FASCINAȚIA IUBIRII

Constantin MĂNUȚĂ

Sub semnul celebrului dicton „Iubirea care mișcă sori și stele” al lui Dante Alighieri din Paradisul – Divina comedie se află volumul de versuri Sete de albastru semnat de Vasile Popovici și apărut la Editura VIF, Constanța, 2013.
Vasile Popovici nu este un nume necunoscut în literatură. Născut la 20 dec.1938, în comuna Corni, județul Botoșani, este poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, critic literar și a scris aproape douăzeci cărți (alte volume aflându-se sub tipar) din care enumerăm: Paradoxuri – vol. I (Poezii), Ediția a II-a, refăcută și revizuită, Joc perpetuum-vol.II (Poezii), Ediția a II-a, refăcută și revizuită, Obsesia nonsensului – Poezii, Între Esenţă şi Nimic – Poezii, Remember – reflecţiile unui neoplaz.
La începutul volumului, se află un fel de prefață sub dictonul dantesc enunțat mai sus, în care încearcă o analiză explicită a versurilor sale. După câteva citate din Rochefocault, Sir Walter Scott ori I.L.Caragiale, ne atenționează despre ipostazele iubirii din poezia sa: „francă”, platonică, imaculată, nevinovată, ideală, altruistă, în antiteză cu luciditatea rațiunii pure.
Volumul se deschide cu poezia Mai ții tu minte… scrisă într-un stil curat, clasic, capabilă să trezească vii sentimente și emoții: „Mai ții tu minte-n luncă noaptea răcoroasă,/ că ne-apucase frigul, am făcut un foc/ și cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ ne trimitea blagoslovire și noroc?/ Mai ții tu minte, ai vreo tremurare/ când cerul nopții arde-n foc întins?/ acum ai alte-ngrijorări și ți se pare/ că alte focuri ard, dar tot de necuprins?” și în poezia Gentillesse, poezie ce face parte din tema iubirii – dimensiunea fundamentală a volumului de versuri în discuție:„ Eu sunt poet, iubito!/și-ți pot da tot ce vrei,/ îți dau 2-3 luceferi,/ dar ce să faci cu ei?/Te pot plimba în voie/ cu Carul mare-ori Mic,/ pe drumuri de lactee,/ prin Marele Nimic./ Îți pot da tot ce vrei,/ și soarele și luna,/ din stele câte-ți dau,/ nu poți avea nici una./ Ți-aș da un univers/ ca să le ai pe toate,/ nu cum aevea sunt, /ci metamorfozate./…Mai bine-ți dau o floare/ în fiecare zi…/ și vom vedea noi cum e/ cu „to be, or not to be”.
Poetul este preocupat de motivul biblic din Cartea Facerii, când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, Adam și Eva, într-o oarecare măsură asemănătoare lui Tudor Arghezi din ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar), cinci poezii apărute în 1944 în Revista Fundațiilor Regale: Adam și Eva, Paradisul, Poruncă, Păcatul, Pedeapsa.
Aflat la ora mărturisirilor, poetul explică într-o viziune proprie păcatul originar al primului cuplu Adam și Eva: În ziua a șaptea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, își terminase marile capitole ființiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârșirea creației, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Așadar: Adam! Una la mână! Și întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestrește pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-și puse în față măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită.
„Cât n-au mușcat din măr,/ nu era bai./ Adam și Eva/ erau singurii din rai,/ goi pușcă,/ scoși proaspăt din tipar/ și n-aveau/ nici o frunză de lipan,/ măcar.// Când s-au lăsat ispitei/ spre robire,/ călcând porunca austeră,/ grea,/ când s-au văzut/ cu-atâta dezgolire,/ se întrebau/ de-i bună la ceva.”(Inocență)
