IOAN VASIU: VERSURI

CĂMAŞA DE ZĂPADĂ

mărşăluiesc lungi trenuri prin burguri transilvane
ducând cu ele vântul transcontainerizat
ascultă-mi zice mama cum doarme codru Ioane
şi cum se mută iarna încet din sat în sat

pe buturugi de carpen eu sparg tăcerea-n două
un cer se surpă-n ape şi-un râu mai curge-n cer
aş vrea să prind văzduhul cu palmele-amândouă
să-l scutur de ninsoare până ce norii pier

de teamă toţi ai casei se-ascund între cojoace
ciobanii zac de-o vreme pe fluiere de os
sunt cel mai tânăr mire ce nu ştie să-mbrace
cămaşa de zăpadă pe visul lui frumos

se-aude-un zvon de cântec venind de nicăurea
lovindu-se în treacăt de orice munte slut
ascultă-mi zice mama cum plânge-n somn pădurea
când ţapinarii trufaşi securile-şi ascut

SOROC

nerăbdarea cade în al iernii laţ
urlă vântul nopţii până sub târnaţ

deodată satu-i sufocat de nori
ninge şi în oameni pentru sărbători

şoaptele iubirii nu ne mai ajung
pruncii dau năvală într-un vis prelung

iar cădem în cântec ca într-un soroc
şi-nvăţăm cu toţii limba altui foc

împărţim odihna ca şi între fraţi
ne sugrumă dorul după cei plecaţi

nerăbdarea cade în al iernii laţ
urlă vântul nopţii până sub târnaţ…

AJUNUL CRĂCIUNULUI

ne bat la poartă iar colindători
se-aud pe străzi cete cu clopoţei
suntem mai buni acum de sărbători
şi focu-n sobe râde cu scântei

miroase-a brad, colaci şi cozonac,
pe-obraz alunecă lacrimi fierbinţi
simbolic, Moş Crăciun scoate din sac
câte-un cadou pentru copii cuminţi.

pe cer se-adună agale norii groşi
şi ninge pe pământ cu fulgi uşori
cu glasuri tremurânde, bucuroşi,
ne bat la poartă iar colindători…

SE-NTORC ACASĂ MOŢII

decembrie-şi mână turmele de nea
pe Valea Arieşului adâncă
întoarcerea spre casă-i tot mai grea
şi aşteptarea-i dură ca o stâncă

mai trece mocăniţa şi acum
de la Câmpeni spre Lupşa bunăoară
lăsând în urma ei miros de fum
ca şi un şarpe evadând spre seară

se-ntorc acasă moţii rând pe rând
cu traistele pe umeri atârnate
ca nişte brazi destoinici rămânând
legaţi în veci de veci de-ale lor sate…

IUBIRE BABILONIANĂ

abandonat de ultima ninsoare
ca de o mamă vitregă ce moare
lăsând păreri de rău în calendare

aştept o dimineaţă mult mai lungă
prin care să pătrund ca printr-o strungă
spre-amiaza care n-o să-mi mai ajungă

pentru-a mă lecui de-această rană
pe care-o lasă-n suflet ca-ntr-o dană
iubirea noastră babiloniană…