ADRIAN BUCURESCU: O CIVILIZAŢIE PE ŢĂRMURILE ROMÂNIEI: TROIA

În mitofolclorul românesc, Cerbul Stretin şi Ciuta Ciutalină sunt fiinţe sacre. Multe colinde prezintă cerbul ca pe un animal înzestrat cu însuşiri suprafireşti. Un cerb fermecat este şi cel din „Povestea lui Harap Alb”, după al cărui cap bătut cu pietre scumpe pleacă eroul tulburătoarei istorii a lui Ion Creangă. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb decapitat, iar între coarnele lui este înfăţişat un voinic crucificat (fig. 1). Pe turnul-clopotniţă al Mânăstirii Negru-Vodă, din Câmpulung Muscel, este înfăţişată în basorelief o misterioasă ciută.

În tezaurul getic descoperit la Agighiol, jud. Tulcea, cerbul este bine reprezentat, ceea ce înseamnă că şi pentru anticii noştri strămoşi cerbul era tot un animal sacru. De la unii autori antici, între care Pisandru, Pindar şi  Pherechide, aflăm că O Cerboaică de Aur apăra Gurile Dunării. Conform acestei legende, nimfa Taigetis, iubita lui Zeus, închinase zeiţei ORTAISA, în cetatea Histria, o cerboaică cu coarnele de aur, ca să apere Delta Dunării. În graiul geţilor, OR-TAISA avea mai multe sensuri: „Care (se) deosebeşte; Cea Tăiată; Care împunge; Care coase; Care ţese; Care împleteşte; Care împleticeşte; Care zăpăceşte; Unde (se) opreşte; Care vrăjeşte; Care lecuieşte; Care salvează; Care ajută” (cf. rom. ori; tăiş; a ţese; răzeş; a reteza; a rătăci; rateş „han”; ortac). Pe de altă parte, chiar denumirea cetăţii HIS-TRIA se poate tălmăci prin „A Cerbilor” (cf. alban. dre „cerb”).

Am ajuns astfel în Dobrogea, cel mai bogat ţinut românesc în vestigii antice, unde una dintre cele mai importante cetăţi antice de la Marea Neagră, HIS-TRIA, sugerează şi denumirea TROIA sau TROAS. Tot aşa, şi celălalt nume al acestei legendarei Troia, ILION, trimite la cerb (cf. slav. ieleni, lituan. elnis „cerb”; franc. elan „elan; animal din ţinuturile nordice). Dacă-i aşa, şi numele celebrei eroine a războiului troian, ELENA sau HELENE, se poate traduce şi prin „Ciuta; Cerboaica”! Iar dacă, prin absurd, Troia ar fi fost pe coasta de Vest a Asiei Mici, cum presupun unii, de ce eroul grecilor, Ahile, a fost înmormântat tocmai în Insula Şerpilor, după cum ne informează unii autori antici?

Iarăşi, cercetând geografia mitică a Troiei din „Iliada” şi din alte opere antice, constatăm că, în general, corespunde cu cea a Dobrogei. Astfel, numele getic al Dunării de Jos, care delimitează Dobrogea, IS-TROS, sugerează numele întemeietorului legendar al Troei, TROS. ABYDOS, cetate troiană, poate fi aceeaşi cu IBIDA, situată de Procopius din Cesareea în Scythia Minor (Dobrogea). Râul CARESOS, pomenit de Homer, aminteşte de Valea Carasu, din centrul Dobrogei, pe care geografii moderni o consideră drept una dintre vechile albii ale Dunării. KILLA, oraş troian, era, desigur, pe locul actualei Chilia. KRANAE, o insulă troiană, neidentificată până astăzi, aminteşte de KROUNOI, numele getic al Balcicului de astăzi. Bate la ochi şi consonanţa dintre numele râului troian SIMOEIS şi cel al actualului golf Sinoe.

Vechea denumire a Mangaliei, CAL-LATIS „Cal (Cai) de Lemn” (cf. rom. cal; leţ „stinghie, şipcă de lemn”), mai însemna şi „Corăbii; Nave; Vase; Transport” (cf. rom. găleată; Galaţi; căruţă; franc. goelette „goeletă”), de unde Homer, luând-o la propriu, a născocit năstruşnica poveste a Calului Troian!

Revenind la cerbii sacri ai troienilor, celălalt nume al celebrului prinţ PARIS, A-LEK-SAN-DROS, poate fi tălmăcit şi prin „Cel care salvează Neamul Cerbilor” (cf. rom. leac; a lecui; cin „neam; soi; tagmă”; sin „fiu”; alban. dre „cerb”). Dar, ca să nu mai fie nicio îndoială asupra localizării Troiei, ultimul rând al unei inscripţii getice de pe o stelă de marmură , descoperită în ruinele cetăţii Tomis (fig. 2), spune limpede că I RION TIS EI TROIA, adică „Din vechime, aici este Troia”; cf. lat. ruina „ruină”; rom. dis-de-dimineaţă; deci; îi).

Ca să lămurim adevărul asupra Troiei, mai trebuie amintiţi şi dorienii, plecaţi de la Dunărea de Jos asupra Greciei, în secolul XII î. e. n., cantonaţi în muntoasa Dorida, unde i-au spulberat pe ahei şi pe ionieni, cucerind coasta de Vest a Asiei Mici, precum şi insulele Creta, Rodos şi Cos. Desigur, şi etnonimul DOR, precum şi derivatele DORIAN şi DORIC, provin tot de la T(Ă)ROS „Cerb” (cf. alban. dre „cerb”; engl. deer „ciută; căprioară”), adică de la totemul troienilor.

