baltice, Polonia Orientală. Locuitorii ţărilor înghiţite de rus, oprimate de rus, des-identizate de rus vedeau în revoluţia de la 1917 schimbarea marcată, nu doar de câştigarea justiţiei sociale, ci şi de cucerirea independenţei naţionale. Or, cei mai îndârjiţi oponenţi (corect: inamici) ai independenţei provinciilor, ţărilor, comunităţilor neruseşti, din partea Imperiului fost ţarist devenit bolşevist erau, nu atât ruşii, fie monarhişti, fie republicani, social-revoluţionari, anarhişti, bolşevici – cât evreii, visceral ostili ideii naţionale – la toţi alţii, la goi.
Cum o mare parte dintre ei – „nu chiar toţi, numai circa 98%” – erau bolşevici, au militat cu abnegaţie în toate organismele de tranziţie în scopul de a sabota orice veleitate de secesiune şi de a menţine cu orice preţ (şi) Basarabia „în componenţa” (expresie consacrată) Rusiei, apoi în a URSS: Iakir Iona, Levenzon Filip, Grinfeld Nadejda (ea pleda pentru „caracterul unitar al Rusiei libere” şi s-a opus chemării Armatei Române pentru a pune capăt haosului „revoluţionar”), Grinfeld Veniamin, Grinberg G., Grinştein (?), Lando Gutman – aceştia cinci din urmă, membri ai Bund-ului, aveau misiunea de a nu permite „destrămarea patriei ruseşti” – Rabei (Rabbei) N. S., Rabinovici A. Z., Seinberg – cu toţii membri ai Sfatului Ţării, în prima lui configuraţie. Când, în cele din urmă, Basarabia şi-a câştigat autonomia, apoi şi-a impus independenţa, apoi, culme a insolenţei: a cerut fireasca unire la România. Ce jelanii, ce văicăreli, ce ieremiade, ce blesteme ale evreilor! Dacă ruşii aveau treburi mai urgente decât păstrarea perifericei Basarabii, evreii – şi nu doar cei născuţi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru – au înregistrat evenimentul de la 27 martie 1918 ca pe o catastrofă, o înfrângere, o pedepsire, o umilire a lor, apostolii internaţionalismului Revoluţiei Bolşevice considerată, nu pe nedrept, operă proprie. Şi din acest motiv (celălalt, secret: instaurarea unei patrii evreieşti) „recuperarea Basarabiei” le-a devenit evreilor o chestiune de onoare; de supravieţuire. Au luptat neobosit până la „victoria cvasifinală”: diktatul din 26 iunie 1940, prin care Rusia-URSS a re-răpit Basarabia şi, pentru că tot pornise la furat, a „împrumutat” ruseşte şi Bucovina de Nord; până la „victoria totală”: 23 august 1944, când. „Armata Roşie” (cotropind jumătate din Europa) „a. eliberat nu numai pământul românesc, ci şi sufletele încătuşate”, cum scrie jubilator, falsificator de istorie, ofensator pentru români Matatias Carp (precedînd-o în timp pe stalinista – aşa se prezintă ea însăşi – Lilly Marcou, autoare de broşuri bolşevice mult îndrăgită/e de Liiceanu).
Au luptat. prin terorism:

Emanuel Badescu „Terorismul în România”, Lumea nr. l, 2006): „Din enumerarea actiunilor sectiilor teroriste ale Partidului Comunist si Internationalei a IlI-a pana la mijlocul lunii aprilie 1921 rezulta atat frecventa, cat si gradul lor de periculozitate, acestea soldandu-se adesea cu victime, in vreme ce agresorii, cand se intampla sa fie capturati, erau pedepsiti cu o stranie blandete. Convingerea unor politicieni romani: acestia actioneaza „dupa cum le dicteaza constiinta”, potrivit dreptului garantat de sistemul democratic, precum si apartenenta lor la etnia intangibila care daruia istoriei „brigazile internationale”, sunt cele doua elemente care au legat justi-tia de maini. Culmea: la Paris, aproape zilnic, comunistii si adeptii funda-mentalisti ai democratiei manifestau cot la cot impotriva abuzurilor pseudo-justitiei romane! Mai mult, rezistenta zilnica a statului roman la dezintegrarea planuita de Komintern era privita ca o „continuare zilnica a macelaririi muncitorilor”… Partea proasta a acestor manifestatii era ca deranjau diplo-matia romana, Diamandy si apoi Titulescu explicand in detaliu, dar zadarnic, in ce consta adevarul romanesc si adevarul bolsevic. In anii 1921-1924, activitatea terorista bolsevica a fost atat de intensa, incat consemnarea ei selectiva a condus la aparitia unei brosuri (…) sub semnatura lui Gheorghe Tatarescu! Din informatiile primite de la Serviciul secret al Armatei s-a intocmit un tabel, pe anii 1919-1925, al „organizatiilor teroriste descoperite in Basarabia”, cuprinzand 118 asemenea organizatii. (subl. mele, P.G.) (.) doar de Basarabia. In restul tarii cate vor fi fost? Cate consemnate si de Siguranta?
