PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (8)

Goma

(Urmare)

O HARTA DIN CUVINTE – CAPITOL „IMPRUMUTAT” DIN ROMANUL BASARABIA

Înapoi în timp, la Anul Zero al românităţii, din primul mileniu înainte de Cristos:
Pe o arie avînd la Est Marea Neagră (Pontus Euxinus) şi Bugul (Hypanis); la nord: actuala Cehie şi actuala regiune Lvov; la vest: Tisa (Tissia); la sud: Dunărea (Istru, Ister, Dunaris, Danubius) – iar pe mijloc străbătută şerpuit de curbura Carpaţilor – trăiau Dacii (aşa le spuneau romanii) sau Geţii, după Greci, descrişi de Herodot ca „cei mai viteji şi mai drepţi dintre Thraci”. In antichitate teritoriul aflat de-a dreapta şi de-a stânga Nistrului (Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyrageţia. Era locuit, după cum îi arată numele, de geţi. Sub presiunea sciţilor, în secolul V î. C., geţii se retrăseseră spre nord-vest şi sud-vest, dar în secolul IV, celţii împingîndu-i de la vest, sub Dromichaite, apoi sub Burebista reveniseră, atingînd iarăşi Bugul (Hypanis). Odată cu ocupaţia Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizată şi Tyrageţia, însă puţinele descoperiri arheologice făcute pe acest teritoriu (cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al estuarului Bugului) fuseseră ocultate de ţarişti, iar de bolşevici în parte distruse, celelalte trecute la „informaţii secrete” pentru a ascunde thraco-dacitatea-romanitatea actualei Ucraine de Sud-Vest.
[Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1896) şi a fructului muncii sale este exemplară şi prin nenorocul care i-a urmărit pe oamenii Basarabiei, de la 1812, când căzuseră sub ruşi: amenajat pe moşia socrului său Charles Sicard de la Vadul lui Vodă, pe Nistru, Muzeul de antichităţi din acest târguşor a cunoscut o fulgerătoare faimă internaţională, datorită pieselor colectate de I. Suruceanu încă din anii liceului (monede, ceramică, sticlă grecească), în împrejurimile Cetăţii Albe şi ale Odessei. Lucrările sale închinate Greciei antice pe malul nordic al Mării Negre îi deschid porţile Academiei Române (1888, la insistenţele lui Kogălniceanu, care îl trimite în Basarabia pe Tocilescu, întru informare şi încurajare), ale Institutului Imperial arheologic (rusesc); publică şi este citat de reviste de specialitate franceze, germane, italiene. Ion Suruceanu (Soroceanu „corectează” Kogălniceanu, crezînd că numele vine de la „Soroca” – în realitate de la „Suruceni”.) fondează şi Muzeul Antichităţilor de la Chişinău, însă după moartea sa prematură (la 45 ani, în 1896), muzeul este lăsat în părăsire, iar din 1916, piesele cele mai preţioase dispar (ca să apară – ca prin minune – după aproape un secol, la… Moscova); în 1917, „revoluţionarii” bolşevici ruşi distrug şi ceea ce mai rămăsese – atât în clădirea Muzeului din Chişinău, cât şi conacul de la Vadul lui Vodă.
Nu mai puţin maşteră a fost postumitatea lui Costache Stamati (1786-1869). Meritele sale poetice, mai ales geniul limbii române (va trebui aşteptat Eminescu pentru a fi egalat-depăşit) nu au fost, nu sunt recunoscute; faptele sale culturaliza-toare: el face cunoscute în aria românească byronismul, romantismul, clasicismul francez, Renaşterea italiană – contribuţii uitate. Traducerile din Florian, Voltaire, Racine, Lamartine, Hugo, Krîlov, Lermontov, A. De Vigny – dar mai ales din Puşkin, pe care îl cunoscuse personal – au constituit ferestre necesare spre alţii. Ultimii 25 ani din viaţă şi i-a petrecut în tihna conacului de la Ocniţa, Hotin şi a fost înmormântat în curtea bisericii satului. Numai că tot în 1918 „revoluţionarii” ruşi care au semănat teroarea, devastarea, moartea în Basarabia au sfărâmat, în căutare de aur şi, printre altele. uşa zidită a cavoului (unde fusese depusă şi soţia lui Stamati, Suzana născută Gafencu). Negăsind, s-au răzbunat ruseşte: au risipit oasele, iar în sicriele de zinc au făcut baie, folosindu-le în chip de cadă. După unirea Basarabiei cu România, conacul de la Ocniţa, răvăşit, incendiat – ca alte sute de „urme” ale noastre – oamenii au avut alte griji, aşa că în curând nu s-a mai ştiut unde fusese mormântul poetului. Alţi cincizeci de ani de Siberie a spiritului au făcut să se creadă că s-au pierdut şi urmele lui Costache Stamati de pe pământul românesc cotropit de ruşi – cu atât mai vârtos, cu cât judeţul Hotin „intrase în componenţa R.S.S. Ucraineană” încă din 1940 – aşa a rămas şi azi. Iată însă că chiar înainte de implodarea URSS, în 1988 sătenii din Ocniţa au amenajat o fostă anexă a conacului incendiat-ruinat şi au încropit un muzeu. Acolo au adunat câteva cărţi rămase din biblioteca poetului (numărînd iniţial 5.000 volume), puţine obiecte personale, au ridicat un bust al lui Stamati – şi, semn bun: doi tineri au sădit lângă teiul bicentenar un tei tânăr, închinat lui Eminescu.
