MARINICĂ POPESCU: VASILE POPOVICI ŞI LIRISMUL TRANSDISCIPLINAR

Poetul se regăseşte, crează după formula: „Te-am adunat/ din risipire”. Eul poetului e cel ce „se” plasează cu un pas înainte de început pentru a percepe reculul sau târziul, locul însuşi mai înainte de început, fără de care, de fapt, nu ar fi început – „nu ar fi avut loc”, condiţie de a se manifesta, de a-ţi arăta faţa – începutul ca atare, adesea identificat cu timpul, cu începutul timpului.
Tocmai, între „da” şi „nu” nuanţăm modul cum poetul nu s-a lăsat şi nu se lasă, în valea căderii-decăderii, pur şi simplu damnat, condamnat înainte de a fi judecat şi chiar înainte de a fi, cum, iată, nu se lasă smuls-dus, aruncat-înălţat tot mai sus în domeniul dominării succesivităţii care, pentru dezrădăcinarea cuiva-ceva din fiinţa lui proprie, se dovedeşte în stare să îi promită până la promiscuitate succesul, câştigul, astfel ea făcând uz până la abuz de pecetea predestinării pragmatice-posesive – divină, de felul religiei, ori umană, de felul pieţei de schimb, ambele urmărind globalizarea. (A se observa: timpul, cel ce a şi trecut, încalcă orice trasată ori netrasată limită, pentru el orice-există imită, se face deja trecere, încălcare de sine, trecut.)
Dintotdeauna Vasile Popovici pare să fi ştiut că smerirea e mărire, că succesivitatea de succes, de scenă obscenă în rostogolire, poleită cu predestinarea cultivând mereu-posesia, mereu-puterea, e atât: promisiune evident lunecos ameninţătoare, ca bine de făcut cu forţa, pentru care nu poţi spune-scrie – prin credinţă şi deopotrivă liber, din amintire şi dorinţă, cu solidă dreptate tinzând înspre milă (cum ai urca să atingi „blând”-tainic vârf de munte) – simplul „amin”. A scris din adolescenţă poezii publicabile, şi nu a publicat decât relativ târziu (în volum, în 2007, până acum având douăsprezece volume); cu conştiinţa unui vrednic şi de la sine copleşitor început, şi-a cultivat cu deschidere în largul lumii, universului propriul său târziu, locul-grădina sa de suflet plasată în localitatea natală, Corni, judeţul Botoşani – ca profesor, gânditor, trăitor cu bucurii între suferinţe, prin uimire să-şi amintească (din întrebări, varii întâmplări, luminoase ori tragice) ceea ce nu a ştiut şi nu s-a fost ştiut.
De felul reflexivităţii, locul de dinainte de început (casa ca „acasă”, topos şi totodată ethos, unde „se” plasează ca într-o poezie-eden poetul Vasile Popovici) e oglindă şi deopotrivă puls viu, simultaneitate – ca a sta şi a face din două clipe strict succesive, din început şi sfârşit chiar, o singură clipă, reflexivă, ca a fi şi deopotrivă a comunica cu tine, tu cu tine, ca a gândi; referim, aici, despre locul proxim-propriu începutului: o oglindă deopotrivă transparentă şi reflexivă, precum lumina, fiinţa ei, ca a fi „lumină din lumină”. Spre deosebire de oglinda opacă, etanş-sufocantă – de care aripile, zborul păsărilor, cerul liric se fac ţăndări –, tocmai oglinda transparent-reflexivă vizează nu atât multul-înmulţirea, simultaneitatea cantităţii, plusul obez (ca a fi „de lângă” tine, a aduna doar lucruri „lângă” lucruri), ci simultaneitatea calitativ identitară, ca a fi „din” tine: puls şi simplitate monadică, respirând şi articulând, simţind şi gândind intim-cosmic.
Astfel omul, fiina estetică, cel ce „poetic locuieşte (…) pe acest pământ” (Holderlin), se arată a fi în stare cu pecete de pace să meargă cu Duhul, însuşi pulsul divin, pe întâiele ape spre a percepe cu înfiorare senină, linişte entuziastă de felul frumuseţii înseşi, cum Atotputernicul desparte puterile de sus de cele de jos, cum le face să-şi găsească, cu fiecare creatură dintre „Atâtea scoase din cuvinte” (cum spune poetul din Corni), propria lor identitate în ierarhică arcuire. Încercăm astfel a numi modul cum el, muritorul nemuritor – omul –, tinde a înţelege în uimire neînţelesul, cu puterea neputerii sale să-şi amintească ceea ce nu a ştiut: cum, de „sus” ori de „dincolo” de început, Neasemănătorul se face – în orice oglindă în sine trecătoare – sieşi asemenea, creator deci.