„Toate eforturile, toate atentatele indreptate contra autoritatilor si popu-latiei din Romania au urmarit un scop precis, care nu numai ca nu reprezenta lupta de clasa ori razbunarea muncitorimii pentru exploatarea nu rareori nemiloasa, ci se gasea la ani-lumina de insasi ideologia leninista. Acest scop avea ca suport secularul imperialism rus, transformat prin cosmetizare in imperialismul Rusiei Sovietice. Dar, spre deosebire de Rusia pravoslavnica, noua Rusie era portdrapelul luptei de distrugere a lumii crestine cu armele revolutiei clasice: teroare, abuzuri, delatiune, confiscare de bunuri si de constiinte, valuri de condamnari gratuite. (subl. mea, P.G.) Acest aspect, tinut secret pana astazi, a fost relevat de evenimentele din primele doua decenii „rosii” de dupa ultimul razboi mondial, cand natiunile crestine din tarile cedate pentru experimentul comunist au suferit o crunta prigoana cu substrat religios din partea strainilor de alta religie, din acest unghi procesul de comu-nizare fiind unul dintre cele mai lungi si sangeroase razboaie (anti)religioase din istorie.
„Romania a fost programata sa cada in ghearele Moscovei inca din anii interbelici – în 13 decembrie 1918, in plina copilarie a puterii sovietice, sau in toamna anului 1924, in momentul maturizarii acestei puteri. Cum vom vedea, din cauza pozitiei geostrategice, de caderea ei depindea insasi bolse-vizarea Balcanilor… In ziua de 8 august 1924, Comitetul Executiv al Internationalei a IlI-a aproba „Proiectul de operatie al comunistilor din Romania”, care trebuia sa dea viata visului de distrugere a statului roman, ale carui prime episoade le-am urmarit la Iasi si in Crimeea si pentru care a ucis si s-a sacrificat Max Goldstein. Datorita importantei „ca metoda de lucru”, cat si din motivul necunoasterii sale (cu exceptiile de rigoare), il voi reproduce integral:
„De acord si impreuna cu sectia comunista balcanica, cu participarea comunistilor de seama, sub presedintia secretarului general Kolarov, in ziua de 8 august, la sediul Kominternului s-a aprobat urmatorul plan de actiune in Romania, aplicabil in prima jumatate a lunii septembrie a.c.
„Ca principiu, s-a admis ca in toate actiunile ce vor avea loc in statele din Balcani (…), Uniunea Sovietica sa nu participe oficial. Ajutorul efectiv, cu oameni si mijloace materiale, este dat numai de comunistii grupati in centre si care isi iau asupra-si responsabilitatea pentru el. Planul se reduce la urmatoarele actiuni: Intreaga Romanie este impartita in cinci zone.
„Prima zona, sau cea de nord, cuprinde raionul Bucovina, in care drept focare de propaganda si centre pentru viitoarea revolutie se indica: Cernauti, Comeanca, Bertina, Parcani, cu directia generala spre Iasi. Ca punct central de operatie apare Comeanca, intrucat grupul de acolo are indatorirea sa azvarle in aer podul de pe linia ferata Cernauti-Pascani, fapt datorita caruia Bucovina va ramane izolata de restul tarii. De acolo, inain-tarea generala de-a lungul caii ferate are directia spre sud, in special spre Iasi, unde trebuie sa faca legatura cu teritoriul sovietic, si anume cu forta organizata de Znamenski in granarul Basarabiei. Acest detasament urmeaza sa treaca peste Nistru ceva mai la sud de Rascola, distanta cea mai scurta intre Iagorlik si Iasi. In fruntea detasamentului sta Maevski, cu cartierul general la Subotina.