Semn rău: de curând muzeul de la Ocniţa a ars. Autorităţile pretind că a luat foc de la un trăsnet. Lipsa de fantezie în minciună este, nu atât o trăsătură ucraineană – cât bolşevică, însă ura ucrainenilor.
Noi, basarabenii şi bucovinenii nu uităm, nu ne îngăduim să uităm: printre cei mai fideli şi mai feroci executanţi ai ordinelor ruseşti de reprimare a neruşilor – în Ţările Baltice, în Caucaz, în Asia Centrală – au fost ucrainenii; şi tot ei, ucrainenii, „victime ale ruşilor”, au fost profitori neruşinaţi de pe urma rapturilor din timpul Imperiului Bolşevic: Maramureşul din dreapta Tisei, Bucovina de Nord, o parte din Basarabia de Nord – cu Ocniţa lui C. Stamati – Basarabia de Sud, cu întreg litoralul Mării Negre şi Insula Şerpilor].
Câteva secole de înflorire, de întărire militară – consecinţă: extinderea geografică – au făcut ca Regatul Dac să intre în conflict cu Imperiul Roman. Victoriile, oricum: ne-înfrângerile repetate ale Dacilor îl determinaseră pe Iuliu Cezar să pregătească o campanie „decisivă” împotriva lor, în anul 44 î. C.- însă a fost asasinat. La scurt timp a fost ucis şi inamicul său Burebista, Regele Dacilor. Abia după un secol şi jumătate – timp în care Marii Romani ajunseseră a fi siliţi să plătească Micilor Daci subsidii (pentru a nu mai fi hărţuiţi) – în anul 106 d. C. Impăratul Traian l-a înfrânt pe Regele Decebal (care s-a sinucis). Cea mai mare parte ţării a fost cucerită, colonizată, rebotezată „Dacia Traiană”, apoi „Dacia Felix”.
Dacii erau monoteişti, credeau că viaţa începe după moarte şi îl venerau pe Zalmoxes (sau Gebeleizis), care ar fi avut existenţă reală, ar fost sclav al lui Pitagora, iar despre faptele sale (de astronomie, de medicină) vorbea Platon, în Charmide; despre înţelepciunea sa şi a ucenicilor săi scria istoricul Iosif Flavius, în Antichităţi iudaice.
In timpul şi după războiul din 106 (d. C.), bărbaţii daci valizi au fost ucişi în luptă, s-au sinucis, rămaşii au fost luaţi în sclavie: să fie privită Columna din Forul lui Traian de la Roma ca o BD (bandă desenată) în marmură povestind cele două campanii romane în Dacia; să fie privite statuile sclavilor daci. Femeile autohtone au căutat protecţie şi alinare pe lângă legionarii romani proveniţi din toate colţurile Imperiului, dar vorbind o singură limbă: latina. In majoritate, veteranii liberaţi de obligaţiile militare se stabileau pe loc (unde să se fi dus, după 20-25 ani de ostăşie?), se însoţeau cu femei dace. De aceea termenul românesc: bătrân (ca şi francezul vieux) derivă din latinul veteranus…
Se spune că în oricare comunitate femeia este păstrătoarea tradiţiilor. Adevărat – dar nu în Dacia. Felix. Pentru ea bărbatul nu mai era, ca înainte de înfrângere, doar cel-puternic-în-general, ci Puternicul în special, ca Ocupant – adevărat: nu şi ca stăpân (de sclavi). Astfel se va fi explicînd faptul că începînd cu a doua generaţie Dacii au devenit politeişti – după taţii lor, latini(zaţi). Se vede că politeismul dacilor romanizaţi nu era destul de înrădăcinat atunci când a apărut noua religie monoteistă: creştinismul.
Pătrunderea creştinismului s-a făcut relativ repede, progresiv, prin difuzie, prin consimţământ individual, familial, de grup – nu prin decret, ca la toate popoarele învecinate: Bulgari, Sârbi, Ruşi, Polonezi, Unguri – în fine, Lituanieni.
Poziţia excentrică a Daciei a favorizat creştinarea timpurie a populaţiei daco-romane. Aflată departe de Centru, provincia romană nu putea fi controlată cu severitatea (sic) obişnuită faţă de creştinii din Galia de pildă, daţi pradă fiarelor, în arene. Apoi faptul că loviturile externe cele mai violente veneau din nord-estul Imperiului – dinspre Goţi, Gepizi, Heruli, Bastarni şi, fireşte din partea Dacilor liberi: Carpii – obliga Roma, dacă nu la o mai mare toleranţă religioasă, atunci sigur la o mai accentuată. neglijenţă administrativă. In fine, să nu se uite că una din legiunile stabilite în Dacia, Gemina era alcătuită din ostaşi recrutaţi în Palestina, deci, dintr-un loc al unor oameni deja „contaminaţi” de noua religie. Aproape aceeaşi „tară” aveau cei din legiunea Macedonica proveniţi din vecinătatea grecească.