Dincolo de talpa, conturul zeului Terminus – al hotarelor, semnelor lor –, fiind fără de căluşul, fără de botniţa unui dat, târziu străin, iată că poetul, omul estetic, în „vârful unghiului” plasat, în locul propriu-intim începutului fiindu-şi propriul lui dar, trezire de sine, el e cel ce surprinde (ca unime, îngemănare, asemănare, ca „a sta”) simultaneitatea a două succesive-neasemenea clipe care se fac deopotrivă reflexivitate şi durată, clipă reflexivă. Şi încă, nemuritorul muritor e cel ce se cuprinde în ecstatic temei ca şi cum temelia lui e însuşi cerul şi, liber parcă şi de el, experimentează ca într-un joc de copii uimirea, încremenirea gingaş-vie, mereu moarte-înviere, astfel el practică modul cum (prin chemare, prin ascultare-asceză, chenoză, prin straşnice şi goale, pustii parcă, reguli-norme-legi de împlinit-umplut), iată, însuşi cutremurul – numim aici „timpul” – ca teribilă, stihinică ieşire tocmai intră în ipostasul de neclintit al muntelui de felul firesc, uman-divin, al credinţei, un munte ca o inimă, uriaş-intimă, în chiar cerul din pieptul tău pulsând viaţă şi viaţă din belşug.
Dramaticul poet Vasile Popovici, autorul marelui poem „Lucifer” (202 strofe, cu câte 4 versuri fiecare, cu explicită trimitere la „Luceafărul” lui Eminescu şi la „Demonul” de Lermontov), atribuie, faţă de Leibnitz, monadei – a se citi: eului poetic, divinităţii umane care e consubstanţială-proprie fiecărui om, oricât de atins de profan, de stors de deşertăciune ar fi el – ferestre de felul oglinzii transparente, de felul luminii. Deopotrivă, ca pe o monadă cu ferestre (comunicare-restituire), ca pe o entitate cu „insaţiabilă” nevoie de cunoaştere (ca proprie voie, valoare-existenţă), poetul evocă biblicul personaj. (A se vedea: Lucifer, din început unicitate căutând fericirea, s-a îndrăgostit de unicitatea umană, monada Mădălina; „Eternitatea nu-i de-ajuns./ Vreau şi durere şi iubire,/ Să am şi lacrimă de plâns/ Dar şi un strop de fericire.”)
Şi omul, şi Lucifer urmăresc cunoaşterea, mai exact: realitatea „din” cunoaştere, de „dincolo”. Cu maximă amplitudine, poetul experimentează reculul începutului. Divinitatea însăşi e neasemănarea, şi iată că neasemănarea se face sieşi asemenea, asemănare, se face deci târziul-reculul din început: cunoaşterea din care apare creaţia, care realizează realitatea. Coroana – a se citi: „cunoaşterea” – creaţiunii de sus e Lucifer, iar a celei de jos, omul. Dacă s-ar fi putut opri în acest punct creaţia…! Însă şi Lucifer, şi omul tind să-şi lase, într-un demers de bun simţ („onestitate”, B. Pascal) mântuitor-salvator, slava cunoaşterii (asemănării) pentru a fi realitatea (neasemănarea), pur şi simplu „a fi”. Ni se pare cu totul inadecvată interpretarea: cunoaşterea-asemănarea omului şi a lui Lucifer cu Divinul, şi în general orice cunoaştere şi interpretare, e invidie cainică, gata să-L ucidă, să-I smulgă, Divinului, realitatea-neasemănarea. (Aici, e de înţeles de ce Fiul Divinului, Asemănarea, s-a vrut – lăsând întreaga slavă de sus şi de jos, El moarte pe cruce luând – realitate umană, a fi născut din om: spre a fi însuşi Mântutorul, Bunul Simţ).
De la sine, întârzierea din început ne spune că în început mai rămâne un anume rest, neînceput. Începutul cu rest nu poate fi decât rătăcire fără de sfârşit, căci sfârşitul, desăvârşirea întregului-creaţiei e în început, drept restituire, restaurare. Întârzierea din început vorbeşte de fapt şi de o nouă plasare, ca asemănare, în el însuşi a autorului, e reflexiva oprire în realizarea unei opere, e reculul-întoarcerea – deopotrivă în spaţiu şi în timp, ca a fi în sine, în vârtej, burghiu cosmic, ca într-un „carusel”, cum spune poetul. Întârzierea din început e deja întoarcere martiric-mărturisitoare şi mântuitoare a însuşi începutului proiectat în dezmărginire, risipire, în „hăul lui de rătăcire”. (Restul în cauză consună ideatic cu subtitlul poemului „Lucifer”: „Întotdeauna a existat ceva”.)
Fiinţă muritoare, prin plasarea sa în târziul (nemurirea, loc al Autorului) din început, poetul-omul de fapt ţine să afle, edificator şi transcendent, sensul acestei lumi, sensul deşertăciunii acestei lumi: „veşnicia”, pentru care, iată, muritorul-risipitorul (sau deja risipitul-alungatul, damnatul prin predestinare, Lucifer) nu are altă măsură, alt criteriu decât cunoaşterea (ca cunoaştere şi cunoaştere de sine a ceea ce există), decât asemănarea (ca de sine asemănare a neasemănătorului). Doar astfel pentru om începutul e transparentă şi cu propriu cheag oglindă. Creaţia prin cunoaşterea-asemănarea de sine a neasemănătorului nu poate fi interpretată ca uzurpare sau autouzurpare.
