DATINI STRĂVECHI DE CRĂCIUN

sol invictus Istoria  Crăciunului

prof. Olimpia Cotan-Prună

Cuvântul Crăciun există în toate limbile din Balcani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar ( stă jarul) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă de energii pe timpul geros, cum consemnează dr. M.Vinereanu în Dicţionarul etnologic al limbii române. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro indiene ca fiind Ker, dar şi Kerkion la proto-traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun.
Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An.
Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp – cum au fost odinioară luminiţele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă, iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile, toate invocă Soarele. Sărbătoarea este precreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma.
Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de mii de ani şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite precum Kerekuny Veceri ce înseamnă Ajunul Crăciunului. La cehi se numeşte Krăcun, ca şi la slovaci, iar la unguri se numeşte Karacson. La ruşi se numeşte Rozdjestvo, adică Naştere Sacră, la ucraineni Rizduo, la poloni Boze Narodjenie, la sârbi, croaţi şi sloveni Bozio, la bulgari Bozic, la slovaci Vianoce.
Interesant că la ruşi karacon se referă la o perioadă de vară.
În răsăritul Europei naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătoreau la 6 ianuarie, după năpraznicul Ger al Bobotezei. Botezul cel Mare a fost al Pământului când gheaţa se topeşte prin încălzirea aerului. S-a dezvelit uscatul, urmat de dezgheţuri repetate şi de durată, aspect cosmogonic păstrat în mitologia Babei Dokia la geto-daci. Naşterea lui Iisus este un eveniment cosmic asimilat şi înnoit din forţa păstrării ştirilor despre Facerea Lumii. Biserica armeană cât şi creştinii ortodoxiei răsăritene sărbătoresc naşterea şi botezul lui Iisus şi în zilele noastre pe 6 ianuarie, de Bobotează – Cel mai mare Botez. Primii creştini s-au străduit să înlăture sărbătoarea romană de la solstiţiu de iarnă, când ziua începea să crească, numită Natalis, solis invictis, când Soarele iese învingător, şi au mutat naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, ca şi naşterea lui Mithra, cu rădăcini în neolitic, sărbători euro-indiene străvechi înrădăcinate la geto-daci fiindcă aici era Axiopolis, aici era Axis Mundi, aici era polul getic cum scria Ovidiu, exilatul de la Tomis.
Naşterea lui Mithra, lui Sabazios, Zaratustra sunt asemănătoare cu naşterea lui Iisus, semnificând reînnoirea. La albanezi se aprinde o buturugă, numită crencia. La francezi butucul ce arde în noaptea de Crăciun, care era în fapt Anul Nou, se numeşte Chalendal, iar la români Colindău. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul secund prin care prinde patriarhatul contur şi sens.
La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika este acea Mare Preoteasă ce patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare a energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră.
Butucul ardea până-n primăvară, dar Zamolsa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru două fire împletite, unul alb şi altul roşu, adică energie calorică şi energie luminoasă. Era bine măsurată să ardă până la Bobotează de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea dintre Anul vechi, sleit de energii ca un pod dintre întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii cum am argumentat în studiul Luminica veghetoare. Am căutat prin toate cărţile de datini şi obiceiuri scrise de sute de ani şi am aflat că, cu un alt prilej sacru, se făcea un colac în formă umană cu rochie, deci o femeie, pe care îl jucau în horă în jurul focului din seara de mucenici numit Uitata, ce se împărţea bătrânelor să le uite moartea, ocolind fetele şi băieţii să nu-i uite dragostea. Este un unicat acest tip de colac la noi urmaşii geto-dacilor.
În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de către o Mare Preoteasă din subordinea Zânei Nika, similar cu Dokia, când Anul avea 8 luni, dar mai târziu se ajunsese la 13 luni, patronate de 13 Preotese din care patriarhatul a păstrat numai numărul de 13 pe care l-a populat cu Cei 13 Moşi în Islanda, Ţara de gheaţă. Luna decembrie în vechime se numea Neyos ce indică pe Nika – zâna începuturilor, şi pe toate cotele existenţei. Începând cu Sfântul Nicolae, timp de o lună, se perindă prin multe ţări europene Sărbătorile de Iarnă, din care nu lipsesc moşii, dar şi babele, acestea numai în plan secund. La italieni vine mai întâi La Bufana, o bătrână cu daruri pentru copii, apoi Moşul deapănă amintiri din trăirile de demult, de la matriarhat la patriarhat.
