MARIN MOSCU: VERSURI

COLIVIA

Melodii cu aripile ciuntite
Se aud în colivia transparentă,
Soarele păşeşte peste propria-i umbră
Să toarne raze-ntr-o trompetă.

Un greier mărit cât o noapte
Scârție avan la cumpăna lunii,
Ochiul meu se umple cu aripi
Şi-ascultă cum cântă la trişcă alunii.

Un copil întinde curcubeul
Între buzele surâsului boțit,
În ecou pluteşte mereu colivia
Punând semințele melodiei la-ncolțit.

Soarele păşeşte peste umbra mea,
Un cer de aripi trece prin sânge,
Doi tineri se îmbrățişează sărutând
Colivia ce râde şi plânge!

ÎN OVĂZUL SĂLBATIC SCUIPATUL SCHIMBĂ TIMPUL

Copiii păzesc vitele
În ovăzul sălbatic
Până când
Luna răsare
Pe frunțile vițeilor.

Toți, de dimineață
Până seară,
Măsoară timpul
Cu umbra
Şi cu Floarea Soarelui
Ce-şi îndreaptă fața rotundă
Spre lumină.

Numai eu,
Copil fiind,
Scuip paleele ovăzului
Care se învârt
Invers răsucirii
Inițiale.

Acum,
Totul este amintirea
Timpului crud
Făcut cunună
Pe un puf de păpădie
Şi nu uit
Că scuipatul
Schimbă timpul
Răsucit
În ovăzul sălbatic.

Când o să-mi crească
Palee în sân,
O să scuip
Să nu se deoache
Mersul invers
Din fața luminii!

DINCOLO DE BARIERE

Dincolo de bariere
E-o abatere standard,
Didion a proiectat-o
Pe-o lungime de gard.

Lipesc umbra râzând
Ecuațiilor de gradul cinci,
Niels Abel mă opreşte
În periodicitate, aici.

Dincolo de bariere
Inimile rezolvă ecuații,
Suntem rădăcina iubirii
Sub cer de divagații.

Se dilată hazardul,
Lumina solară,
Îngeri bucuroşi
Urcă a vieții scară!

SOROBAN

Jucându-ne în pulberi de nisip,
Fără bază sprijiniți de val,
Pe malul mării soarele ia chip
De prelungită umbră pe un os de cal.

Pe şei stau îngeri ferecând cuvinte
Din imagini palide, ecvestre,
Brațele s-adună în clipe potrivite
De-a pune floarea nopții în ferestre.

Suntem stresați de vuietul vieții,
Cioplim din suflete ascunse zmeie
Când soarele apare-n pragul dimineții
Râzând la sorobane sub deget de femeie.

Jucându-ne în pulberi de nisip
Am găsit iubirea din alt timp!

ALTAR DE VISE

În altar de vise iese
Clipa sângerândă-n rugă,
O clepsidră-i este slugă
Peste gene de crăiese.

Vin în ritm dintre poeme
Thales şi Aristotel,
Un Pinochio mititel
Demonstrează teoreme.

Franklin mândru, Edison
Se-ndreaptă spre Zepelin
Şi câtu-i cerul senin
Coandă-i poartă-n avion.

În altar de vise, iată,
Matematica-i regină,
Fizica a ei vecină
Înconjoară lumea toată.

Clipa sângerează-n fugă,
Pâinea creşte-n miez cu sare,
Altă lume-n vis apare,
Pruncii de s-aşează-n rugă!

TAINE

Degetele clipelor
Mângâie formele noastre,
Valuri de lumină
Cuprind ceruri albastre.

Dumnezeu ne-admiră
Privindu-ne din nori,
Curcubeu din rouă
Se scutură-ntre flori.

Zâmbetul tău
Îmi dăinuie privirea
Când tainele inimii
Pun în buchet iubirea!