Un alt cuvânt-cheie al românităţii: păgân, vine din latinul paganus: sătean, locuitor la ţară (ca şi în franceză, are aceeaşi istorie şi aceeaşi semnificaţie). Numai că Dacia romană, provincie aflată în prima linie a Imperiului, era apărată de câteva zeci de mii de legio- nari. Şi chiar dacă nu toţi veteranii romani au devenit bătrânii daco-romani, se poate deduce că viaţa (civilă) din jurul castrelor era importantă, animată, populaţia nu mai era întru totul rurală, ci. suburbanizată. Or creştinismul a fost difuzat întâi şi mai lesne printre orăşeni (adus de negustori, de călători, de legionari transferaţi, de misionari) – lumea satului (pagus), cea din creerii munţilor, rămânînd încă păgână.
Rezumat: Dacia transformată în provincie romană sub Traian, în anul 106 d.C. după 170 ani, în anul 275, sub Aurelian, a fost părăsită: armata şi administraţia s-a retras la sud de Dunăre. Cele vreo cinci generaţii de dacoromani rămase pe loc nu vor fi aşteptat Edictul de la Milano (313), pentru a practica în pace creştinismul (dealtfel nici nu avea cum să aibă efect asupra unei populaţii ieşită de sub autoritatea, deci interdicţiile Romei, de aproape jumătate de secol).
Că (în)creştinarea începuse, foarte devreme – adică în plină… latinitate a Daciei, o dovedeşte tot limba română în care termenii esenţiali sunt latini: Dumnezeu (Dominus Deus), cruce (crucem), botezare (baptisare), creştin (christianus), biserică (basilica), cuminecare (communicare), păcat (peccatum), rugăciune (rogationem). In terminologia religioasă, la Români stratul cel mai vechi este latin; apoi grecesc; abia după cel grecesc, stratul slavon. Sinteza dă limbii române o nesfârşită bogăţie poetică: pentru nevoile pământeşti se pot folosi latinul corp şi slavul trup; pentru cele sufleteşti: slavul duh şi latinul spirit.
Modul neviolent în care ne-am creştinat ar putea explica absenţa de martiri din Calendarul Românilor. De-a lungul Evului Mediu, domnii, mănăstirile, cetăţile, oraşele româneşti au cumpărat (cu aur curat) moaşte ale unor sfinţi – cu toţii neromâni: greci, ruşi, armeni, bulgari, lipoveni.
Veche, dureroasă dezbatere: martor – din grecescul martus, marturos – semnifică şi martir (martyr). Românii nu au „vocaţia sfinţeniei” – nici a martirajului. Nici a mărturiei.
În 271, sub presiunea barbarilor (goţi, gepizi, heruli, bastarni), armata şi administraţia romană s-au retras la sud de Dunăre. Din ceea ce fusese Dacia Romană au rămas castre, drumuri, temple, terme, arene, monumente funerare. Acestea toate au dispărut sub stratul gros de nămol şi de cenuşă al revărsării spre sud a Slavilor. Ei au năboit peninsula balcanică începînd din secolul VI: au sătenizat civilizaţia polis-urilor, au strivit sub şenilele tălpilor lor desculţe şi negrăbite akademii şi monedă, religii şi filosofie, dezbateri în agora, teatre, ştiinţă de carte – şi scrisuri.
Au supravieţuit revărsărilor pornite din mlaştinile Mazuriei de azi (paşnice. le zugrăvea istoriografia sovietică. – aşa au rămas şi în cea de după 1989…) doar comunităţile originare de la munte sau care au avut inteligenţa să urce la. munte. Dintre urmaşii Thracilor: Dacoromanii şi Aromanii; dintre ai Illyrilor: Albanezii. în fine, Grecii: cei care nu au urcat sus-la-munte s-au refugiat în Sudul Peninsulei Italice, în Sicilia, în Africa şi la Massilia: Marsilia/Marseille, colonie ionică) astfel salvîndu-şi nu doar limba, ci şi scrisul; Albanezii, Dacoromanii, Aromanii „retrăgîndu-se în sus”, şi-au păstrat, sub Slavi – şi în ciuda lor -sufletul şi limba (orală).
Se poate spune că în faţa tăvălugului nimicitor al civilizaţiei rurale slave, doar civilizaţiile pastorale şi limbile: greaca, albaneza, aromâna (armâna), dacoromâna au supravieţuit. Autohtonii din Tracia, din Dalmaţia, din Illyria (cu excepţia Albanezilor şi a Istroromânilor) au fost asimilaţi (lingvistic) de Slavi.
Slavii au fost alungaţi din Grecia după două secole, dar ce performanţă în materie de distrugere: analfabetizaseră Elada! în schimb în actuala arie românească năvălitorii stabili(za)ţi: Slavii, Cumanii, Pecenegii – au fost, ei, asimilaţi lingvistic de dacoromani.
