CONSTANTIN RUSU, MIRON ŢIC, MIHAI MERTICARU: VERSURI

LA MULŢI ANI !

Constantin Rusu

Azi nu mă ascund cuvintele în umbre,
deşi lumina pune în ecou un nou an.
Caut dimensiuni noi în veşnicie.

Vreau să ţin neascunse trăirile
în frumuseţea venită din tinereţe,
de când avem făpturile timpului
legate cu gândul pentru blândeţe.

Versul meu nu e o singurătate
şi suntem veniţi cu urări înflorite
întinse pe al speranţei covor
cu iubiri care nu pot fi părăsite.

Timpul nu uită şoaptele secundei
în ciorchinele de vise ale dimineţii,
iar clipelor care ne-au adus decenii
le doresc să nască o statuie a vieţii.

Ne îmbrăţişăm cu taina nemuririi
oglinzilor crescute din cer pe un cuvânt,
cu multă sănătate şi bucurii de viaţă
ne spunem La mulţi ani! pe acest pământ.

NE-AR UCIDE FLOAREA DE CRIN

Miron Ţic

Existăm!
Venim pe o cărare şi trecem
Printr-o umbră necunoscută
Avem toate clipele aproape,
Veghem la focul din grădina dragostei,
Spuza cenuşii reprezintă
Dreptul nostru la un gram de tăcere.
De cine aş putea fi mai aproape
Dacă nu de a ta,
Fiinţă învăluită în tainele unei dimineţi.
Între noi există o cale
Pe care ne întâlnim şi ne despărţim.
Altfel,oricând ,
Ne-ar putea ucide floarea de crin.

SENTIMENTE LA BATEREA NUCULUI

Miron Ţic

În fiecare toamnă trebuie
Să bat,fără milă,nucul
Plantat de ziua naşterii mele.
Tata
Stă cu ochii închişi
Şi la fiecare batere a nucului
Se întristează
De dincolo de lume.
Simte funigeii toamnei
Cum plutesc prin aer
Peste veacul uitat într-o poveste.

POEM DE ŞAPTE ZILE.

Miron Ţic

Ce face poetul
În cele şase zile lucrătoare ?_
În ziua de luni
Deschide fereastra casei şi vede
Că s-a desfrunzit
Teiul de la poartă.
În ziua de marţi
Simte că i-a intrat iarna în sufet.
În ziua de miercuri
Scrie despre o călătorie
Spre o ţară unde mereu e vară.
În ziua de joi,
Când întorce fila de calendar
Descoperă data sfântă: 15 ianuarie,
În ziua de vineri
Începe să-şi pună întrebări
Despre ce a făcut până atunci
Dar a vevit ziua de sâmbătă
Şi coala de hârtie
Scânteia,pe un vas de argint
Duminică
Poemul împlinea vârsta de şapte zile.
Devenea rugăciune în altar.

FUNIGEI LUAŢI DE VÂNT

Miron Ţic

Din zori
Stau între doi arbori
Şi iedera urcă peste
Jumătatea mea de viaţă.
Târziu,
Într-o căruţă cu coviltir peticit
Stăbat aleile încărcate
Cu frunzele toamnei.
Mult mai departe,melancolie şi foşnet
Funigei rătăcind de la un capăt
La altul,de lume.
Viaţa mea,
Monedă aruncată-ndepărtare
Cap sau pajură
După cum mi-e norocul.

TABLOU

Miron Ţic

Murmur ancestral e vinul în cana de lut,
Respir poemul despre tine
Şi văd în întunericul nopţii,
Petala de trandafir
Cum înlătură glasul pustiu,
Şi între noi, se aude sunetul unei filarmonici
Care ne trezeşte imensa bucurie,
Unde somtuosul iris al ochiului,
Devine nespus de evident pentru această lume
În care,florăresele poartă cu ele,
Parfumurile acestui secol,
De unde,vedem cum înfloreşte mărul domnesc
În grădina Brâncovineană.
Mă dor doinele din sufletul meu
Adunate între frunză şi cântec,
Şi simt cum se sfarmă adevărul,
Între petalele acestui poem.

POZE CU TATA

Miron Ţic

M-am întors în satul natal,
Să privesc pozele cu tatăl meu
Cu care, seamăn nespus de mult,
Chiar şi la vorbă.
Această poză a tatălui meu
A stat acolo în piaţa satului,
Până ce tata s-a întors de pe front,
Cărunt şi îmbătrânit de orice compliment
Ce i se făcea ,
Între acele clipe ce scânteiau,
Pentru ziua de mâine.

CĂLĂTORIA

Miron Ţic

Ce mai poţi vinde
Când nu mai deţi nicio bijuterie?
Poate un zâmbet de care o să ai nevoie
La fotograf, pentru poza promisă iubitei,
Femeii, despre care-mi povesteşti de o vreme.
Câte-n lună şi în stele.
Îmi amintesc,ce mi-ai spus de mirosul
Sânilor ei,
Ce te face s-o iubeşti aşa de mult,
Să fie doar bunătatea sufletului tău?
Călătoria asta a ta,
Seamănă cu a altor bărbaţi
Care au ajuns în braţele unor femei
Cu care s-au iubit mai mult
Pentru trecerea timpului.

