POETUL ARCADIE SUCEVEANU ÎNTRE DIONISIAC ŞI APOLINIC

Ştefan Hostiuc
romlit.ro

Mai puţin interesat de dimensiunea ludică a scrisului şi mai curând preocupat de revelarea „sensului vieţii”, Arcadie Suceveanu îşi propune în volumul Fiinţe, umbre, epifanii (Chişinău, Editura Arc, 2012), o nouă abordare a actului poetic.
Versul său din ultimul timp e tot mai încărcat de întrebările fundamentale ale fiinţei, iar metafora sa, tot mai adaptată sensului metafizic al existenţei.
În volumul Fiinţe, umbre, epifanii poetul încearcă să rescrie vechiul triunghi arhetipal „Călătorie – Moarte – Renaştere” într-o formulă originală. Existenţa umană apare sub forma unei călătorii cu traseu predestinat, proiectat, după caz, în „linia din palmă”, în zbor de aripă, în salt de sturion, în legănări de catarg sau în alte simboluri obsedante. Fiinţa îşi poartă umbra după sine, ca pe o a doua natură a sa, ca pe o contrafiinţă întotdeauna pregătită să ia locul fiinţei, ca pe un fel de memento mori, ce bate alarma posibilei despărţiri de fiinţă sau se insinuează în modul de a fi al acesteia sub diverse forme arhetipale. Întruparea Umbrei reclamă Epifania – renaşterea Fiinţei în chip miraculos în altă dimensiune.
Volumul are o pronunţată tentă autobiografică. Se ştie că invocarea unor momente din viaţa personală a unui autor poate şi să nu fie benefică poeziei acestuia. Dar, ca şi la Paul Celan, un alt cernăuţean aflat în căutarea meridianului ce uneşte toposul cu tropii, factorul autobiografic comportă aici o imensă încărcătură poetică. Nicăieri altundeva decât în propria viaţa nu poţi fi mai apropiat de condiţia umană. De aceea, de la un timp încoace, versul lui Arcadie Suceveanu e tot mai autobiografic şi tot mai încărcat de întrebările fundamentale ale fiinţei, iar metafora sa, tot mai adaptată sensului metafizic al existenţei. Reluând vechea dilemă a artei, poetul regândeşte, în termenii unei metafizici şi fenomenologii ale imaginarului, raportul dintre principiile fundamentale ale actului poetic, retrăind în termenii unei topo-biografii afective tensiunea care dă viaţă scriiturii. Relaţia mereu încărcată de mister dintre adevăr şi iluzie, real şi imaginar, fiinţă şi neant, viaţă şi moarte se impune aici ca temă de viaţă şi de literatură.
În primul grupaj, Rădăcinile din paharul cu apă, „linia vieţii” şi cursul istoriei se întâlnesc într-un destin unic, aparţinând deopotrivă unui om şi unui topos. Aşa cum Celan are nevoie de meridianul inimii ca să poată reveni la toposul bucovinean în al cărui sol i-au rămas înfipte rădăcinile fiinţei înstrăinate, Suceveanu, ca oricare alt nou iconar al Bucovinei rupte în două, are nevoie de „paharul cu apă”, pentru ca, „în absenţa solului”, plantele rupte de toposul ce le-a dat viaţă să poată slobozi rădăcini şi să-şi continue existenţa. Cele două drame ale despărţirii de solul dătător de viaţă al plaiului natal sau, ca să folosim termenul arhetipal consacrat, de edenul prenatal al sânului matern, se regăsesc imprimate în două efigii emblematice care, din perspectivă istorică diferită, aduc în prezenţă fenomenul dureros al detrunchierii.
Revenirea la izvoare a fiinţei înstrăinate e privită din două unghiuri diferite: o dată prin prisma fericitei revederi, preluată parcă de la Eminescu în ciuda (sau poate în folosul) doctrinei postmoderne dominate de spiritul livresc şi guvernată de demonul deconstrucţiei (După-amează arhaică), altă dată prin prisma tragismului întoarcerii, preluată parcă de la vechii greci în deplină consonanţă cu agonul descris de sturion în azvârlirea sa „mereu contra curgerii, spre origini” (Vae victis). Aici, glasul izvoarelor şi cântecul greierului transcend „vetusteţea idilică”, ridicând-o prin firescul, puritatea şi profunditatea lor genuină, deasupra oricărui artefact.