POTECI NECUNOSCUTE

În mister se frânge ecoul,
Din ceru-nalt curg meteorii-n vânt,
Deschid poarta viselor calde
Şi-i primesc mesageri pe pământ.

Morgano, te-ascunzi în umbre amare,
Nelocuite-s singurătățile trăite,
Fascinația înnoieşte părinții din noi
Adunați la masa rugăciunilor sfinte.

Sărbătorile îşi moaie aripile în zbor,
Răsună înflorirea speranței de lumină,
Din mister apar ziduri pătrunse de flori
La care sfios şi Cronos se-nchină!

MISTERUL IUBIRII

Toamna are cataractă pe lentile,
Trebuie dusă la specialista stelară
Care operează irişii deranjați
De lumina solară, lunară.

Te port în sertarul inimii
Psiholog cu profunde aluzii,
Cine consumă dulci trufandale
Făcându-şi din viață iluzii?

Femeile prelungesc bărbăția,
Tu îmi confirmi : „vitalitatea”,
Nu trăim amnezici, suntem ca o lăută
Ce-ngroaşă prin îngeri natalitatea.

Îmi place gândul tău, iubirea în nuanțe,
Viața-n cuplu este şcoală-naltă
În care orişicine învață a trăi
Fără confuzia care te îmbată.

Misterul vieții este-un bob de rouă
Care se topeşte noaptea în câmpie,
De-aceea, iubire, te îndemn
Să fii mierea dulce scăldată-n poezie.

MĂRTURISIREA ORBULUI

Am vrut să merg
Pe unde n-am mers niciodată,
Pe-o cărare de lumină
Străbătută de-o lume ciudată.

Am vrut să ies
Din hăul meu de ceață,
Să mă strecor în aripă de zbor,
Să simt cum veşnicia-ncepe dimineață.

Am vrut să fie totul adevăr,
Să scot din miez credința minunată,
Dar m-am topit în ocolişul greu,
Dorința-mi ticluită de Domnul e uitată.

Aş vrea să îndrăznesc.
N-am forță, n-am putere,
Speranța e departe, acolo e stăpână,
De-aceea îmi stă lesne
S-orbecăi în tăcere!

LĂSÂND ÎN URMĂ IARNA

Tu aştepți să cadă
Fulgii frumoşi, diafani,
În mine intră iarna
Cu un veac de ani

E rece, bate vântul,
Oasele trosnesc,
Tu tot mai aştepți fulgii,
Eu clipa să iubesc.

Din timp în timp
Dorim ce nu avem
Şi când resursă este,
De bucurie bem.

Aşa ne-mbogățim
Cu fulgii diafani
Lăsând în urmă iarna
Cu mii şi mii de ani!

SACUL DE BOX

Am fost atârnat
Într-un cui
Ca o hartă,
Am fost lovit
De adulți,
De copii
Şi nimeni
N-a lăcrimat
Măcar odată.

M-au lovit
Străinii,
Mă loviți
Şi voi
Din toate
Pozițiile
Ca pe-un gunoi.

Îndur,
Mă supun
Mârşăviilor,
Înjurăturilor voastre
Şi când mă scuipați
Vă arăt însângerarea:
Eu sunt
Mama voastră
Cu munții,
Cu marea…

Eu sunt România,
Al vostru sac
De box
În care
Loviți cu ură
Că nu aveți
Noroc.

Îmbrățişați-mă,
Fiți înțelepți,
La pieptul meu
Vă-ndemn
Să fiți uniți
Şi drepți.

Să nu îngenuncheați
La orice
Lovitură,
Eu vă iubesc
Oricum,
Ca mamă,
Fără ură!

OSUL CRUD

Clarvăzătorii cuceresc pajiştea,
Florile sfidează zborul de albine,
În credință se îneacă pruncii
Şi dorul de iubire îl îngrop în tine.

Muzica veghează stelele albastre,
Esența ni-i ardoarea lucrurilor coapte,
Clipa de mândrie mai coboară-n sânge
Şi închipuirea e lumină-n noapte.