Perenitatea limbii dacilor latinizaţi faţă de ale năvălitorilor succesivi, simultani, deveniţi şi stăpâni să constituie un mister istoric?; să fie oare o revanşă, peste timp, a celui supus prin violenţă, altădată? Se poate vorbi de o contemporană revanşă a sclavului african şi a robului ţigan – şi nu doar una muzicală? Oricum, Românii nu intră în această categorie.
Limba (română) a conferit, în spaţiul unei „geopolitici” în perpetuă modificare, o uluitoare unitate trăitorilor numiţi de străini: blac, blach, blas, balak, (olachi)-romani, olăh, vlah, valah, valachen, voloh, boloh, vloh, ungro-vlah, ulak, ulaki, valaque, walat, walach – toţi termenii semnificînd: „roman” (Francezii vor fi ştiind bine acest lucru: termenul gaulois sub forma: galois vine din francicul walhisk = „roman”…).

În secolul al XIV-lea existau trei importante unităţi geogra-fico-statale, populate de aceşti „latini orientali”:
– La nord-vest: Transilvania; locuită în proporţie de 80% de „Blaci”. Ungurii, sub presiunea Pecenegilor care-i alungaseră din Etelkuz, mitic loc de popas, situat probabil în Basarabia de azi, urcaseră întâi spre Nord, făcuseră o haltă în „Ţara Rutenilor” (Podolia, devenită, două secole mai târziu Ţara B/Voloho-venilor = a Vlahilor), apoi pe la anul 900 coborîseră în Panonia, unde îi învinseseră şi îi supuseseră pe Blaci şi pe Slavi. Din Panonia s-au îndreptat spre Est: „dincolo de păduri” era un ţinut minunat, numit de cronicarii lor: „Ultrasylvania” (sau Transsylvania), unde fiinţau formaţii statale puternice: voievodatele sau ducatele purtînd numele şefilor: Gelu („Gelou, dux Blachorum”), Glad, Menumorut, Kean; şi Ţări (de la terra): a Maramureşului, a Oltului, a Oaşului, a Haţegului. Cucerirea lor a durat câteva decenii;
– La sud: Ţara (Terra) Românească sau Muntenia (Valahia); a luat fiinţă în 1310, când Basarab I-ul a unificat cnezatele şi voievo-datele din dreapta şi din stânga afluentului nordic al Dunării, râul Olt (Alutus, Aluta);
– La est: Ţara (Terra) Moldovei. Voievodul Maramureşului (nordul Transilvaniei) Bogdan a refuzat de a mai recunoaşte autori-tatea regelui Ungariei (1342), iar în 1359 a trecut Carpaţii spre Est şi s-a declarat suveran al”Moldovei”.
De unde: Moldova?
De la râul cu acelaşi nume, izvorînd din Carpaţii de Nord (cel al munţilor venind de la numele unui trib dac: Carpii).
După terminaţie, Moldova pare a fi toponim slav, ca Bistriţa, tot un afluent al Siretului (Hyerasus, Seretus). Bedrich Smetana celebrează muzical râul „Moldau” în poemul simfonic „Patria mea”. Numai că „Moldau” este numele german(ic) (Mold=pământ, în bdhmisch) al râului pe care Slavii (Cehii) îl numesc: Vltava. Este limpede că Goţii nu au avut cum boteza un râu din nordul ariei daco-romane (decât dacă admitem că toponi¬mia lăsată de Bastarni – care trecuseră şi ei pe acolo – a supra¬vieţuit peste un mileniu.); limpede şi faptul că Slavii, ocupînd văile şi câmpiile, au slavizat toponimele „joase”, de la câmpie, din văi (dar nu şi ale munţilor!) – vezi şi Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, din actuala Românie, dar vezi şi în Grecia: Mândra, Levadia, Arahova, Grivena, Tyrnavos etc… Şi dacă „Moldova” nu este termen slav?
1. În baladele populare despre „Descălecatul Ţării Moldovei” este vorba de o căţea, Molda, fruntaşa haitei de câini de vânătoare a Domnului: urmărind un cerb, a trecut munţii spre Răsărit, trăgîndu-i după ea şi pe vânători: aceştia s-au trezit pe un pământ minunat, străbătut de un râu cristalin. în cinstea căţelei, râul (şi pâmântul din jur) au primit numele: Moldova…;
2. Limba Dacilor (din care s-au păstrat cca 160 termeni siguri) face parte din grupul indo-european, subdiviziunea satem – ca sanscrita, iraniana, lituaniana, letona, prusiana, slava, illyra şi armeana (latina: din centum). Au rămas în limba română termeni esenţiali din limba dacă: vatră, căciulă – termenul se găseşte şi în albaneza contemporană – ţarină (câmp, ogor), codru, copac, baci (şef al ciobanilor, proprietar al turmei), brânză, balaur, moş (bărbat în vârstă, bătrân/ înţelept), moşie (proprietate, pământ), moştenire, moştenitor ; părţi ale corpului: buză, grumaz, ceafă; familie: băiat, copil, prunc ; strugure, butuc, curpen : în sec I î. C. Dacii ajunseseră atât de nesobri, încât Marele Preot Deceneu i-a obligat să zmulgă toate viile.