Memorabile sunt şi poemele cu mama (Cucul din cusătură, Litanie), ca şi poemul scris în amintirea tatălui (Pahare vărsate peste faţa de masă). Principiul matern şi toposul natal – satul cu biserica sa, casa, grădina cu cârtiţe sub peri, râul cu sălcii pe maluri, Cernăuţii cu „luna cea sfântă şi clară” tronând peste ruinele cetăţii Ţenina sau proiectând pe ziduri şi străzi auguste umbre (Franz Joseph, Grigore Ghica, străbunicul Costache cu arma de cătană austriacă la picior în Piaţa Austriei, kir Hurmuzachi cu caii „nechezând în lucarne”, adolescentul Eminescu, tânărul Celan – măşti suprapuse în timp, salutânduse cordial, unul din trăsura secolului romantic, celălalt din tramvaiul erei moderne, – pictorul Bucevschi, profesorul şi poetul Leviţchi, iconari mai vechi şi mai noi, târgoveţi cu barbă roşie, ţărani „ducând munţii de lanţ […] la abatorul din vale”), Bucovina cu bucuriile şi tristeţile ei de veacuri şi alte viziuni, sunt atât de legate între ele încât orice separare a lor ar produce adânci fisuri în structura de rezistenţă a ansamblului.
Dacă primul grupaj, Rădăcinile din paharul cu apă, are ca temă principală relaţia fundamentală dintre fiinţă şi timp, biografie şi istorie, memorie şi topos, fiu şi mamă ca principii ale vieţii, cu întreg corolarul lor arhetipal – gangul de lemn al casei părinteşti (în care cântă, cu glasul nopţii, greierul universului), patul („în care tata a cunoscut-o mireasă” pe mama), grădina (pre)natală (cu „muşuroaie magnetice”), apa Siretului (născând cercuri), salcia (rodind, în „amiezi de aprilie” mâţişori pufoşi pe firave crenguţe, sub semnul cărora, în vacanţe de paşti, se pare că a fost scris întreg acest ciclu), – grupajul următor, Viaţa de la geamul literaturii, se axează pe un alt tip de relaţie care, deşi nu o exclude pe cea dintâi, se deosebeşte de ea prin situarea în alt plan de referinţă.
Relaţia anterioară era una intra-mundană. Acum avem de a face cu o relaţie intermundană. Viaţa şi literatura sunt două lumi – una reală şi alta ficţională – poziţionate în planuri diferite. Totodată, ele sunt două personaje care au nevoie de un cadru comun de comunicare. Metafizica sau metaliteratura ar putea să le ofere acest cadru. Dar cum poeţii simt nevoia de a-şi face singuri publică, prin propriile mijloace, arta poetică, ei pot oricând să-i devanseze pe poeticieni, anticipând oarecum exerciţiul exegetic. Nemaimulţumindu-se a fi, ca pe vremuri, un soliloc, un act autoreflexiv suficient sieşi, poezia postmodernă reflectează şi, totodată, tranzitează sensuri, discută cu Sine şi cu Celălalt pe care-l proiectează în afara sa.
Poetul se împarte între viaţă şi literatură, între Hamlet şi Don Quijote, existând într- o schizoidie permanentă ce nu se mărgineş te la o singură ars poetica, ci cuprinde un întreg grupaj. Edificatoare în acest sens este imaginea geamului ca mijloc de separare şi, totodată, de comunicare între două realităţi – una nescrisă, cealaltă scrisă – condamnate la dialog şi conlucrare. Sunt de precizat şi câteva detalii legate de această imagine. Importantă este, pe lângă alegerea punctului de observaţie (geamul literaturii), şi stabilirea vectorului care, în funcţie de perspectiva deschisă de geam, poate să ducă privirea dinăuntru în afară sau din afară înăuntru, adică dinspre viaţă spre literatură sau dinspre literatură către viaţă. De obicei, ne-am obişnuit să vorbim, în termenii mimesisului, despre reflectarea vieţii în literatură. Aici însă nu de reflectare este vorba, ci de contemplare. Mereu există, lângă geam, un ochi care scrutează viaţa din perspectiva literaturii sau literatura din perspectiva vieţii. Literatura, aşa cum apare în acest grupaj, pare a fi o construcţie închisă de la geamul căreia viaţa e văzută ca un spaţiu deschis, pe cât de ademenitor pe atât de riscant, ce poate la fel de bine să susţină construcţia sau să o distrugă.
Pentru mâna care scrie, geamul nu mai poate fi o oprelişte. Geamul e pentru ochiul care contemplă (visător-apolinic), nu pentru mână care scrie (agresiv-dionisiacă). Sătulă de masa de scris, ea părăseşte spaţiul hârtiei pentru a cunoaşte viaţa pe viu şi a încerca să producă literatură în afara literaturii. „Niciun săpun nu ar putea să o spele / de microbii literaturii”, dar niciun microb al literaturii nu ar putea să o ţintuiască la pat, mai ales dacă e vorba de patul textualismului. „Câine flămând, sentimentele mele / abia o mai pot ţine în lesă” (Mâna care scrie). Ruşinat din cauza faptului că această mână „periculoasă”, văzută ca operator de text, aproape că-i scapă de sub control, eul poetic se fereşte să mai dea ochii cu îngerul poeziei care şi el scrie „cu graffiti pe ziduri.