Denumirile străvechi pentru lunile anului, pentru zilele săptămânii au nume feminine la strămoşii noştri geto-daci printre care: Marta, Floralia, Dumitrika-Demetra, Ceresnika-Ceres, Drăgaica, Sânziana, Iliana, Rusănika, Lunika, Deaianika, Joimăriţa, Crăciunika etc. Este vizibil că toate zânele vechi includ cuvântul Nika ori se întregesc prin acest cuvânt. Strămoşii noştri ne-au transmis acest cuvânt pe pistornik, ştampila cu care se sacralizează prescura, pâinea sacră. Numele acestei zâne se mai dăltuieşte încă pe stâlpii din cimitire şi pe crucile creştine.
Din legendele Greciei Antice am aflat că Nike este Zeiţa Victoriei. Am regăsit acest nume într-o mulţime de oronime, toponime, hidronime, în toate cărţile de mitologie ce mi-au ieşit în faţa ochilor şi când am văzut ce prezenţă codată are în limba geto-dacă veche mi-a venit ideea să-mi explic ce măreaţă realizare este Victoria, Izbânda, care o face să fie atât de Unikă.
M-a scos din încurcătură Eugen Delcea când în subsolul unei pagini din cărţile sale, ce se apropie de 200, vorbea despre Zaharia Sitkin şi tăbliţele de lut sumeriene în care e prezentă Enki – Nika noastră, scrisă codat, anagramat. Am înţeles că iniţiaţii noştri străvechi aşa protejau ştiinţa veche din Carpaţi. În cărţile de învăţătură ale acestui editor, iubitor de adevăr întru istoria omenirii, am înţeles ce este octogonul sacru, de ce strămoşii considerau că cifra 9 este magnifică. Din datina mucenicilor am înţeles că este vorba despre cea mai măreaţă izbândă, prin care Nika, secondată de cele 8 megaenergii ce sunt prezente în toate mitologiile din lume, au dizlocat o calotă de gheaţă şi-au spulberat-o făurind cerul-atmosfera. În imensele gropi de pe Terra s-au scurs apele provenite din gheaţa lichefiată de aceste imense energii cum ne spune poezia populară că: La 9 martie, mucenicii-s câte 8 la joc voinicii, ca în patriarhat. Ce joc şi ce voinici-voiniki?
Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă, dar în calendarul din zilele noastre fenomenul cosmic este mutat la 1 martie când încep zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp, au determinat o dată convenţională, stabilită în Creştinism la 25 decembrie, o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat de mult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu Gemenii divini Artemisa şi Apollo, cu naşterea lui Mithra şi Naşterea lui Iisus.
De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. Iisus a preexistat ca fiu al Sântului get, al Domnului, iar în Galileea s-a întrupat ca purtător de mesaj sacru, rău primit, chiar exterminat fizic, aşa cum spun Tăbliţele de la Sinaia ce aşteaptă decodarea integrală de la cei ce le deţin, ca să fie înnodată istoria reală a geto-dacilor, aşa cum scrie Arimin Olariu.
Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începea la echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat şi semănat pe lângă citirea semnelor bune ale acestuia citite în foile de ceapă.
Marea mamă sacră ce a născut Cerul şi Pământul era numită, Mărita, Măria fecioară. Apollo înseamnă Albul, strălucitorul – lumina, iar Artemisa e numită Roşia – energia, ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energia cosmică. Ei sunt Fiii Cerului – Cher.sones, denumire străveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cu energia, ca funia de mătase, mărţişorul împletit în colindele noastre.
Sărbătorile de iarnă încep la Sfântul Nicoară, Nikolae, Nika Leto şi se încheie la Bobotează – Marele botez ce s-a produs prin topirea gheţii ce-a dezvelit uscatul – Pangeea. Din vechime Ştefan era limita, cota Anului vechi de unde începea Anul Nou. Renaşterea naturii în zona nordică era la solstiţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti.
Leto, mama sacră, naşte o lume nouă, bisexuală, prin cei doi gemeni divini de sex opus fără de care omenirea nu mai putea avansa. Maica Domnului e Maria fecioară în Creştinism care naşte băiatul, minunea unei noi lumi. Acest aspect induce ideea că în genomul vieţuitoarelor este încriptată formula de autoreproducere în cazul pericolului de dispariţie al speciei, că nu în zadar Creatorul îi spune lui Hiperion din Luceafărul lui Eminescu:Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni /.