În toponimie Dacii foloseau şi sufixul -dava: Argedava (capitala Regatului Dac, sub Burebista), Buridava, Sucidava, Capidava, Petrodava etc. Nu este deloc imposibil ca actualul râu Moldova să-şi fi luat numele de la o fortăreaţă dacă: Moldava, iar „terenul” din jur (peste 100.000 km. pătraţi) să fi devenit: Ţara.
De la numele ţării (Moldova), cel al locuitorilor: Moldoveni – de care aveau să-şi aducă aminte, nu ocupanţii ruşi ţarişti de la 1812, ci bolşevicii cu gânduri de re-ocupare – în 1924.
Tot din cuvinte harta Ţării Moldovei:
La vest era despărţită de Transilvania prin lanţul Carpaţilor Orientali; la sud, de Ţara Românească, prin râul Milcov şi prin un fragment al râului Siret, apoi de Dunărea Inferioară, partea ei del-taică, până la Marea Neagră. De acolo încă 120 km spre est: litoralul, până la Limanul (Laguna) Nistrului. Unde exista – există şi azi, re-re-refăcută – ca o bornă de hotar între Europa şi Asia cetatea ioniană Tyras (întâiul nume grecesc cunoscut al fluviului Nistru), ridicată în sec. VI î. C.,devenită: Asprocastron, Mon-castro, Cetatea Albă – în română; tradusă în turceşte: Ackerman, apoi în ruseşte: Belgorod Dnestrovski.
La est: fluviul Nistru (Tyras, Danastius, Nistros) – [şi nu Niprul (Borystenes), cum confundă Occidentalii – desigur pentru că ruşii au pus proteza D şi a rezultat: DNepr, DNestr – de ce nu şi DNeva?; sau DNil, sau DNiemen? – mister-slav] scălda „Tyragetia”, iar Bugul (Hypanis) alcătuia graniţa orientală a. dacităţii. Nistrul al cărui mal drept a fost fortificat începînd de la 1400, sub Alexandru cel Bun, domnul Ţării Moldovei; atunci au fost construite noi cetăţi, iar cea grecească, de la mare, Tyras, renovată. Astfel, de la nord la sud (numai pe malul drept al Nistrului, pe pământ românesc), au vegheat multe secole -şi au rămas şi azi cetăţile: Hotin, Soroca, (Orhei), Tighina, Cetatea Albă.
Am pus între paranteze Orhei: spre deosebire de celelalte, Cetatea Orhei nu a mai rămas în picioare. La vreo 10 km de Nistru, pe afluentul său Răut a existat o cetate mongolă (tătară) ridicată după bătălia de la Kalka (1223, când au fost nimicite knezatele ruseşti), probabil în timpul Marii Invazii din 1241. Fortăreaţa era rudimentară însă, judecînd după rămăşiţele domes¬tice, acolo s-a bătut monedă şi părea destinată a deveni capitala (şi civilă) cea mai occidentală a Imperiului Mongol. Mult mai târziu – la 1469 – este semnalată „cetatea Orhei, în jurul căreia s-a aşezat Orheiul”, sub Ştefan cel Mare – însă localitatea medievală (şi actuală) se află la 30 km de Nistru, tot pe Răut, deci nu a fost ridicată în jurul cetăţii mongole (locul numit azi: „Orheiul Vechi” – poartă încă ruine vizibile).
În disputa mereu-mereu actuală dintre români şi ruşi (de la 1989 şi ucraineni – aceştia nu doar persecutaţi ai ruşilor, dar şi feroci persecutori, şi moştenitori ai Imperiului Sovietic, mai ales ai rapturilor teritoriale: Polonia Orientală, Ucraina Subcarpatică, apoi Bucovina, precum şi sudul Basarabiei, cu litoralul întreg, Insula Şerpilor – pământuri româneşti) este invocată „întâietatea”. Care „întâietate”: sovietica (după care maşina cu aburi fusese descoperită de Polzunov, radioul de Popov, America de Columbov, metroul de Metrov, hârtia de Papirosov, tiparul de Gutenbergov, etc etc)? Dar Slavii au pătruns în Imperiul Bizantin (din care făcea parte fosta „Dacia Felix”) în 550 d. C. – nu mai devreme; s-a semnalat o expediţie rusă, pe mare, împotriva Constantinopolului (în 860, nu mai curând); Rusia, ca stat, a început a se amesteca în treburile Ţărilor Române, prin incursiuni, pe la 1700 prin Petru I, însă abia în 1792, după ocuparea Edisanului, controlat de Tătari (regiune devenită „Odessa”) a devenit „vecină” cu Moldova.
Dovadă, în piatră: toate cetăţile de pe Nistru (inclusiv antica Tyras, însă aceasta fusese fondată în sec. VI î. C.) au fost edificate pe malul drept al fluviului, deci în interiorul Ţării Moldovei – deci, în interiorul Europei – pe celălalt mal, stângul, aflîndu-se Asia.