ULTIMILE AMNARE

Miron Ţic

Tata a purtat în spate,
O desagă de ani,
Până ce umerii,
I s-au aplecat de povoară,
Nefiind de ajuns,
Trebuind să mai suporte
Şi arşiţa cerului de vară.
Tata,cu privirea din ce în ce mai slabă,
Îşi mai doreşte o schimbare
Ca ,din nou în ochii lui,
Să scântzeieze tinere amnare.
Dar,tata, nu mai caută nici acea frunză,
Numai fluieră şi nici numai cântă
Şi simte cum tot mai mult se-mpământă.

NOPŢI CU SUFLETUL FLĂMÂND

Miron Ţic

Ce-nalte sunt pădurile din gând,
Trăim , un anotimp de evenimente,
În lumina poeziei luminând,
Florile de tei,devin, curate sentimente.

Cât ne putem iubi, din priviri,
Nimeni nu pleacă, spre nicăieri,
Se lasă peste sat,înserări subţiri,
Când tu ţi le doreşti şi mi le ceri.

De pe dealuri se aud coborând,
Umbre de frunze ce le facem ghem,
În nopţi cu sufletul tare flămând,
Te aştept iubito şi mereu te chem.

ÎN ORICE FLOARE

Miron Ţic

Ce multe dureri poartă pământul,
Când una se vindecă,alta răsare,
De multe ori,bolnav e şi vântul,
Chiar şi roua din priviri dispare.

Câte încercări, ne stau mărturie,
Şi de căte ori,ne-ntoarcem din drum,
În fiecare floare,parfumul, nu moare,
Tot ce este frumos,nu fie, ofilit de fum.

RĂTĂCIRE

Mihai Merticaru

Plecat-au în plimbare prin pădure
Să profite puțin de luna plină,
De o porție de adrenalină,
Adânca ei taină, cu gând s-o fure.

Cei doi, el vinovat și ea divină,
N-au mai putut aleanul să-l îndure
Și-mbrățișându-și sufletele pure,
S-au pierdut în sihla cea virgină.

Deodat’ pământul s-a cutremurat,
Un foc în altul căta să s-ascundă,
De-atâta arșiță, codrul s-a uscat.

După o pauză, mai pe înserat,
Zvâcnește iar o seismică undă
Și-amândoi în vulcan se scufundă.

APOTEOZĂ

Mihai Merticaru

Delir de miresme, soare și culori,
Inflorescențe și muguriade,
Aur rostogolindu-se-n cascade;
Cu-atâtea comori, nu-ți mai vine să mori.

Un ținut de basm și o țară de balade,
Coliere nesfârșite de splendori,
Cum n-ai să vezi în lume de două ori;
N-o dăm nici pe-o mie de vechi Elade.

Dulceața-i sorbim din aurii potire,
Așa cum datina străveche cere;
Credință-n ea e a doua psaltire.

Suferința ni se transformă-n iubire
Și lumină se face din durere;
Asta ne e suprema mângâiere.

NEASTÂMPĂR

Mihai Merticaru

În foc și vâltoare cine se avântă?
Cine nu dă înapoi cu sfială?
Cine vopsește cerul cu sineală
Când ziua cu noaptea se iau la trântă?

E cel ce nu știe de osteneală,
El, care de nimic nu se-nspăimântă,
Decât de legile din Cartea Sfântă,
Și tot viseaz-o lume ideală.

Din ce plămadă e omul întocmit,
Că astâmpăr niciodată nu are
Și sapă mereu după comori în mit?

De ce tot privește așa uimit în zare?
De ce-i așa de însetat de infinit
Și de ce-i torturat de întrebare?

LICOAREA CLIPEI

Mihai Merticaru

Mă-nchin la icoana zilei prezente
Să stea mai mult deschisă ca o carte,
Prin fantastica-i lume să mă poarte,
Roţile-i să se-nvârtă lentamente.

Nu-i solicit un tratament aparte,
Departe de vârtejuri şi torente,
De pustiitoare evenimente,
De flori ofilite şi frunze moarte.

Dar vreau să-i savurez pe îndelete
Parfumul şi dulceaţa aurorală,
Licoarea clipei să-mi ţină de sete

Precum roua unei priviri discrete,
Să mă întâmpine în haină de gală
Şi să-mi deschidă poarta triumfală.

DORUL

Mihai Merticaru

La început, uşor, dorul te-alintă,
Apoi mai greu pe umeri te apasă,
Te poartă cu gândul mereu acasă,
Te plimbă pe coclauri fără ţintă.

Te-aşezi, dar nu ştii de ce, la masă,
Memoria începe să te mintă,
În urechi parcă-ţi pocneşte o flintă,
Deschisă poarta, somnul nu ţi-o lasă.

Lumea se face strâmtă închisoare,
Înalta boltă de stele se goleşte,
Pustiul te învaţă cum se moare,

O pasăre ţi-arată clonţ şi gheare.
În final, inima ţi-o prinde-n cleşte
Şi, fără milă, pe jar ţi-o pârpăleşte.