Moş Crăciun se converteşte la Creştinism, convins de o minune, când Maica Domnului i-a pus mâini de aur Crăciuniţei, prima moaşă a omenirii, iar de atunci toate moaşele au mâini de aur. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă Istorie Paralelă a omenirii. Motivaţiile creştine au la bază minunile dumnezeieşti pentru că ştiinţa nu este capabilă să stăpânească prin logica sa multe domenii ale existenţei. Creaţione nu-i în contradicţie cu vechile credinţe, dar la români se spune Creciune-Crăciun.
Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor, sfinţilor bătrâni, în jurul Crăciunului, care–şi au obârşiile în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri cum este şi Colindul Moşoaielor din seara de Moş Nikolae, care poartă numele Zânei Nika, ce se mai păstrează în satul Luncaviţa din nordul Dunării, lângă Tulcea.
În vestul Europei, Odin, zânul din Carpaţi, are barbă albă şi călătoreşte într-un car tras de un cal alb cu 8 picioare, imagine desprinsă din legenda Zânei Nika cu cele 8 măcinike ale sale, din Calendarul Babelor din mitologia geto-dacilor.
Zeul germanicilor este Wotan care nu-i altul decât Cotan , zânul cotinilor, semnalaţi de Ptolemeu pe harta Daciei vechi, ce trăiesc cu numele de Cotani la Întorsura Buzăului. Kekaumenos (secolul al XI-lea) scria că în Elveţia trăiesc comanşii – oameni liberi, kothmenii. În Elveţia există de peste 4 milioane de ani altarul Piatra Lumii unde Crăciunul era însemnat din anul 1089 î.H.
Anul Nou Dacic era la 20 noiembrie de Ovidenie, Obrejenie, Vovidenie, fiindcă avea 8 luni, dar cu 45 de zile, perioadă temporală identică cu cea a Crăciunului din zilele noastre.
Emigranţii europeni din America au sărbătorit Crăciunul la sfârşitul lui noiembrie de pe vremea lui Linkoln până în anul 1941. Crăciunul era Pelz Nichel adică Îmblănita Nike, similară cu încotoşmănata Dokia cu 9 cojoace, iar numele de Nikolae este cultic preluat de la Zâna Nika.
În mitologia nordică este numit Santa Claus şi-i asimilat cu un elf, o fiinţă aeriană, fantastică, invizibilă aşa cum englezii îl numesc Dark Helper adică Ajutorul întunecat, codat, nevăzut, că la începuturi a fost întuneric, că Soarele a fost creat în ultima zi, motiv pentru care Nika a venit cu luminika ce-a dat-o oamenilor. Santa Claus, elful, este purtat într-o sanie trasă de 8 reni zicem noi, dar Răzvan Hoinaru şi M. Antoaneta Neag demonstrează în revista Istorie şi Civilizaţie nr. 15 din 2010 că sunt femele singurele ce au coarnele mari în această perioadă a anului. Această sanie mai are un aşa zis ren de rezervă, numit Rudolf, care orientează călătoria pe ceaţă, iată ce special este derulată ştiinţa despre Facerea lumii de către Nika şi cele 8 megaenergii din datina Muceniţelor din Carpaţi! Interesant că cea de a noua prezenţă intervine în condiţii speciale ce depăşesc puterile asistentelor sale. Renul ghid are botul roşu nu pentru amuzament ci indică energiile cosmice calorice de care are nevoie o asemenea misiune în condiţiile pământului îngheţat, de la începuturi.
Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei şi culturii străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, ce păstrează nucleul de ştiinţă.
În datini este prezentă capra care la noi, în cultul de Sarabă, are 8 picioare ca pe potirul de la Agighiol, şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă. Se reţine şi prezentarea Satanikăi diabolică indicând coarnele şi implicare fortuită, ca monstru Krampus, cu coarne, să sperie copiii că-i bagă-n sac şi-i duce-n iad până la Anu dacă nu ştiu scriptura, patriarhală desigur, adaptare târzie. La şamani Nika e o bestie neagră cu coarne, iar Nika este Satanika de la Sancta Nika, ce călăreşte o capră monstru, dar la noi cerbul şi capra sunt prezenţe luminoase, vesele, bucuroase.
E prezentă şi nuieluşa, dar ca obiect de tortură, nu ca purtătoare de energii luminoase şi termice de la începuturi, nu ca avertisment cum se mai păstrează la noi.