La nord graniţa era terestră, deci mişcătoare: Ţara Moldovei se afla în contact direct cu Voevodatul B/Volohovenilor (după cum spune numele: al-Valahilor), cu statele kievene, cu Polonia, cu Lituania – care, la un moment dat, se întindea până la Marea Neagră, contînd ca „vecina de la răsărit”; apoi cu Imperiul Austro-Ungar, care ocupase în 1775 nordul Ţării Moldovei, botezîndu-l: Bukovina; în fine cu Imperiul Rusesc, cel venit, ca toate marile plăgi ale istoriei Europei (Hunii, Avarii, Ungurii, Tătarii) dinspre est, atingînd Nistrul abia sub Caterina a II-a, la 1792.
Douăzeci de ani mai târziu, în 1812, aceeaşi Rusie a mai făcut un pas în Europa, răpind jumătate din Ţara Moldovei, botezînd-o cu un cuvânt românesc: Basarabia, însă modificat â la francaise: Bessarabie, stabilind – deocamdată – frontiera pe râul interior, aproape paralel cu Nistrul: Prut (Pyretus, Porata).
Falsificarea toponimică din 1812, invenţia rusească: Bessarabia numind jumătatea orientală a Ţării Moldovii, răpită, s-a repetat în 1924 – fatalitate: tot prin geniul (rău al) unui ne-rus: Bulgarul Christian Rakovski. Prin el Rusia şi-a negat propria invenţie de la 1812: Bessarabia, căzută în desuetudine şi a fabricat alta, nou-nouţă: Republica Socialistă Sovietică Autonomă… Moldovenească!
Rakovski, bulgar prin naştere, român prin cetăţenie, socialist prin. meserie (a fost iniţiatorul mişcării socialiste din România şi mentor al lui Panait Istrati). Rusofob notoriu (bibliografia lui spune multe şi. mult), în 1916 fusese demascat ca agent 00german, plătit, dovedit prin „Lista Gunther” (numele celebru-lui-sinistrului recrutor german acţionînd la Bucureşti) – drept care autorităţile române îl arestaseră şi îi fixaseră domiciliu obligatoriu „pe cuvânt de onoare” la Iaşi. Cum frontul ruso-român se afla în Moldova; cum revoluţia bolşevică pornise, nu doar de la Petersburg, ci şi de pe frontul din Carpaţi (unde militarii ruşi părăsiseră poziţiile şi se dedaseră la jefuirea localnicilor, la violarea localnicelor, la băut ruseşte, până la comă şi moarte, prin înecare în pivniţele în care „împuşcaseră” butoaiele), o ceată de ruşi beţi l-a luat pe sus pe Rakovski, l-a urcat pe soclul statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi l-a pus să declare. abolirea monarhiei şi instaurarea „Republicii Socialiste Sovietice România”. Etilnicii revoluţionari au fost alungaţi în următoarea jumătate de oră, dispărînd cu tot cu agentul german, înrăitul anti-bolşevic devenit proaspătul şi ardentul bolşevic Rakovski, care avea să apară în curând ca preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului din Ucraina, prilej cu care a şi condus câteva expediţii de „recuperare a Bessarabiei, pământ, de veacuri, rusesc”.
Fără succes. Insă înainte de a fi trimis de Lenin ambasador al URSS la Paris (unde l-a precedat pe Ilia Ehrenburg, şi el cele-brissim sergent-agent-recrutor); înainte de a fi fost acuzat el însuşi de trotskism şi înainte a fi deportat la Astrahan (unde l-a găsit ucenicul său Panait Istrati – şi înainte de a-i acuza, în Pravda, el, pe foştii săi tovarăşi de… spionaj în favoarea Germaniei – nu se înşela, chiar totdeauna, Stalin. – şi înainte de a fi împuşcat, chiar şi el, fidelul întru trădări), Rakovski a imaginat un scenariu de geniu: fiindcă Rusia, iscălind de astă dată cu pseudonimul „URSS”), ţinea să re-răpească jumătatea din Moldova furată în 1812, el şi ai săi tovarăşi de internaţionalism proletar de la Odessa, recrutaţi din cartierul rău famat purtînd numele „Moldovanka” (devenit în întregime evreiesc), au inventat o. Moldovă pe malul stâng al Nistrului, în Ucraina -precum şi. „limba moldovenească”! Un cârlig de undiţă în care au pus ca momeală peştişorul „Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească”, sperînd să prindă peştele mărişor: Moldova istorică (cuprinzînd şi partea ei orientală, devenită provincia românească Basarabia) – de ce nu peştele-cel-mare: România întreagă?
Sub unguri, vreme de un mileniu, Românii din Transilvania au avut parte de suferinţe cumplite, printre nedreptăţi fiind şi nerecunoaşterea lor, autohtoni, ca naţiune, alături de ocupanţi: Ungurii, Secuii şi de colonişti: Saşii, Şvabii. Dar în 1918, când s-au unit cu Patria Mamă, Românii transilvăneni puteau să scrie şi să citească în limba română, aveau o identitate, ştiau cine sunt şi de unde se trag, ba îi învăţaseră carte şi conştiinţă de sine pe Românii din Principatele – libere;
Prin comparaţie: sub ruşi, numai în 106 ani, Basarabenii au fost striviţi, analfabetizaţi, desnaţionalizaţi, desidentizaţi.
Să fi fost Moldovenii dintre Prut şi Nistru mai puţin bravi?, mai inerţi?, mai înclinaţi spre supuşenie decât Transilvănenii?