La sfârşitul creaţiei, când, la plural, Divinul spune „hai să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, e de înţeles că pe om îl face din o parte din restul rămas neînceput-nefăcut, în început. Cu subtilă intuiţie ontică, poetul reţine că din restul propriu restituirii, restaurării in integrum din început nu se „face” ceva pur şi simplu, ci se „naşte”; înţelegem că Lucifer (Hyperion şi Demonul), cât şi omul-Adam sunt – în tăriile de sus şi, respectiv, de jos – „întâii nenăscuţi./ Născuţi, de nimenea născuţi”. În „agora” transdisciplinarităţii lirice (B. Nicolescu) a acestui poem antologic nimeni nu-şi arogă dreptul de „întâi născut”, de a primi tot mai mult – totul dacă se poate, ca a fi primul fără de primenire – cu preţul, pe seama semenilor, fraţilor (a se vedea pericopa evanghelică din Luca, 15: 11 – 32, „Pilda fiului risipitor”).
În opera poetului Vasile Popovici nu se pune între început şi sfârşitul a toate semnul egal, identic cu succesivitatea ca perpetuă cunoaştere de succes care (incapabilă de asceză-ascultare, de ajunare spre a intra într-o sărbătoare precum restaurarea începutului), iată, urmăreşte doar umplerea de felul golirii, ca obscenă dezgolire, doar lauda ieftin strălucitoare, orbire de sine pe cântarul comparaţiei: cantitativizarea în exces, inflaţionist-uzurpatoare, a calităţii, şi care l-a zămislit pe Goliat-ul fără de saţ şi fără de soţ, fără de bun simţ, dispreţuitor, ce tinde a obţine, a înghiţi totul cu preţul semenilor, ca atribuire, ca tribut, jertfe din partea neasemănătorului chiar.
În fel şi chip, poetul plasat în târziul începutului ne pune în vedere: iubirea – asemănarea de felul cunoaşterii şi deopotrivă coincidenţă-realitate (asumare reciprocă) a contrariilor, după logica cu terţul inclus (Şt. Lupaşcu), ca firească naştere – nu e iubire dacă nu e întreagă, dacă nu se arată (realitate şi totodată imagine): restituire mântuitoare, restaurare „in integrum”. În marele său poem, V. Popovici, folosind uneori paleta maniheică de teribile străluciri şi tenebre, evocă inadecvarea „consubstanţială”, până la paroxism, dintre Mădălina şi Lucifer („A fost să vadă doar o dată/ Atât sublim; frumos Făcut./ Şi n-o să simtă niciodată/ Plăcutul care l-a durut.”).
Poetul ne spune că fericirea nu e o sumă, smulgere-primire leviathanică, ceva masiv-continuu de adiţionat insaţiabil până la uzurparea semenilor-oamenilor, un continent; fericirea se află pe nişte insule, „Insulele fericiţilor” (Platon), astfel subiectul (cel ce se bazează pe sine) fiind insul care îşi asumă specia. Întregul-fericirea e asumare: întrebarea în care liber poţi să te uimeşti, să-ţi înnoieşti-primeneşti mintea, mântuitor, într-un edificator salt spre alt şi mai înalt nivel de cunoaştere-realitate, cunoaştere de valoare, ca nevoie cu proprie valoare de întrebuinţare, generos-creatoare. Poezia e un „dincolo-aici”, asumat, de felul conştiinţei: e – să apelăm la titlurile volumelor publicate de V. Popovici – „punte”, „arc”, „respiraţie”, „plecare-întoarcere”, „solstiţiu-echinocţiu”, „carusel”, „sete”, „meteor”.
Din cunoaşterea de succes, realitatea ca „a fi” iese odată cu timpul, cu cel ce a şi trecut, astfel ea e confiscată pe piaţa invidiei de schimb şi de nemeritat şi nemernic câştig, avortoarea invidie zămislind indivizi care nu ştiu de semeni-specie, de divinitatea proprie. Prea adesea cunoaşterea de succes, pragmatică, de câştig, „tehnologizată”, e fără de realitate şi fără de sine, ea nu e cunoaştere-realitate de sine, conştiinţă, deci nu practică arta arătării, e deşertăciune fără de sens, doar semn cainic, cinic-violent.
În opera sa, poetul referă despre disponibilitatea, capacitatea de asumare generoasă în sensul supravieţuirii şi transfigurării. Cu chemare, el mărturiseşte despre reculul existenţei şi deopotrivă al timpului, recul de felul reversibilităţii şi al reflexivităţii în care realitatea, una – neasemănătoare –, s-a văzut-trezit faţă în faţă cu ea însăşi: asemănătoare, deopotrivă realitate şi cunoaştere (arătare, revelaţie). Poezia sa e realitate metaforică, asemănare în neasemănător pe dimensiune transdisciplinară, fiind deopotrivă trezire şi asumare. E de înţeles metafora drept stare de asumare. În fapt, prin asemănarea cu el însuşi, prin cunoaştere deci, neasemănătorul îşi asumă creaţia-opera: originalitatea, oprirea-târziul – restul, ca preformă şi totodată ca sfârşit şi desăvârşire, deplinătate şi perfecţiune mântuitoare – din început. Fără de cunoaştere nici nu poate fi pusă relaţia dintre unu şi multiplu. „În Big Bang, Început rapace,/ În Fiat lux, în Început/ Ireversibilul s-o-ntoarce,/ Să-nceapă altfel Început.” („Lucifer”, vol. „Carusel”, Editura Pim, Iaşi, 2012)