„A doua zona e Basarabia propriu-zisa. In raionul Basarabia nu se presupune nici o actiune de seama. Numai la sud, aproape de la varsarea Nistrului si pana la Gurile Dunarii, va trebui sa aiba loc partea principala a revolutiei. Drept cai de operatii apar: Tusla, Tatar-Bunar si Cartol. In acest punct sunt pregatite de mai inainte depozite de munitiuni si ele apar ca puncte de reuniune ale prietenilor organizati care, o data uniti cu Terente, trebuie sa inainteze spre Galati cu scopul de a-l ocupa. Ca loc de concentrare a grupurilor este indicat Ismail-Chilia-Reni, de unde urmeaza sa se dea atacul general asupra Brailei si Galatiului. In acest raion trebuie sa aiba loc evenimente de seama. Detasamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmeaza sa treaca granita in raionul Olanesti-Budachi-Tusla. (subl. mele, P.G.)
„A treia zona, sud-rasarit, cuprinde Dobrogea romaneasca si intreaga Silistra. (.) Conducerea acestui grup, impreuna cu detasamentele sosite din teritoriul sovietic pe uscat, este incredintata lui Kotovski, supranumit cel Gros. Debarcarea e condusa de Godlevski-Gadilo, supranumit Gremceski.
„A patra zona cuprinde raionul Banat si Ungaria de rasarit (zona Zarandului, n.n.).(…)
„(.) Zona a cincea, cuprinde partea de nord (Maramuresul, n.n.), Ungaria rasariteana (Crisana, n.n.) si Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej si Oradea. Aici pot avea loc numai demonstratii, desfasurandu-se numai actiu¬ni mici cu detasamente de lucratori si tarani.
„Conducerea generala a operatiei in zona intaia si a cincea au luat-o asupra lor tov. Badulescu (Gelbert Moscovici, n.n.), Zocinski, Rareniuc si Karl Koz (Itzig Kallman, n.n.). In a doua zona vor fi conducatori tovarasii Gherman, Goldstein si Gruetenberg. A treia si a patra zona vor fi conduse de tovarasii Kalifarski, Rankevici, Ivan Mironovici, Karl Koz si Weissenburg. Conducerea generala a revolutiei Comitetul Executiv o incredinteaza treimii speciale, compusa din tovarasii Badulescu, Goldstein si Kalifarski.
„Revolutia trebuie sa inceapa intre 10-15 septembrie. (subl. mea, P.G.)
„Documentul releva caracterul secret al acestui plan care va produce evenimentele tragice de la Tatar-Bunar prin neimplicarea „oficiala” a Uniunii Sovietice, o calitate care a marcat toate actiunile teroriste antiromanesti, mai cu seama – cazurile cele mai firesti si mai numeroase – cand acestea erau declansate prin ordine verbale. Istoricilor li se servesc „documente secrete” care insa nu dezvaluie activitatile secrete, nici macar nu le presupun! Se mai observa din text ca ura sovieticilor impotriva Romaniei era asa de adanca, incat numesc regiunea dintre Tisa si Muntii Apuseni cu numele de Ungaria rasariteana, desi sunt evident deranjati de nationalismul maghiar. Chiar mizeaza pe sustinerea „iredentistilor maghiari”! Aceasta „slabiciune” amin-teste de crearea Regiunii Mures Autonome Maghiare din „epoca Chisinevski” (nu Dej, cum e numita deloc intamplator azi). Impartirea in regiuni – nu prea – istorice a teritoriului romanesc nu trebuie nici ea trecuta cu vederea. Aceeasi directie o vor urma Planul Valev si mai noile euroregiu-ni concepute probabil de „fostii comunisti”, de „fostii kominternisti” sau de kaghebistii „refugiati” in Occident. De cei carora urma sa le fie facut cadou teritoriul casapit din nordul Dunarii, ce sa mai vorbesc. Ma intreb doar daca banuiau antiiudaismul visceral al lui Stalin, sentiment care – privit de la distanta – acopera de ridicol sperantele, lupta si sacrificiul teroristilor rosii si ale soldatilor „brigazilor internationale”, cei care au „scris paginile nemuritoare” ale asa-numitei „miscari muncitoresti” din Romania si de aiurea. Terorismul interbelic de factura comunista, nu doar comparabil cu terorismul postbelic -initiat tot de Moscova -, ci mult mai activ, a insangerat aproape zilnic pamantul romanesc. Nu ar merita mai mult decat o abordare eseistica, precum cea de fata? Respectiv, o tratare stiintifica?”)]

( Va urma)