Istoria ca şi literatura, cu osebire „ficţiunile realiste” semnate de Mihail Sadoveanu, spun contrariul:
De pe la 1400, când puterea mongolă a diminuat, ţinuturile devastate din răsărit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, a început construirea-reconstruirea fortificaţiilor de la graniţa naturală dintre Europa şi Asia: Nistrul. Cetăţile de pază aveau nevoie de oameni liberi ca străjeri. Astfel a început istoria Moldovenilor de la Nistru, Grănicerii de la Răsărit, cu statut asemănător celor din interiorul Arcului Carpatic: Făgărăşenii, Năsăudenii.
Agricultori, crescători de vite (mai cu seamă de cai), neguţători în timpul liber, oşteni în. tot celălalt, slujeau pe câte un domnitor, dar şi pe ei înşişi – de unde frecventele răzvrătiri împotriva puterii centrale de la Suceava, de la Iaşi, pentru impunerea unui „domnişor” de-al lor, de regulă un impostor – întreprindere în care excelau cei din ţinutul meu, Orhei. Nu se sfiau să dea şi câte o raită peste Nistru, „La Cazaci” (nu o seminţie, ci o adunătură de mercenari: ruşi, polonezi, lituanieni, ucraineni, tătari, moldoveni, numele venindu-le de la tătărescul: ca’zac: călăreţ rătăcitor, liber – „corp” pe care Ecaterina a II-a l-a prefăcut în unitate de jandarmi-călări); şi „La Tătari”- în scop cinstit, de jaf.
Insă oricât de turbulenţi în interior, când se profila primejdia străină, căpătau un singur domn-dumnezeu: Moldova.
Moldovenii de la Nistru, oameni liberi, războinici, cu Tătarii, deveniţi auxiliari ai Turcilor şi stabiliţi (?) în Bugeac, pe litoralul Mării Negre, în sud-estul Moldovei, întreţineau relaţii originale, nemaiîntâlnite nici la răsărit de Nistru, nici „la apus de Prut” la Valahi, Unguri, Poleaci, Nemţi. Apocalipticul: „Vin Tătarii!” se trăgea de la Marea Invazie din 1241 şi avea efect fulgerător, traumatizant, asupra tuturor ne-Tătarilor. Dar nu şi asupra Moldovenilor de la Nistru.
Dintre toate victimele „mongolilor”, de la Caspica la Adriatica, singuri „Nistrenii” nu se temeau de Tătari – de ce? Fiindcă şi ei „discutau” din şa, cu sabia, cu suliţa, cu arcul -predilect, cu ghioaga, cu toroipanul (termeni, probabil, din substrat); şi ei, ca şi Tătarii erau călăreţi-uşori. Năvălitorii veniţi călare erau obişnuiţi să întâlnească fie o împotrivire din partea unei armate pedestre (deci inferioară cu cel puţin un metru, înălţimea constituind şi un important avantaj psihologic), fie să întâlnească o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat şi uşor de înfrânt de viespile mongole. Şi Cazacii (de la Pragurile Niprului) „discutau” pe picior de egalitate cu Tătarii, adeseori înfrîngîndu-i. Da, aceia erau buni (şi interesaţi) luptători, însă nu aveau de apărat un pământ al lor, o patrie, să-i zicem: „Cazacia”. Moldovenii, da: Moldova. Trăind-pe-cal, Moldovenii de la Nistru îi înfruntau de la egal la egal („de la acelaşi nivel”) pe Tătarii născuţi-pe-cal. Să fie citit romanul Neamul Şoimă-reştilor de Mihail Sadoveanu şi ca un document ce poate fi, nu doar ca o superbă ficţiune; să fie citit Dimitrie Cantemir (prin dubla sa origine, aflat în deplină cunoştinţă de cauză), cu a sa Descriere a Moldovei; să fie recitiţi memorialiştii basarabeni D. C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Madan: curioşii vor fi surprinşi să afle „istorioare” de genul (citez din memorie):
S-a întâmplat ca într-o vreme în împrejurimile Orheiului să moară aproape toate femeile, după ce năşteau (probabil de febră puerperală). S-a ţinut sfat: oamenii au hotărît să saie pe cai şi să deie iama-n tătărime, în Bugeac. Aşa au făcut: s-au dus, s-au întors: după ce-au tăiat, pe la brâu, toată partea bărbătească, au luat toţi caii, toate vitele, toate sculele de preţ, precum şi ceva tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele… (s. mea.)
Astfel s-a plămădit bravul norod moldovinesc dintre Prut şi Nistru., trag eu o concluzie pripită, însă nu neapărat falsă. Că afirmaţia este verosimilă o probează toponimia tătărască (frecventă, nu doar în Sud, unde câteva secole au locuit – în fine: pe-acolo, prin partea aceea, îşi aveau iurtele, în aul-uri). Dar mai vârtos: onomastica.
