LUCIA PĂTRAȘCU, ANA-MARIA BOCAI, NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: VERSURI

IARNĂ IAR…

Lucia PĂTRAŞCU, Brăila.

PLECĂCIUNE

Cerul parcă odihneşte
În culcuşul plin de fluturi,
Dor de-argint, ce dăinuieşte,
Dinspre timpul de-nceputuri.

Ca un fir de cărăruie
Printre crengi cu neaua rece,
Îngheţat ca o statuie,
Un oftat uşor iar trece.

Ceaţa s-a întins opacă.
Doar din vârfuri către lume,
Pomii plini de promoroacă,
Fac adâncă plecăciune.

REZONANŢE

Din înalturi, printr-o poartă
Norii scutură. Şi parcă
Stele risipesc în joacă
Şi le-aşează roată-roată.

Toţi copacii stau grămadă
Şi gândesc la ce-o să fie,
Fiindcă azi din galaxie
Vin iar vorbe de zăpadă.

Doar o ramură mai mică,
Ce vedea întâia oară
Fulgii cum din cer coboară,
S-a mirat şi i-a fost frică.

Dar apoi privind atent
Pe la fraţi, pe la surori,
Sub albiţii obrăjori
Şi-a pus palmele încet.

Şi uşor, ca în poveste,
Adormind sub cald veşmânt,
S-a visat că-i pe pământ
Porumbel, ce-aduce o veste.

TROIENE

Se troieneşte iarăşi iarna albă.
Mă troienesc şi eu cu închipuiri.
Iar în copac stă ramul să se rupă
De nea prea multă şi de amintiri.

În vălătucul alb, ce în fuioare
Cuprinde tot întinsul, lăicere,
Noptatece, ca pete de culoare,
Vin gândurile care-mi stau ca o părere.

A fost odată o poveste veche
C-o fată, rădăcini de primăvară
Şi c-un băiat, ce-şi căuta pereche
Şi a sărutat-o atunci întâia oară.
………………………………..
Ci iarna asta iar se troieneşte
Să-mi umple sufletul cu năluciri
Şi ca în basmul ce se povesteşte,
Mă troienesc şi eu cu amintiri.

DOINA SUFLETULUI ROMÂNESC

Ana –Maria Bocai

Nu are nimeni ce să îmi facă
Pentru că Dumnezeu îmi spală rănile
Şi îmi ascultă plânsul,
Nu are nimeni ce să îmi facă
Pentru că Maica mă ţine în braţe
Şi mă leagănă ca pe un prunc,
Nu are nimeni ce să îmi facă
Pentru că IIsus îmi călăuzeşte paşii
Şi mă învaţă să merg,
Nu are nimeni ce să îmi facă
Pentru că sufletul meu
Se linişteşte în marea
Iubirea a lui Dumnezeu .

UNEORI E PREA MULT

Ana –Maria Bocai

Uneori e prea mult
şi clipa se sparge
nemiloasă în două,
Uneori din prea mult
te topeşti în lutul
timpului care
se cerne prin noi,
Uneori din prea mult
imi agăţ la urechi
cercei de umbre
trecute prin sita vremii,
Uneori din prea mult
flori de gheaţă atârnă
greoi de marginea inimii,
Uneori din prea mult
se şterge dragostea,
Uneori din prea mult
se naşte ura şi teama,
Uneori din prea mult
învăţăm să preţuim,
să daruim puţinul.

TĂCERE

Ana –Maria Bocai

Să nu mă ascultaţi când râd
Din mine vorbeşte tristeţea,
Să nu mă ascultaţi când plâng
Din mine se desprind perle de lumină,
Să nu mă ascultaţi când
Ochii mei lumini de veselie
Ascund oceane de gânduri,
Să nu mă credeţi dacă fac tumbe
Cu cuvintele mari,
Ele vin de undeva din univers.
Să nu mă ascultaţi deloc,
Nu am motiv să vorbesc.
Să nu mă ascultaţi
Vă rog…
Joc rolul iubirii
Dar nu sunt iubire,
Joc rolul cântării
Dar sunt mută,
Joc rolul meu
pentru altcineva,
Nu mai sunt eu deloc.

EU ÎNCĂ MAI SUNT

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Urc măsurând treptele vremii
până-mi ruginesc anii şi freacă,
de simt în oase clipele cum alunecă-n durere
şi-n genunchii moi se opintesc.

Nu ştiu
cât de acri sunt strugurii necopţi ai morţii
dar las să-i culeagă mierla neagră
pe care o iubesc şi-i caut cuib
în tufişurile tale de verdeaţă.

Doamne,
mi-ai pus stropi din lacrimile tale
în căuşul palmelor
ori bruma venită prea de timpuriu,
lasă totul ca pe o întâmplare
căzută de pe buza nopţii
şi îndepărtată de soare!

Eu încă mai sunt
în poezia sufletului tău
cuvântul în care te-ai întrupat
şi-l scriu.

