ROMÂNOFOBIA, ACTUL DE NAȘTERE AL „POPORULUI MOLDOVENESC”

Românofobia, actul de naştere al „poporului moldovenesc”

Popoarele Uniunii Sovietice erau învăţate de mici să-şi cunoască duşmanul. Acesta era hotărât de către partid, deseori fără a cunoaşte dacă este sau nu cu adevărat duşman.

Duşmanul intern principal erau evident „exploatatorii”, care variau între burghezie şi mica ţărănime „chiabură”, şi de la vecin până la o rudă mai înstărită. Duşmanul extern l-a reprezentat o succesiune de cotrarevoluţionari şi intervenţionişti, capitaliștii occidentali, apoi chiar social-democraţii europeni, evident fasciştii (categorie liberă de intrare a oricui la voinţa partidului, inclusiv a social-democraţilor la un moment dat) şi din nou capitaliştii imperialişti, în primul rând americani. Datorită acestor duşmani permanenţi populaţia era ţinută în alertă, şi mai ales se putea argumenta nivelul de trai sub orice critică a cetăţeanului sovietic, departe de visurile lui Marx şi Engels. Pentru moldoveni însă a fost inventat un duşman propriu, specific. Aceştia erau evident românii.

Asta cu toate că în epoca ţaristă identitatea unică a moldovenilor şi românilor era constant afirmată, iar Basarabia anexaată folosită ca model pentru atragerea tuturor românilor de partea Rusiei, pentru a-şi stabili hotarul pe Dunăre şi de acolo a înainta spre visul etern al împăraţilor ruşi, Constantinopolul. La început, bolşevicii au continuat această politică, cu scop similar, de a comuniza întreaga Românie. Dar cum aceasta s-a dovedit imposibil fără o ocupaţie militară, la rândul ei imposibilă în acele momente, macazul s-a schimbat. Brusc moldovenii au devenit un alt popor, iar românii principalul duşman, ocupant şi exploatator istoric. Aşa au fost învăţaţi şi moldovenii să-şi cunoască „duşmanul” naţional. Chiar şi când România a devenit comunistă, adică în mod logic un popor frăţesc, românii au rămas duşmanii moldovenilor. Şi dacă bibliotecile din Moscova erau pline de traduceri ale marilor scriitori români, în Moldova însuşi cuvântul „român” era unul criminal.

Regimul sovietic a căzut. Dar fobiile plantate de acesta în conştiinţa oamenilor a rămas, şi chiar s-au diversificat şi întărit. Şi nu doar la moldoveni, ci şi la minorităţile rămase în republica Moldova independentă. Se răspândesc miturile glorioase ale „apariţiei” Moldovei înaintea României, ale statalităţii moldoveneşti trecute falnic prin toate epocile posibile şi ale „gloriei” Moldovei Mari, care era un stat mic pe harta Europei medievale, dar era foarte mare, pentru că era prieten cu „Marea Rusie”, care la rândul ei, nici nu era independentă. Apoi mitul jandarmului român bătăuş, care era mult mai sângeros decât NKVD-istul sovietic, care pur şi simplu împuşca.

În final, deznaţionalizarea la care erau supuse minorităţile din România şi de care se tem astăzi deopotrivă şi moldovenii şi ruşii, găgăuzii etc. Până la urmă, în condiţiile când Moldova medievală este în România de astăzi (împreună cu Muntenia și Transilvania), cum altfel s-ar putea argumenta existenţa unei alte Moldove, decât prin pericolul românesc, cu toate că România a recunoscut prima acest stat.

Despre „deznaţionalizarea” puternică adusă de autorităţile româneşti cel mai bine pot spune lipovenii, adică ruşii din România. Aceştia locuiesc acolo de trei secole. Şi astăzi, dacă vrei să vezi un autentic sat rusesc, cu tradiţiile ruse strămoşeşti, cu limba slavonă veche, cu atmosfera pitorească a unei comunităţi slave, te duci în România, şi nu în fundurile Rusiei. Pentru că bolşevicii au distrus satul rusesc la fel cum au distrus satul moldovenesc, lăsând în urmă doar ruinele kolhozurilor. Pe când conservatorismul profund al lipovenilor a păstrat aproape intactă cultura lor veche, transformându-i într-o adevărată comoară etnologică a civilizaţiei slave pure. Şi să ne amintim că aceşti ruşi, ortodocşi de tradiţie veche, au fugit anume de statul rus şi persecuţiile la care erau supuşi acolo, şi au putut să-şi păstreze identitatea anume sub „fasciştii români”. Iată de ce bieţii găgăuzi de tem de o eventuală unire cu România, şi chiar de simpla aderare la UE, pentru că-şi vor pierde identitatea. Nemaivorbind că ei nu prea o au în genere, din moment ce un popor turanic vorbeşte preponderent limba rusă. Şi apoi apără „limba moldovenească” pe care nu o cunosc, de ofensiva românizării.

Iar moldovenii le suflă în borş, şi se ţin străns de ancora sovietică ce-i duce la fund. Îşi apără iubita statalitate, vănzând-o Rusiei, cea care a şi rupt jumătate din Moldova lor Mare la 1812. Se culpabilizează pe sine pentru că în 1992 „au vrut limbă” şi au pierdut Transnistria. Şi se tem în continuare de toate fantomele mitologiei sovietice, deşi multe dintre acestea sărmanele demult au dispărut. Cât despre identitate, este semnificativă vestita discuţie dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu, când la remarca Secretarului General că „Dumnevoastră aţi fost la modoveni şi aţi putut vedea că sunt alt popor”, preşedintele român a răspuns: „Da, am fost la moldoveni, şi ei au vorbit cu mine româneşte !!!”.

evz.md