Pornind de la ideea că divinitatea e oglinda a ceea ce e necunoscut în om – Heidegger, Originea operei de artă, poetul nu scrie o poezie religioasă, gnoseologică în adevăratul sens al cuvântului, ci portretizându-o pe Eva, își dorește refacerea imaginii iubitei: „Te-am căutat prin risipire să te-adun/ din infinituri și din colb de stele,/ din fiecare Evă să te recompun/ imagine din visurile mele…”(Ascunsă dup’o stea)
Glisând pe timpul ademenitor, ireversibil și implacabil/ inexorabil, vede portretul femeii în diferite variante și ipostaze: „Eu vreau femeia înspumată ca și marea în furtună,/ cu țâța dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ ca șerpii-n șerpărie care, piatră scumpă-și fierb din spumă,/ femeia atică, cu pasul sprințar ca la goanelor de cerbi.// Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins,/ femeia-vis ce-n zori să nu se destrame;/ hiperboreele ne curgă liniștit prin părul nins,/ când vremea ‘ceea va veni și ne va prinde-n rame.”(Eu vreau femeia) ori „așa cum flori de colț pe creștete alpine/ Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,/ La ceasul brumelor prin vremurile ninse,/ Și un blestem e bun când vine de la tine.”(Și un blestem e bun) sau femeia este efigia mișcătoare pe albastrul infinit: „Privesc spre cer cu sete de albastru,/ să se pogoare din senin Fortuna,/ să fim doar noi sub cer, să fim totuna.// Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/ mă voi ruga cu rugă de sihastru,/ privind spre cer cu sete de albastru.”(Privesc spre cer).
O iubire terestră, alături de cea divină, apare în poeziile Plata, cu trimitere la poezia lui G.Coșbuc Rea de plată: „Cine-n cale mi te-a scos/ Așa zveltă-mbujorată?/ Mulțumescu-i cui te-a scos/ Că-mi erai îndatorată./ Faci pe sfânta, pe nebuna,/ Mofturoasă și în draci./Nebunatico, știi una?/ Plata în natur’o faci./…Mi se zbate-n mine dorul,/ Când te-mpotrivești ușor,/ Și-ascultăm apoi izvorul,/ Îmblânziți de-atâta dor.” (Plata) ori: „Îmi amintesc de parc-aș fi visat/ cum luna-și lasă pleoapă, rușinoasă,/ iar tu, candidă, castă, m-ai lăsat/ să îți deschei trei bumbi de la cămașă…” Îmi amintesc) și Balada sihastrului, în ultima strofă: „…Mi-a spus povestea, ce i-am zis baladă,/ O babă, descântând în ceașcă doi tăciuni;/ Găsită printre abțibilduri, într-o ladă,/ Pe o copert’a unei cărți de rugăciuni.” Ultima strofă a poeziei Corolar își trage esența din poezia blagiană Glas de seară prin sintagma: „veni-va zi”: „Vrei să știi cât pot iubi?/ Cât să nu te iau cu mine/ Când veni, – veni-va zi.”
Din literatura universală este prezent Omar Khayyam așa cum reiese cel puțin din poezia Neastâmpăr: „Te știu naiadă-ntre/ limanuri,/ cum te-au imaginat/ poeții,/ poveste spusă/ pe la hanuri/ cum n-au mai auzit/drumeții.”, dar idolul suprem este Shakespeare – care apare în poeziile Amor barbar: „…Cercam/ s-aprind amorul cu dulcegării,/ cu-mbrățișări/ și cu sărut de poezie;/ parfum shakespearian/ și fantezie/ turnam pe trupul ei,/ în noaptea feerică,/ târzie.”, Verb auxiliar prin versurile: „Ești cel dintâi/ și ultim suvenir;/ erai,/ ai fost și încă ești/ un verb ajutător/ ce-l folosești/ în zicerea/ aceea-a lui Shakespeare.”, Conjugare, unde apar și Franz Liszt, și A.Rodin: „Te-ascult ca pe o uvertură de Franz Liszt;/Ca pe-un Rodin în dăltuire te admir/ Și te conjug cu verbu- „a fi” a lui Shakespeare./În datum, pentru tine doară mai exist.”
Livrescul din poezia lui Vasile Popovici, influențele exercitate de marii creatori ai literaturii naționale și universale au partea lor benefică, indicând faptul că autorul este un intelectual în poezie și aici l-am apropia de poetul Corneliu Sturzu.
Lirismul este unul subiectiv și nu obiectiv ca la G.Coșbuc, ceea ce pune eul poetic în diferite ipostaze lirice.
Explicând titlul Sete de albastru ca un panaceu absolut, universal, iubirea are menirea de a-i face pe oameni mai buni și altruiști.