Spectacolul se-ncheie. Lingăii se închină
La osul ce s-arată crud la orizont,
Haios îl prind cu mâna veninoasă
Şi îl dosesc cu pin-ul la bancă, într-un cont!

ÎN RĂTĂCIRILE FRIGULUI

Când te apropii
Mierea muzicii
Îmi pune aripi,
Roata miracolelor
Tăvăleşte îngerii
În drum.
Dansul generațiilor
Împlineşte norocul
Ospățului
Sub mărul furat,
Paznicii raiului
Primesc ghionturi
Cu disperare,
Marea se strâmbă
La zdrențele florale
Ale norilor,
Cu mişcări lascive,
În picături de gloanțe,
O fiară tânără
Ambalează sărbători
Catapultate,
Hruba munților
Explodează în şifonierul
Bucuriei,
Cuvintele pocnesc
În poezie
Şi în triumful
Păpădiei
O căpățână de lumină
Fierbe la capătul
Lumii
În rătăcirile frigului
Inimii tale!

OCHIUL DIN UMBRĂ

Un caprifoi formează
Umbre fierte-n drum,
Topindu-ne în aburii de fum
Din pupila care este trează.

DE O SĂPTĂMÂNĂ ÎNOT PE O STRADĂ…

De o săptămână înot pe o stradă,
Copacii se dau din cale la o parte,
Razele soarelui semnează clorofila,
Un copil alăptează pofta de carte.

O vulpe încearcă mereu aventura
Sângelui aciuat pe sub pene,
La telefon se descântă iubirea
Judecând după ascunsele gene.

Dumnezeu pune stop la intrarea
În intersecțiile raiului crud,
De o săptămână se repară imagini
Pe strada în care mă-nec, mă scufund!

MICA ÎNGRĂMĂDIRE

Când era ferice se strecura printre flori,
Cânta la unison cu viața de mii şi mii de ori,
Ținea curcubeul în juru-i drept centură,
Se bucura imens de tinerețea-i pură.

Zvâcnea din somn cum cumpăna fântânii,
Nu se lăsa învinsă de brațele furtunii,
Se legăna rotund în zborul către ceru-nalt
Şi-n valurile mării făcea câte un salt.

Se maturiza osos în fiecare clipă,
Purta iubirea sincer în veşnică aripă
Şi îşi dorea în ritmuri ancestrale
Să statueze luna şi stelele în cale.

Bătrânețea-o prinse în voaluri de parfum,
În miere aurie pe lungi poteci de drum,
Îşi dorea să se strecoare ritmic printre flori:
Da-i mică-ngrămădire, de-ți vine ca să mori!

LACRIMI CALDE

Râuri de smaralde s-ascund în crezul tău
Şi zboru-n patru aripi străbate orice hău,
Pâlpâie umbra cerului peticit de înalt,
Mă-mbăiez în rouă, în zâmbetul tău cald.

Sunt armonii când zorii se-ncalță la intrare,
Crinii păşesc prin lustre-n trofeele solare,
Porumbeii împrăştie iubirile-n vecii
Şi noi păstrăm magia în mii de poezii.

Aşa rămân o frunză a glasului timid
Grăbit să te cuprindă, chiar inima-mi aprind
Şi ard până mă stinge izvorul de smaralde
Din ochii tăi albaştri cu lacrimile calde!

SÂNGE ŞI OS DE ROMÂN

Născut în urbe sau cătun
Sunt mândru , Doamne, că-s român,
În oase port romani şi daci,
În sânge cântecele dragi.

Port curcubeu-n trei culori,
Pun pe morminte mii de flori,
Mă-nalț pe munții plini de soare,
Înot pe valurile din mare.

Sunt spuma crezului şi-a vieții
Pe orizontul dimineții,
Sunt un simbol de libertate,
Dorință veşnic de dreptate.