E aici o ambivalenţă care marchează puternic întregul grupaj: pe de o parte poetul încearcă să renunţe la vis şi iluzie, în favoarea elanului vieţii, pe de altă parte regretă pierderea acestora, ca virtuţi fundamentale ale literaturii. Complexul Rimbaud, prin aducerea în ecuaţie a elementului pragmatic al vieţii, pe care noi l-am ocolit până acum ca termen de opoziţie faţă de artefact, acutizează şi mai mult această stare de ambivalenţă: „Sunt ca un monstru cu două capete / o parte din mine trece din carte / în carte cărând în spinare schiţele lumii / altă parte încearcă în zadar să descuie lucrurile / cu aurita cheiţă pragmatică – şi încă nu ştiu / care din ele îmi va aduce gloria / şi care pierderea de sine // Întotdeauna, Doamne, mi-a fost frică de mine / azi începe să-mi fie milă” (Ibidem).
Poziţia mediană a acestui grupaj nu e aleasă întâmplător. Poetul se împarte aici între viaţă şi literatură, trăindu-le pe ambele cu aceeaşi sinceritate şi profunzime. Uneori însă dependenţa de literatură apare ca un viciu care face imposibilă căutarea adevărului vieţii: „Te trădează pervertită la scris mâna străvezie / şi, pfi! de la tine duhneşte cumplit a literatură”. Tentaţia literaturii este, totuşi, irezistibilă. Chiar dacă eliberarea de sub tirania stilului înalt şi coborârea în realitatea simplă a adevărurilor adânci este ţinta poeziei mai recente a lui Arcadie Suceveanu, fascinaţia pe care i-o trezesc „urmele de aur şi purpură” ale cadavrului literaturii ce „luminează marea” îl readuc la condiţia iniţială de devot al visului apolinic, a cărui epifanie o vesteşte cu pioşenie.
Până acum, poetul s-a aflat în căutarea visului pierdut. De acum înainte el se lansează în căutarea sensului vieţii. Chiar dacă, tangenţial, l-a mai urmărit anterior şi de la geamul literaturii, în grupajul precedent, şi de la fereastra casei părinteşti, în primul grupaj, niciodată el nu s-a apropiat atât de mult de înţelegerea acestuia ca în ultimul grupaj, Revelaţia răspunsului. Aici sensul vieţii se revelează printr-o parabolă a zborului de fluture nocturn (mesager al înţeleptului Selen) irezistibil atras de „focul albastru din lampă” (Mic tratat despre sensul vieţii), ca ultim joc de dragoste al aripii cu flacăra în noaptea în care se iese din toate şi se intră în nicăieri, ca nuntă a principiilor în care corbul lui Poe întâlneşte bufniţa lui Flora, ca straniu epitalam, Nevermore, conducând către „grădini prenatale” în care cârtiţa suverană îmblânzeşte întunericul. Zborul fluturelui reproduce zborul îngerului, văzut ca zeitate hermetică: „Viaţa lumii durează / cât aerul stârnit de aripile sale” (Ce zeu o mai fi şi acesta?). Niciodată moartea nu s-a apropiat atât de mult de fiinţa celui care o vede (sau doar o simte) apropiindu-se: „Acum e încă devreme nu ne putem / vedea la faţă. Dar îi simt respiraţia / apropiindu-se tot mai mult de păpădia / trupului meu” (Încă o şansă).
Revelaţia răspunsului e cu siguranţă cel mai închegat şi mai unitar ciclu din carte. Poemele se succed într-o ordine tematică perfectă. Dacă într-un poem se spune că „primele care se vor înmuia în transcendent vor fi pleoapele / deschise dincolo cu fermitate / şi eleganţă”, în poemul imediat următor se reia aceeaşi linie a gândului parcă special pentru a face o completare: „Pe sub pielea mea creşte / un alt fel de piele / pe dinăuntrul chipului meu / se insinuează un alt chip / pe dedesubtul unghiilor mi se profilează / alte unghii subţiri – transparent de subţiri / ale unui trup vast, nesfârşit // ce abia începe” (Un trup ce abia începe).
Prin volumul Fiinţe, umbre, epifanii, Arcadie Suceveanu introduce o schimbare de viziune în gândirea sa poetică. El renunţă, în bună parte, la fastul baroc, la stilul înalt, la retorica preţioasă, pe care le înlocuieşte cu expresia frustă, stilul colocvial, rostirea directă. În această nouă paradigmă, poezia sa este tot mai guvernată de principiul dionisiac, chiar dacă nostalgia după strălucirea apolinică o încearcă încă, iar „urmele de aur şi purpură” ale literaturii crucificate şi reînviate „luminează marea” (Epifanie). Rămâne de văzut dacă de acum înainte ea va păşi pe urmele lui Apollo sau pe ale lui Dionysos.

Alte articole de
Ştefan Hostiuc
Tipăreste
Cuprins Nr. 29