Poezii – Vasile Popovici (se pot selecta)

Ecouri

Cărarea-’ceea prea îngustă
Nu ne-a primit pe amândoi.
Pe ea putea, putea să treacă
Doar unul, unul dintre noi.

M-am dat în lături.
În lături era hăul.
Tu te-ai oprit şi-ai ascultat
Ce ţi-a răspuns ecoul.

Ecouri. Ne însoţesc ecouri,
Regrete şi păreri de rău,
Iar noi, Icarii, temerarii,
Ne rupem aripile-n hău.

Introversiune

Îmi ascund din mine gerul,
Iarna şi nămeţi mi-ascund,
Florile de gheaţă, cerul,
Cu eterul mă cuprind.

Gândul îmi ascund, cuvântul
Şi durerile şi bruma.
Ştie-mi, ştie-mi doar pământul
Gând pe jumătate numa.

Pânza Penelopei

Şi te-am cules din Eve şi din visuri
prin veac secund să-ţi recompun întregul,
iar după, m-am izbit de aisbergul
ce m-a lăsat la fund printre abisuri.

Şi-acum, de-acolo caut timp pierdut;
purtai azur şi ochii Caliopei
şi-ntregul tâlc al pânzei Penelopei
de-abia-n târziul meu l-am priceput.

Filosofăm

Filozofăm când nu avem ce face,
din plictiseală, ori că ne place,
când nu avem răspunsuri la-ntrebări
şi ori de câte ori,
când întrebările-s exhaustive,
imperative, cu, ori şi fără de motive că,
de ce mai dăm cu stângu’-n dreptu’ pe aici
că şi aşa suntem prea mici din cei mai mici,
că şi aşa venim din neant, din haos, din nimic,
şi ne mai întrebăm încă o dată,
retoric, dacă Adam şi Eva au avut buric.

Şi din reflex, perplex, şi dacă îngerii au sex.
Dă-mi, Doamne, trupul înapoi

Spre-Acolo am plecat ieşind din tine
precum îşi lasă şarpele-n pământ cămeşa,
o, trup al meu, sărmane trup,
cu greu te-am părăsit şi lepădat de dor
şi de durere, de suspin, şi de-ntristare.

Precum un laş, precum un hoţ, ca un tâlhar
care-a furat, care a jefuit, care-a prădat.

Spre-Acolo,
fără inimă, fără pleoapă, cu resentiment
şi-n mare grabă.

Fără chip în oglindă, fără vorbă,
fără suspin, întristare, durere.

Spre-Acolo îndepărtându-mă,
apropiindu-mă de nimic şi de nimeni.
Măcar de nimicul din care-am pornit
printre năzbâtiile Începutului dintâi.

Ce amalgamate
ne sunt rostuirile universale!
Că toate au un început fără un capăt, de socot,
să pot imagina nemărginiri şi veşnicii, nu pot
tot rătăcind prin hiperspaţiul
fără puncte cardinale.

Şi cum îmi striveşte eterul nemateria,
consubstanţialitatea,
începe să-mi fie frică şi frig,
ca o subtilitate a paradoxurilor.

De undeva un gând curat mă împresoară.
De undeva vine fluidul acela. Universal.

Dă-mi, Doamne, trupul înapoi!
Mi-e dor de durere de suspin, de-ntristare.
Trimite ,,vo” înştiinţare popii
şi lasă,
mai lasă o vreme suflare
şi-n trupul Caliopii.

O, bieţi bătrâni!

O, bieţi bătrâni, sărmani moşnegi
cu dioptrii, cu paşi betegi,
seminţele nu mai pocnesc,
sâmburi căzuţi nu încolţesc
la umbra voastră.

Luaţi-vă umbra-n pământ,
cum şarpele-n pământ îşi lasă
otravă şi veşmânt,- cămaşă,
c-aşa s-a scris un legământ
sub umbra voastră!

O, bieţi bătrâni, relicve sumbre,
nebuni zevzeci buni pentru tumbe,
pe-aici vă terminară-ţi treaba,
ţineţi pământului degeaba
cu umbra voastră, umbră!

Stăpânul umbrelor vă cheamă.
Vă credeţi ce? Sunteţi o hologramă! (?)

Acolo sus

Acolo sus e steaua mea,
acolo sus,
ori poate e lumina,
numai lumina
şi cenuşa
ce-a mai rămas din ea,
acolo sus.

Ideea nu-i a mea;
a mea-i nedumerirea
că dintr-o stea
rămâne pentr-un timp
lumina,
iar pân’ la urma urmei,
(e trist, de necrezut, hilar),
rămâne cenuşa, doar.

Fata dintr-a zecea de liceu

Pe fata dintr-a zecea de liceu
cu care mă plimbam pe strada gării,
s-o întâlnesc acum pe stradă, eu
cum să mi-o închipuiesc în nopţile visării?

Pe fata dintr-a zecea de liceu
cu care mă plimbam sub raza lunii,
să-i spun că o iubesc şi-acum, mereu, mereu,
n-ar zice că-s nebun, de râsul lumii?

Pe fata dintr-a zecea de liceu ( o babă, – azi,
iar eu, – moşneag nătâng),
cum pot acum să o conving
că eu de-acum nu-i altul,
ci ipostaza mea de-atunci, – acelaşi eu?

Peştişorul de aur

Din cele trei dorinţe de-’mplinire,
nu ţi-am cerut niciuna, peştişorule
cu solzi, cu suflet şi cu inimă de aur;
de asta poate-mi curg şi curg belelele.

De-aş fi la ananghie, care crezi
că mi-ar fi de folos să-mi sting necazul?
să-ţi cer pe prima ori pe ultima-mplinire?
sau nici de una nu mai este cazul?!

Stampă

Ca o stereotipie,
aceeaşi stampă-autumnală,
cu brume pe câmpie,
cu început de şcoală…

Aceleaşi ploi bolnave
ne însoţesc, mai curg;
mocirlă e prin târg;
cavae fenestrae* se închid;
se prinde muşchiul ca un scai pe zid;
din crug curge amurg.

*– lat. ( poetic ) – Ferestre deschise.

(Din volumul „Pleacă cocorii” – Ed. Stef, Iaşi, 2011)