Există nume de familie (provenind din porecle), indicînd neamul: Rusu, Bulgaru, Turcu, Sârbu, Grecu, Neamţu, Paleacu – şi, desigur Tătaru – acesta din urmă arătînd că purtătorul se trage dintr-un tătar; alte nume informează despre „trecerea” la religia creştină: frecventele azi Botez, Botezat, spun că un necreştin: turc, tătar, evreu, lituanian/litvan (înainte de 1400) „trecuse” la creştinism, ca dovadă, fusese botezat; nume devenite neaoş-basarabene: Ciachir, Iachir, Celac, Burlac, Batal, Bulat, Uzun, Cabac, Huzum, (H)Amza, Baidan, Buiuc, Murafa… sunt de origine tătară. Probabil şi Hâncu : chiar dacă lingvistul Iorgu Iordan s-a străduit să-l (ex)tragă din slava bulgară, tot de la turco-tătarul han vine, sub forma: khan, ceea ce a dat în limba română: Cantemir (Han-Temir), dar şi: Temircan (Temir-Han)…
[Dimitrie Cantemir a fost nu doar domnul Moldovei, nu doar nefericitul aliat al ţarului Petru cel Mare (şi întâiul, cronologic mare-înşelat de Rus: niciunul, dar nici un punct din prevederile Tratatului încheiat între ei la 1711 nu a fost respectat de „protectorul creştinătăţii”), ci şi un savant, în corespondenţă cu contemporanii cei mai luminaţi, membru al Academiei din Berlin, istoric prestigios (Istoria Imperiului Otoman şi Descriptio Moldaviae, scrise în latină, au făcut dată, fiind traduse şi în engleză, germană, franceză); un istoric al religiilor (Sistema religiilor muhammedane), compozitor, muzicolog (printre altele, autor al unui Tratat de muzică turcească şi inventator al unei metode de notaţie a muzicii turco-arabe), etnolog, lingvist, comparatist, „un Lorenzo de Medici al Moldovei”, cum îl numise Leibniz. Şi un imens scriitor de… „ficţiune-realistă”, prin superba Istoria hieroglifică., scrisă în româneşte.
Fiul său Antioh, socotit părinte al poeziei clasice ruse, a fost ambasador la Londra şi a îndeplinit misiuni diplomatice în Franţa – dealtfel a murit la Paris, în 11 aprilie 1744].
Acestea – şi încă altele – pentru a spune că nu firea mai slabă a Românilor dintre Prut şi Nistru a fost de vină în strivirea lor, doar în 106 ani; şi nu firea mai tare a românilor din Arcul Carpatic, suferind un mileniu, i-a făcut să iasă cvasi-teferi din robia ungurească.
Ci natura ocupantului. Ungurul, brutal, crud, dispreţuitor, nu i-a considerat pe indigenii găsiţi în interiorul Arcului Carpatic alcătuitori ai unei naţiuni – le-a îngăduit însă practicarea religiei (ortodoxă, după Marea Schismă, 1054), apoi greco-catolică, după 1700; a tolerat ca Valahul (Olâh), deşi fără drepturi civice, să aibă tipografii, publicaţii, şcoli – în limba sa;
Rusul – bun, să-l pui pe rană !- doar la câţiva ani de la ocu¬parea Moldovei de Răsărit, în 1812, a suprimat autonomia culturală promisă, teritoriul a fost colonizat cu străini, locuitorii au fost rusificaţi cu ferocitate, de parcă Inamicul Nr. l al Pravoslav-nicismului Rusesc ar fi fost Românul.
De aceea au fost aduşi, instalaţi, cu zecile, cu sutele de mii, colonişti (orice ar fi fost: germani, elveţieni, francezi, bulgari, evrei, ucraineni, ruşi, găgăuzi erau, sau urmau să fie vorbitori de rusă, nu de română); diviziile – sună cunoscut termenul, dintr-o anecdotă cu Stalin şi Vaticanul. – de slujbaşi ţarişti, care, înainte de a se pensiona şi a se fixa, făceau să le vină în Basarabia, pământ meridional, cu multă lumină (ce să mai vorbim de hrană: carne, lapte, fructe, legume, vin, miere, vânat, peşte.), din cine ştie ce fund al îngheţatei, al mohorîtei Rusii fraţi, cumnaţi, bunici, veri, vecini – cu „prime de instalare” şi proprietăţi dăruite de generosul Ţar al Tuturor Rusiilor.
Metodă mult perfecţionată după re-re-ocuparea Basarabiei, în 1944. Dealtfel ţarii roşii, pe când erau ei doar ţarevici (secretari-generali ai PC al RSS Moldovenească), se antrenaseră, de pe tronul de la Chişinău, pe spinarea românilor basarabeni -persecutîndu-i, înfometîndu-i, deportîndu-i, dislocuindu-i, negîn-du-le identitatea, alta decât a lor, ocupanţii: un porc-de-câine ca Hruşciov, un câine-de-porc ca Brejnev, un zaharisit-din-fragedă-copilărie ca Cernenko, un crocodil kaghebist numit: Andropov, „pacificator” al Ungurilor, în 1956.- toţi aceştia au fost mai întâi „guvernatori” la Chişinău.
Cum se va fi făcînd că primii trei erau şi ucraineni?
Doar Ucrainenii se declaraseră totdeauna nu doar antiruşi, ci: anticomunişti, nu?

(Va urma)