Poezii de Vasile POPOVICI

Între Esenţă şi Nimic

În logica divină şi-absolută,
perpetuăm între Esenţă şi Nimic;
şi-ntergul Tot, – ireversibil circumscris
în stereotipiile aceluiaşi tipic.

De-ar fi să fim o „pârgă”* pentr-u Lui făpturi,
cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă,
de ce nu ştim în ce Program suntem
şi-n ce temei Cuvântul nu cuvântă.

În stereotipiile aceluiaşi tipic,
e-ntregul Tot, ireversibil circumscris;
perpetuăm între Esenţă şi Nimic, –
un dat în datumul de neprescris.

*Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament : ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. ’’
( Biblia / ediţia 1928, pag. 1187 ).

Şi totuşi…

Şi totuşi…puncte terminus ar trebui să fie
în capete de infinituri de la plus la minus;
mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus,
să dea răspuns la ce e dincolo de veşnicie.

În orice logică a lucrurilor firii,
orice-nceput ajunge-n puncte terminus;
un jos nu este dacă nu există sus,
cum orice moarte e-nceputul primenirii.

Ordine-n Cuvânt

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilităţii,
s-abrogi articolul din legile Cetăţii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus
şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

Ca un Narcis

Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape,
mă contemplam cu stăruinţă în abisul tău;
mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău
din care nimeni nu putea să mă mai scape.

Şi nu strigam, salvând, o dulce nebunie,
şi m-am lăsat tot înspre funduri de abis,
că-n apa-n care, contemplându-se Narcis,
erau metamorfozele cuprinse-n poezie.

Chemarea trecutului

Mi-e dor de Iaşi, de strada Lăpuşneanu,
de banca de la universitate,
de firava boboacă de la mate;
de dragul ei am repetat şi anu’.