Aşadar, lucrurile trebuie să se fi întâmplat astfel: Până prin veacurile XIII-XII î. e. n., într-o bună parte a Europei se întindea o minunată împărăţie, zisă TROAS şi ILION, ai cărei locuitori se închinau unor divinităţi supranumite „Cerbii”. La un moment dat, un guvernator al teritoriului de astăzi al Greciei, A-KHILLEUS „Cel care conduce” (cf. rom. călăuză; a călăuzi), s-a răzvrătit asupra centrului religios, cultural şi politic al Troiei, cu gândul de a face din provincia lui o ţară independentă. Întru acestea, a furat statuia Ciutei cu Coarnele de Aur, patroana sacră a împărăţiei, şi a dus-o în Grecia, urmărind a-i demoraliza pe troienii de la centru şi a-i încuraja pe propriii lui susţinători, prin puterile suprafireşti atribuite acelei divinităţi. Cum am văzut, acelei ciute sfinte i se spunea şi HELENE.

După ce a înfăptuit sacrilegiul, AKHILLEUS, crezându-se destul de puternic, a venit asupra Troiei, în fruntea rebelilor din Sudul Europei, cu gândul de a cuceri centrul împărăţiei, adică ţărmul de Nord-Vest al Mării Negre. Din „Iliada” se înţelege că acei greci, buni corăbieri până astăzi, au venit pe Mare. În cursul acestor întâmplări nemaipomenite, troienii l-au poreclit pe acel trădător PROM-ETHEUS, adică „Prinţul Ticălos; Cel mai Scârbos” (cf. lat. primus „primul”; odiosus „odios”; rom. hâd, hidos), de unde româna a moştenit până în zilele noastre pramatie.

La început, luaţi prin surprindere, troienii fideli împăratului PRIAMUS „Minunatul” (cf. rom. frumos; lat. praemium „premiu”) vor fi făcut cu greu faţă invadatorilor. Oastea troiană va fi fost condusă de prinţul PARIS „Apărătorul; Salvatorul; Învingătorul” (cf. rom. a apăra; a feri; a birui), unul dintre fiii împăratului PRIAMUS. AKHILLEUS şi alţii din şleahta lui au fost prinşi, torturaţi şi duşi apoi pe Insula Şerpilor, cea fără apă potabilă şi cu vegetaţie pipernicită, unde trădătorii şi-au sfârşit şi zilele. De la surghiunul lui A-KHILLEUS, al cărui nume mai însemna şi „Cocoşul” (cf. alban. gjel, lat. gallus „cocoş” ), insula se va fi numit o vreme şi COCCAIUS, atestat ca nume trac, de unde româna a moştenit cocoş, iar legendele antice au plasat locul pedepsirii lui PROMETHEUS în… Caucaz.

Limba veche, nefixată încă, permitea largi interpretări asupra cuvintelor şi chiar a sintagmelor. Astfel, A-LEK-SAN-DROS se mai traducea şi prin „Cel care salvează Ciuta”, literal „Care salvează Cerbul cu Uger” (cf. rom. leac; sân; alban. dre „cerb”), deci el a readus-o în Troia pe HELENE, Ciuta cu Coarnele de Aur, protectoarea sfântă a împărăţiei. Acelaşi nume mai putea fi înţeles şi ca A-LEXAN-DROS „Cel Consacrat Cerbului; Cel Jertfit prin Împungere (cf. rom. a leşina; a legiui; Lucinul – sărbătoare populară, celebrată la 18 Octombrie; alban. drize „mărăcine”). Astfel s-a numit mai târziu, în Dacia, şi datina trimiterii solilor la Zalmoxis. Când se jertfeau acei tineri aleşi, fraţii şi surorile lor de cruce cântau şi dansau. Astfel, de la ALEXANDROS, prin metateză, s-a transmis până astăzi straniul dans românesc Ciuleandra. De bună seamă, prin sugestiile de „forţă; vitejie; voinicie; bărbăţie”, de la acelaşi nume a rămas şi juleandră „femeie sau fată înaltă, voinică şi cu mers bărbătesc”.

Ca orice imperiu, s-a dus şi cel troian. Grecii şi alte neamuri nu s-au lăsat până ce nu s-au eliberat şi răzbunat. Deşi în „Iliada” nu se pomeneşte de niciun ajutor din partea scyţilor, acesta a fost decisiv pentru zdrobirea Troiei, ajungându-se ca multă vreme Dobrogea să fie numită Scythia Minor. Din tot jaful scyţilor şi grecilor, n-au mai rămas din superba cultură troiană decât câteva amintiri, între care, deocamdată, cea mai importantă o constituie Divina Treime, un grup statuar descoperit la Constanţa, despre care unii istorici susţin că i-ar reprezenta pe zeiţa Fortuna, zeul Pontos şi şarpele magic Glycon. Şarpele, cum era de aşteptat la Troia, are cap de CERB, ce-i drept fără coarne, ci cu plete! În amintirea primului război, grecii i-au înălţat lui Akhilleus, eroul lor naţional, un templu impunător pe Insula Şerpilor, ale cărui ruine se mai văd şi astăzi. Imperiul fiind sfărâmat, urmaşii troienilor, tracii, s-au împărţit, veacuri de-a rândul, în numeroase triburi, care de multe ori se luptau între ele.

Abia pe vremea lui Zalmoxis au reuşit geţii să scape de scyţi, reconstituind o împărăţie tracă, mai degrabă spirituală. Apoi, sub conducerea marelui Buerebuistas, a mai străluminat o dată încă un imperiu trac, apărând şi dispărând ca un fulger în vâltoarea tragicei noastre istorii.