Oricând sunt vatra de jeratic
Ce arde-n energie static,
Dar sunt o energie-n toi
Când țara-i zid făcut din noi.

Totul nu-s vorbe-s mărturii
Pentru cei morți, pentru cei vii,
Că Doamne-am crezu-nalt şi bun
Că-s sânge şi os de român!

ARCA VREMII

Arca vremii urcă din mare către munte
Pe valuri moi, spre zările cărunte,
Poartă în credința-i vise lungi, albastre,
Sfințindu-ne iubirea cu străluciri de astre.

De sus, din cer, mângâie rana lumii
De foamete, de ură şi de scârba ciumei,
Ozonu-i este pacea liniştii senine
În zarea-nfloritoare a patriei divine.

Aripi în zbor mai urcă mândru-i steag,
Un ochi profund priveşte către larg
Şi-n frământarea iernii care vine
Arca îşi depune urna în ruine!

DE CE DE-ATÂTEA ORI GREŞESC?

Plutesc neliniştit pe valul vieții
În nopți târzii spre pragul dimineții,
Mi-i stânga grea de vis şi încercare
Şi dreapta-i obosită de marea-ntunecare.

Cum să plutesc mereu spre lumea mare
Când trupul meu e gata de-necare?
Un punct strălucitor ar trebui în cale,
O stea să-mi dea lumină pentru vindecare.

Soră mi-i şi țara în valul întunecat,
Ea-şi doreşte-n frunte pe cel mai drept bărbat,
Dar inima mă-ntreabă şi nu prea înțeleg
De ce de-atâtea ori greşesc când îl aleg?

Poate ieşind cândva la un liman,
În ochii lumii nu voi fi sărman,
Voi fi învingător către vecie,
Frumoasă țară, soră Românie!

ARIPI CU NACELE

Pe zăpada putredă de rece
Ecoul vieții vocea-şi drege
Şi-n memoriam zâmbeşte tuturor
Purtând în veşnicie petale de amor.

Țurțurii de lacrimi curg în libertatea
Iubirilor de-a se-nvârti în noi
Cu aripi ce cuprind din zări cetatea
Zidită-n flori de sânge şi noroi.

Prin huceaguri urcă desluşirea
Zburând în cercuri, rătăcind aiurea,
Valul ne-nceput a dorului cântat
Aduce mii de vise în curcubeu-nalt.

Pe chipul irizărilor de stele
Frânturi de fluturi azi îți dăruiesc,
Suntem cu inima în aripi cu nacele,
În rugul iernii, în care te iubesc!

TĂMĂDUIRE CU POEME

Muguri şi flori în grădina vieții,
Lună şi stele turnate-s în forme
Ostenite de-atâta iubire
Cu vise, speranțe şi-arome.

Cuvintele vin în aluatul tăcerii,
Îmbrățişarea-i scânteie în fum,
Tainice ecouri ies călite-n cale
Presărând petalele pe drum.

Dorul se naşte dintr-o chemare,
Fluturii joacă în sânge mereu,
Eternul îşi curăță picioarele
Clipelor purtate-n sandale de zeu.

Se zbate sfințenia-n apele noastre,
Râuri de sânge alăptează firesc
Mânjii potecilor tămăduite cu poeme
La care-ngenunchez, să dăinuiesc!

RONDELUL MORȚILOR FURAȚI

Şi morții sunt furați la noi,
Ei nu mai au cum să vorbească.
Urmaşi, prieteni sunt eroi
De luptă să nu tăinuiască
Cerul de sânge, plin de ploi
Din care-ncepe să trăsnească.
Şi morții sunt furați la noi,
Ei nu mai au cum să vorbească.

Rămân speranțele puhoi,
Scântei din presupusa iască
Ce-aprind dreptatea-n ochi vioi
Cu sfânta vorbă românească:
Şi morții sunt furați la noi!