Mă cheamă clopotul trudit din catedrale
la liturghia-rugă către Deus Pater*
şi plecăciune pentru fiii Almei Mater;
mă cheamă burgul cu peceţi voievodale.

*Dumnezeu Tatăl

De ce zoriţi venitul vostru?!

Din nou vă zic o vorbă de-ascultare,
vouă, nenăscuţilor de mai încoace
ori de mai încolo:
„de ce zoriţi venitul vostru,
de ce nu staţi în nesuspinul,
nedurerea şi-n neîntristarea voastră?!”

Că „Fiat lux!” – şi se făcu,
şi s-a văzut că-i bună,
şi este-n voi, în nenăscutul
care se va naşte ca lumina unei stele
care n-a ajuns la noi, ci nu a unei stele
stinse de demult, iar lumina-i
de abia acuma i-o vedem?
cum bine-a zis poetul – .

De aţi găsit greşală-n noi,
„Eminescu să ne judece!”

Suflete al meu!

Prin câte trupuri, sufletu-mi, –
ce paradox!: – nemuritor şi sprinten,
de mână m-a luat într-un voiaj
de nuntă ori de moarte,
lăsându-mă-n izbelişte ori părăsindu-mă,
precum o mamă vitregă îşi părăseşte fiul
care nu îi este fiu?

„Prin câte trupuri, suflete al meu,
ai fost şi bun, şi rău, şi cât de mare
ţi-a fost ura ori iubirea, ori trădarea,
prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost?

La câte cruci din sumbre ţintirimuri,
lacrim’-ai vărsat ori ai aprins o lumânare
şi ai dorit ca ţărna să îmi fie mai uşoară?

Spune-mi, să nu tăgăduieşti!

Ce egoist eşti!: ţi-o spun pe şleau:
din timpul tău, cât timp îmi dai,
ca să mă amăgesc că şi trăiesc?

Din veşnicia ta, cât laşi în palma mea,
cu mâna-ntinsă ca la mila orbului?”

Zoreşte-mă, iubito!

Zoreşte-mă, iubito, – la cât a mai rămas din mine,
s-ajung cu bine-n primăvară, să-ţi prind în plete flori,
prin iarba de şopârle să te ridic de subsuori
şi să-ţi privesc albastrul pur din ochii temători,
iar tu, zâmbind ca o copilă, să-mi spui blajin: ce bine!

Şi-apoi să-ţi ogoieşti zorirea-n toamnă să ajung;
povestea noastră scrie-vom în inimi, nu pe foi,
la flacăra aprinsă din scânteile din noi;
vom arde cum vestalele în flăcări ard şi-apoi,
ne-om stinge mulcomiţi în spuza evului prelung.

Poporul meu

Poporul meu, cât îl cuprinzi între hotarul ţării,
din munţi silhui, la Dunăre şi pân’ la valul mării,
din Tisa pân’ la Nistru, şi brav, şi blând, şi răzvrătit,
din altă consubstanţialitate este plămădit;
lovit de propria-i istorie, mereu s-a primenit.

Poporul meu, ca rostul meu să aibă noimă, e un mit:
Big-Bangul l-a zvârlit în spaţiu, dar nu s-a prăpădit;
poporul meu e universul în miniatură
şi braţ divin, lovind divin în cei care ne fură,
şi pe acei care ne calcă rău pe bătătură.

Semne-augure

Pandoră pogorâtă din Olimp, de Zeus!
la ceas bezmetic te aduc în amintire
şi te admir ca pe-un Renoir pe pânză pus,
când te privesc ca pe-o sâmânţă-ntru rodire.

Vestală-fée-n semne-augure ai aprins,
să-l ţii nestins, nu să te joci cu focu’
şi-n flăcările înălţate m-ai cuprins,
să ard pân’ mi s-o împlini sorocu’.

Surprinde-mă, iubito!

Surprinde-mă, iubito, c-un sărut
sau poţi fi şi galantă, dacă vrei;
vom aduna firuţe de-aşternut,
iar de-nvelire florile de tei.

Încolăceşte-mă cu insolenţă,
şerpeşte, dă-mi păcatul zis primar
şi jur că nu voi cere penitenţă!
şi-aşa în datum sunt interimar.

Din vol. „Între Esenţă şi Nimic” în curs de apariţie