Moş Crăciun vine pe sus şi intră prin hornul casei amintind că în vremuri foarte îndepărtate se circula pe vibraţiile cosmice, dovadă fiind construcţiile fără uşi, fără ferestre, fără acoperiş, fără scări, ca la Casa Del Monte din Sicilia, rotundă şi cu 8 pereţi.
În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul poate să-şi vadă coada mişcându-şi capul.
În Ajunul Crăciunului se mănâncă numai seara o plăcintă cu 9 turte subţiri, făcute din făină de grâu coapte pe plită, înmuiate în sirop de zahăr şi între ele se punea nucă pisată. În Dobrogea se numeşte Turta Vacii, în alte zone Scutecele Domnului, iar în Moldova şi Basarabia se numeşte Pelinci. Am auzit la bunica mea că le spunea Poalele Dokiei.Dacii din sudul Dunării o numesc Cerniţe, adică asistentele Nikăi din cer, şi e nelipsită din ziua de Ajunul Crăciunului, cu trimitere la cele 9 cojoace, rochii, poale, veşminte ale Terrei acoperite de gheaţă, lepădate la comanda Zânei Nika, ce le regăsim la veşmintele adamice de care au devenit conştienţi numai când au simţit că nu mai sunt protejaţi şi disconfortul s-a instalat obligându-i să-şi acopere corpul, ca să nu dispară. Urmele de vieţuitoare şi de plante sunt mai vechi decât oamenii. Iisus este alături de bovine în ieslea acestora, care suflau peste el căldură, ba mai mult, vacile îşi curăţă viţelul ieşit din placentă cu limba şi cine ştie câte scutecele l-au protejat înainte de naştere şi nu mă mai mir că la noi, în Dobrogea, această turtă specială din Ajun de Crăciun se numeşte turta vacii, inducându-ne ideea acestei turtiţe subţiri, pojghiţe de gheaţă, ce s-au lichefiat, s-au evaporat, aşa cum numai în atingere cu limba vaca îşi pregăteşte viţelul pentru noua existenţă. Placenta este o casă de piatră, urare adresată numai la noi, la români, tinerilor căsătoriţi, e plină de celule protectoare pentru muguraşul de viaţă, iar înţeleapta mamă o adună ca să i transmită imunitate în lapte prin celulele stem .
Din aceeaşi datină fac parte şi plăcintele cu brânză ca nişte buzunăraşe numite Poale-n Brâu, care se fierbeau în apă clocotită, cu trimitere la cojoacele Babei Dochi cu poale lungi, ce se topesc numai în fiertură, dar se şi întăresc aşa cum din gheaţă a ieşit piatra peste care s-a depus huma, tina în milioane de ani din dezintegrarea plantelor, animalelor şi oamenilor.
Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii.
De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai.
În calendarul românesc este semnalată această transformare cosmică prin Ajunul Bobotezei, zi în care este ger de crapă pietrele, şi ziua de Bobotează, când e moină şi Dokia a crezut-o pe nora ei că afară e de mers cu oile, dar mai este un secret: dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece.
De Bobotează au loc multe datini fiindcă Filipii alungă strigoii, se botează animalele domestice cu prioritate caii, se merge cu ordănitul – iordănitul de mii de ani. Feciorii ies înaintea fetelor şi le stropesc cu aghiasmă, azi parfum, apă sfinţită, pentru care sunt răsplătiţi cu colăci numiţi boboroade. Exista obiceiul ca unele popoare (ţiganii) să îşi boteze nou-născuţii în zăpadă.
La Braşov, o vecină de-a surorii mele mi-a spus că în luna mai este frig şi se pomenesc Sfinţii de Gheaţă în calendarul străbun şi că, la ei în munte, reformaţii au în Calendar aceste personalităţi care de fapt sunt femei ca: Marghita, marea Gheaţă, ce s-a transformat în Gheţu, masculinizat, iar gândul m-a adus la Harghita, har Gheţii, binecuvântată e gheaţa, că aici, în această zonă românească e Gerul cel mare.
Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa de 9 ori până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde Glaciaţiunea Wurm, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 000 de ani Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român, după cum demonstrează geologul savant Maria Gimbutas.
La români se mai păstrează Legenda ghiocelului, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl – ghiocelul, îi aduce la soarele primăverii. Omătuţe este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a Octogonului sacru transmis de către Mama Zăpadă, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului.