NĂLUCA ÎN PUSTĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Aidoma unor cai sălbatici în pustă
alerg prin câmpie
şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte.

O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt,
mă pierd printre lanuri unduitoare
încremenite-n dezmierd,
urnind întinderi de roade
îmi picură-n suflet decât bucuria.

Trec râul mulţumirii în care mă scăldam,
simt cum apa limpede
îmi lasă bogăţia pe umeri
şi curge mai departe prin mine cu peşti.

Îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum
în sânge absoarbe lumina
ca nişte bobi de aur într-un potir
înconjurat de lumânări aprinse.

Îmi cresc în ochi rugii cu mure,
au negre sclipiri orbitoare
care pătrund şi-n fântâni,
de unde magic scot iubirea
ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,
dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd
rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Bea şi Dumnezeu odată cu mine,
din dragoste pentru oameni
fără de sfârşit, ca şi timpul
în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.

TU, CEA CU PICIOARELE PÂNĂ-N GÂT

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Înalte şi subţiri îţi erau
picioarele,

de se ridicau până la gât
şi parcă în peniţă desenate
aveau pulpele şi coapsele-n palme.

Nurii îmi stăteau în ochi răbdători
puţin ascunşi şi rotunzi
ca marile mere coapte.

Cu privirea căzută din unghiuri,
că doar pe întuneric norocul îl pasc
învelindu-mă
în mantia în care-s plin de iubire
până ce se naşte în amândoi un alfabet
format numai din vocale.

Şi picioarele tale subţiri, nurii
tot mai aleargă.

ÎNTÂMPLARE DE DIMINEAŢĂ

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Azi dimineaţă m-am trezit vorbind
despre sufletul meu de sticlă
prin care dacă vrei poţi vedea
porţile deschise spre cer
unde se întâmplă minuni.

După aceea,

am venit spre tine mimând
starea de extaz în care mă aflu
fără să ştiu de ce

până când am căzut în singurătate
şi ziua opacă se înfăşura
pe subţirele fir al gândului,

de lăcrimau întruna în mine
cuvinte cu miros de mosc.

Silabele respirau prin vocale
dulcele iz al poeziei.

AICI ŞI DINCOLO

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Aici eşti unde n-ai fost niciodată
în miezul fără de glas al cuvintelor
unde se naşte nou născutul ţipând
lovit în vocale cu palma,
de ţipătul i se pierde în scâncet,
de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

Se întrupează în fără de trupul metaforei
toată dragostea netăgăduită-n candoare,
de înviu printre oamenii vii
de la care învăţ ce nu-i de învăţat
până se lasă crepusculul în culori înşelătoare,
de nici nu-ţi închipui întunericul ce urmează.

Se rup norii în fără de ruperea vremii,
nimicul cu nimic nu se spală,
suflarea se pierde la ultima suflare
pe care cerul o primeşte întreagă.

Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii,
nimeni în nimeni nu se mai regăseşte,
carnea noastră din pământ, pământu-o va înţelege
şi-n fiinţa lui va fiinţa fără-ncetare.

Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă
şi vom iubi fără de semne,
de cine ştie în câţi ani lumină
vom reveni într-un foton în treacăt,
de unde vine totu-i stins…

Noaptea noastră e polară
mai albă decât albul zăpezii,
mai neagră decât negrul pământului,
dimineaţa va răsări un soare nou
mai luminos decât toate stelele universului.

CUM SE NAŞTE POEZIA

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu tristeţea cu ochii de ceară
topiţi peste cuvinte
îmbracă haina poeziei,

ci mult mai mult decât răsăritul
ori apusul, amiezele înalte,
glasul ce poate înflori sunetele
până ele devin surâs ori lacrimă.

Sufletul se mângâie singur,
urcă pe clape şi apasă
de se naşte-n piept fiorul
ce nu se poate risipi prin vorbe.

Rămân sărac în iluzii
doar tăria am s-o zidesc în mine
într-un turn de fildeş
care iese afară din cer,

cum în pământ sămânţa încolţeşte,
se face spirală şi scrie
numele soarelui,

de timpul cade în genunchi
răsuflă uşurat
şi pleacă,

cu zborul tot mai grăbit,
să uite secunda
în ceasul de piatră.

RĂSĂRITUL

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Când trecea călare pe cal
la răsăritul soarelui
pe câmpia cu întinderi nedesluşite,
era mai frumoasă decât dimineaţa
şi mai înrourată decât ierburile.

O priveam din adâncul
flămând

ştiind că doar norocoşii
mai cred în izbândă,
pe când ceilalţi îngroapă frustrarea
în fântâni surpate.

Iar dacă-n mine se nasc izvoare,
apa lor ţâşneşte din cer
lumina ce vine să-mi pună
cunună de dragoste,

făcându-mă părtaş
la nopţile ei
deluroase.