ISTORIA DE VEGHE — șinele comunismului nu s-au defectat

MARIA HERȚA

Nu spun nimic nou în istorie, cînd constat faptul că șinele dințate ale comunismului sovietic au mutilat minți, au distrus oameni și popoare, iar astăzi ,apologeții ideologiei bolșevice, unii revopsiți deja, încearcă băgarea pe sub pielea subțire a democrației, doar să nu
cadă din istorie.
Vremea n-a șters totul- un sistem dur rămîne încă determinant pe mult înainte. Acea spaimă zilnică, adusă de către sistemul comunist cu șinele dințate, i-a învățat pe oameni mai mult să se tarască in viață,decît să ridice ochii spre lumină. Căci comunismul s-a acuat pe mult timp în sufletele creștine, din care stă să răbufnească din nou.
Nu-mi plac multe lucruri și evenimente, ce merg anapoda, mă întristează masele de oameni care aprobă vicleniile, manipularea și minciuna. Mă întristează satele triste și sărăcite, pămînturile în paragină, toate la un loc adunate, parcă își strîng tristețea și singurătatea , parcă oploșesc la pieptul lor toată suferința lumii.
Fără a mai aminti niște cărți istorice, nu pot uita istorisirile bunicilor şi părinţilor despre vremurile grele, staliniste, căci au avut de suferit mult prin deportări,colectivizări și înfometare…
Când murise dictatorul Stalin, poporul plângea. Libertatea ieşea din colivie, iar masele plângeau. Masele nu ştiau încă despre libertate, marea lor grijă şi întrebare era: -Cum fără el?” Doar tătuca le ştia pe toate, iar poporul ştia doar de el, „veşnicul” lor păstor şi îndrumător. Ei nu cunoşteau ce înseamnă să fii liber în gândire şi acţiuni.
Părea că libertatea, atât de mult râvnită de unii, prea greu se lăsa percepută de întreg poporul. Despre prea mult râvnita democraţie şi libertate, pentru care unii înfundau gulagurile, marea majoritate nu cunoştea – nici nu prea auzise despre ele.
Mai citesc din Soljeniţân şi mă îngrozesc. Este prea straşnic pentru un adevăr crunt. Cum s-ar exprima un poet – eu n-am ce spune despre lume şi soare, eu văd doar juguri de popoare.
Acolo, în gulagurile staliniste, nu era dificil să te excluzi din lumea exterioară – mai cu neputinţă era să te excluzi din scurgerea timpului. O cărţulie mică, foarte comodă, care încăpea şi-n buzunare, făcea lucruri mari – ea era în stare să însoţească oamenii peste tot prin viaţa lor de zi cu zi –„Iosif Vissarionovici Stalin. Scurtă biografie”.
El, eroul, el autorul, el dictatorul îmbrăcat aici în cele mai frumoase epitete, metafore şi propoziţii. El, care-şi cunoştea preţul, ca atare ştia cu certitudine şi pentru ce are nevoie poporul de o asemenea carte – nu poate poporul să stea în întunericul necunoaşterii. Era nevoie ca poporul să fie informat, că acolo sus, marele „conducător” are grijă de norod.
Pentru aceasta, cărţulia trebuia să fie distribuită în făbrici şi uzine, în colectivele de muncă, iar portretele lui să atârne în toate birourile funcţionarilor. Pentru aceasta, milioane de portrete împânzeau toată Ţara Sovietică, căci în alt mod nu se putea demonstra poporului că păstorul este şi onest. Aşa era nevoie să fie percepută figura dictatorului: – onest, deştept – pentru a nu apărea prea des în public, pentru a nu vorbi mult, pentru a impune mulţimii că el este cu ea, dar aşa, mai într-o parte de ea, acolo, sus mai ceva ca Dumnezeu, care le cunoaşte nevoile şi problemele fiecăruia în parte.
Doar în acest mod poporul te idolatrizează şi îţi stă la picoare.
Şi, cu adevărat, poporul îl „iubea”: – ziua lui de naştere se transforma într-o sărbătoare naţională. În această zi nu încetau felicitările: – sute, mii de telegrame, colective muncitoreşti şi cetăţenii în parte îşi demonstrau devotamentul faţă de el. Organul lui de presă, „Pravda”, insera zilnic în paginile sale încărcate aceste felicitări şi telegrame interminabile. Aşa stând lucrurile, felicitările şi nemărginitele laude se prelungeau cu anii, fără a mai conştientiza că între trecerea anilor cifrele dintre ani se mai schimbau.
Cadourile nu mai încăpeau în Muzeul Revoluţiei, pentru care se şi construiau noi şi noi săli adiacente pentru expoziţii, iar dictatorul, pentru a nu distrage atenţia mulţimii de la marea admiraţie expoziţională, prefera să le revadă doar în noapte.
Era prea deştept şi prea devotat poporului pentru a sta aşa, fără a fi activ – se plictisea de toate bunurile aranjate la picoarele lui, iar singurătatea îi măcina sănătatea – devenea mai supărăcios, capricios şi imprevizibil. Prea multe bunuri şi valori îi stăteau la picoare: dezgustul creştea, trebuia să mai facă ceva pentru poporul său, pe care îl iubea atât de mult. Mai ales, potrivit concepţiei sale, poporul era prea naiv şi cu prea multe neajunsuri omeneşti, ca să fie lăsat în voia sa. Nu era vremea de serbări, de relaxări – era nevoie de muncă asiduă. Şi el muncea, dar stilul său de lucru, cu trecerea anilor căpăta noi conotaţii: – ziua mai mult dormea ori îşi depăna anii şi faptele în semiîntunericul odăilor de la vila sa departe de forfota poporului. Spre seară îşi începea activitatea. Marea majoritate a decretelor şi deciziilor sale obţineau dreptul la viaţă în mintea păstorului doar după miezul nopţii şi doar pînă în zori.
Nu-şi ieşea din balamale, cunoştea parcă proverbul: „Cu-ncetul se face oţetul”. Cunoştea şi faptul că fără prea multă gâlceavă toţi duşmanii săi, invidioşii, suspicioşii şi nesupuşii, vor fi înlăturaţi, vor dispărea, vor fi împuşcaţi, sau, cu alte cuvinte, vor dispărea.
Cu-adevărat: toţi acei care erau neînchinaţi dictatorului dispăreau. Dispăreau fără urmă delegaţi la congrese, comandanţi militari, şefi şi oficiali de diferite niveluri, oameni simpli… Curăţa de „duşmani” partidul, ţara, întreg sistemul, curăţa leninismul ca atare… Dar era puţin – mereu îl încurca cineva, nu credea în nimeni şi în nimic – credea doar în deşteptăciunea şi măreţia sa….
Vremea n-a șters totul, iar ciclurile istoriei au manere proaste pentru popor.
În geopolitică masele nu contează…și, tot masele, la alegerile parlamentare din 30 noembrie curent din R.Moldova, au votat geopolitic, iar apologeții ideologiei comuniste și unii revopsiți dintre ei,cică, vor și ei o coaliție largă spre Europa…