Iisus este un nou venit pe lume, că în colinde Maica Domnului era îngrijorată că n-are scutece să-l protejeze, aşa cum Adam şi Eva nu aveau veşminte speciale, un fel de aură protectoare, deosebite de veşmintele umane din zilele noastre, cum magii veniţi cu Steaua Călăuzitoare ne asigură că este mititel înfăşăţel, protejat de energiile cosmice. În Oltenia este obiceiul numit Crăciun în mijlocul satului când se aprinde un foc mare lângă care este adusă de către preot icoana cu Iisus, urmată de alaiul întregii comunităţi, unde se ţine Liturghia de Crăciun. Aşa a preluat Creştinismul credinţele străvechi de pe vremea frigului năpraznic de mereu se face apel la o sursă de energie.
Adam şi Eva erau acoperiţi cu un văl care s-a destrămat, de au realizat că sunt goi. Ceva s-a întâmplat de le-a dispărut aura protectoare în care trăiau ca în sânul lui Avram, în Raiul pus de creator în Eden, o zonă împrejmuită, protejată de energii speciale. Izgonirea din Rai ne spune de fapt că s-au schimbat condiţiile de climă, de au fost nevoiţi să se acomodeze, să se protejeze. Mai întâi îşi acoperă zonele sexuale ale corpului, fiind cea mai nouă invenţie necesară vieţuirii de cuplu care să asigure perpetuarea şi numai în acest moment se dă verdictul final: Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul, în sensul că realităţile cosmice au surprins chiar şi pe Demiurg. Acest eveniment s-a produs aici unde trăieşte azi poporul român.
Putem înţelege că e trecerea de la androginie la viaţa bisexuală, o noutate în universul uman, care a lăsat speranţa infinirii înscrisă în codul genetic, a ADN-ul mitocondrial ca măsură de prevedere că nu întâmplător Demiurgul îi spune lui Hiperion că: Piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni aspect semnalat în mitologia popoarelor, în practicile Marilor Preotese, a vestalelor şi asceţilor ce aveau ca interdicţie severă viaţa sexuală ca fiind o cerinţă sacră pentru viitorul nebănuit şi culmea, călugăriţele speră şi azi să nască un Mesia, fecioare fiind prin statutul asumat.
Colindele care în vechime se numeau corindele sunt oraţii, anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele e lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă. Aceste evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Naşterea primului bărbat este un eveniment cosmic, ce declanşează o nouă eră în existenţa umană şi icoanele Maicii Domnului, recunoscută numai prin omniprezenţa pruncului deosebit numit în istorie în multe feluri, se păstrează la toate popoarele.
Cel mai cunoscut colind la români se numeşte Florile dalbe, florile albe, ce apar din întuneric. În copilărie am văzut în pădurile din jurul satului Neatârnarea din judeţul Tulcea un bujor sălbatic alb în desişul întunecat ce lumina ciudat şi fascinant. La lumina soarelui toată viaţa am admirat numai bujorii de un roşu aprins şi minunea cu bujorul alb e o raritate deoarece albul, strălucitorul, e alcătuit din toate culorile potrivit intensităţii energetice cosmice. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. Crăciunul este pregătit şi anunţat cu mult înainte, ca oamenii să fie puşi în temă cu evenimentul cosmic din cea mai scurtă zi a anului. Cine anunţa aceste evenimente şi în ce scop?
Calendarul creştin ortodox prin Sfântul Nicolae, varianta patriarhatului pentru Zâna Nika, NikoLeta, NikaOră – Nicoară, similară cu Dokia, marchează evenimentul din 8 în 8 zile. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. ce refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de Bună Dimineaţa la Moş Ajun, şi Mâine cu bine la Moş Crăciun, urare ce indică Începutul Lumii. Sunt zone în România unde se dă bineţe numai cu expresia Bună Dimineaţa, indiferent de momentul zilei. Colindul Bună dimineaţa la Moş Ajun era anunţul adus de asceţii de pe înălţimi ca oamenii să nu treacă pe lângă aceste mari evenimente calendaristice nepăsători fiindcă numai răbojul mai consemna aceste evenimente în scris, dar întreaga înţelepciune se transmitea oral din străvechime. În Ajunul Crăciunului se ţine post negru, se ajunează, adică se bea numai apă, desemnând importanţa evenimentului.
În noaptea de Crăciun se dă foc unui buştean, pe apă, însoţit de un colind: / Măi Anule, măi bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi cu mic cu mare / Să ducem Anul la vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O, Anule ,o bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi să nu mai vii / C-o veni altu Anu / Şi-o fi ca tine mai bunu ! (I.Ghinoiu)
Buşteanul este de fapt tulpina copacului din care s-au păstrat crenguţele, crăciunelele ce se dădeau aprinse în noaptea dintre ani semnificând mlădiţele energetice, temeliile nemuririi geto-dace. La eveniment participă toată lumea ţinându-se de mâini în cerc, adorând soarele în dansuri cultice, hore de solstiţii şi hore de echinocţii. Horele sunt prezente la sârbi cu numele de colesca, la ruşi horovod, la polonezi colomeică, la bulgari coro, la greci choreia, la albanezi valla. Tipuri de coregrafie horală des întâlnite sunt: Hora închisă la români, Hora deschisă-spirală la macedoneni, Hora iniţiatică a sânzienelor, paparudelor, lioarelor, Hora pe vârste şi sex: Hora fetelor, Hora Feciorilor – Brâul, Hora copiilor, Hora Mică, Hora Mare, Hora nevestelor, Hora mamelor, Hora moaşelor, Hora soacrelor, Bătrâneasca, Hora babelor, Sârba moşilor, Sârba ofiţerească etc.
Hora însoţeşte datinile: Rustemul Rusaliilor, Hora moşilor, Hora Sânzienelor, Hora Drăgăicilor, Căluşarii, Hora de pomană, Hora miresei, Nuneasca-hora Nunilor. Există Hore, grupări ale Orilor, şi pe meserii – Hora breslaşilor, Sârba ofiţerească, dar şi hore pe handicap – Şchioapa, Strâmba, hore pe naţionalitate – româneasca, bulgăreasca, sârbeasca, ţigăneasca, macedoneasca, hora pe direcţie: Hora în două părţi, Hora stângă, Hora dreaptă etc.
Crăciu.Nika e Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul poleolitic. Această Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol – femeie, şi Dava sau Daba – vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprinde cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară cum spun bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor este buşteanul aprins, că e buşteanul de rugă. La miezul nopţii, când se crapă zorile, Zâna Crăciunika aprinde 8 crăciunele şi le împarte celor 8 vestale, care la rândul lor aprind crăciunelele, crenguţele adunate de pe buşteanul ce arde zile întregi ca transmiţător de energii, care sunt duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, ca o taină mare, indicând evenimentul cosmic al naşterii. În satele dobrogene se merge cu Ajunul Babelor şi se încheie datina cu Moşul şi Baba, nişte măşti expresive, vesele, cu bâte strâmbe şi noduroase, cu cingătoarea plină de clopote răsunătoare de urlă toţi cânii din sat. Au cojoacele mari şi lăţoase, iar copiii şi tinerii îi necăjesc nevoie mare, iar aceştia îi alungă cu chiuituri, zicători, pun câinii pe ei, că şi-au trăit traiul.
Creştinismul a adaptat Crăciunul vremurilor ortodoxiei, când însinguratul şi nesociabilul Crăciun străvechi nu deschidea porţile nici unei fiinţe nou venite în lumea lui, care este motivaţia că vechile datini şi obiceiuri nu pot fi desfiinţate, ci numai adaptate. Când Iosif cere adăpost pentru soţia care naşte el îi alungă, dar soţia Crăciunika îi găzduieşte pe ascuns în ieslea boilor, fiindcă numai femeile născătoarele înţeleg noul, schimbarea, fiindcă orice mamă se schimbă cu fiecare nou-născut, iar ceilalţi sunt trecuţi pe alte planuri.
Crăciunul, cumpănă dintre ani, e marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, care înconjoară un car aflat în mişcare ce poartă lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acestui alai cultic flăcăii poartă buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetul trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungă slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imită vuietele universului, când totul se transformă într-un teatru liturgic, prin care se îngroapă buşteanul ori se împinge pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierd târziu în noapte.
Pragul dintre ani este cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor ce marchează Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.
Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară Creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor. Ne stau mărturie arheologică carul votiv descoperit la Orăştie, la Vădastra, Vârşag, Braşov, la Bujoru din Teleorman, la Hârşova sub Biserica Sfinţii Constantin şi Elena.
Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de la Atlantic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Pangeea – Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene.
Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată în datini şi obiceiuri, este istoria existenţială.
În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor – arienilor care erau Hiperboreenii ce s-au răspândit pe tot pământul. Împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei ce păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune.