LUCIA PĂTRAŞCU: VERSURI

ŢARA MEA

Când străbunii au clădit o ţară,
I-au pus temelie graiul sfânt,
Doine i-au cântat în prag de seară
Şi-au crescut copii pe-acest pământ.

Râurile l-au scăldat în valuri,
Ei, de strajă sus, în munţi, au stat,
Mioriţe i-au cântat pe dealuri,
Câmpuri verzi cu grâu a semănat.

I-au făcut cetăţi de apărare
Şi apoi le-au zugrăvit pereţi
Cu icoane-n aur şi arginturi
Şi cu un albastru Voroneţ.

S-au jertfit mereu cu bucurie…
Veac de veac au apărat-o apoi
De duşmanii ce aveau să vie,
S-o păstreze-ntreagă pentru noi!…

Ne-au dat portul cel dintotdeauna,
Ne-au trimis din vorbă-n vorbă, cânt,
Să-l cântăm când împletim cununa
Spicelor din grâul cel mai sfânt,

S-o purtăm cu drag pe culmea ninsă
Şi în hore mândre s-o jucăm,
Să-i păstram averea neatinsă
Ca întreagă, la copii s-o dăm!…

SUNTEM DE AICI

Unii-mi vor ţara risipită glie,
Uitată-n şterse sau pierdute hărţi…
De i-aş lăsa n-ar vrea să se mai ştie
C-am fost aici, prin toate aceste părţi

Şi nici că mi-au lăsat străbunii zestre,
Cu lanţ de sânge, împletit contur,
Ce-a ocrotit pe plaiuri de poveste
Sunet de tulnic, doină în azur.

Ar vrea să stau la margine de drumuri,
Să nu mai ştiu al cui e drumul meu
Pe care vin strămoşii mei prin fumuri
Să mă îndemne să-l păzesc mereu,

Să nu mi-l fure iar, cei ce odată
Închisu-mi-au cărarea către lume,
Să nu mai ştiu cumva pe care poartă
Mai intră şi mai ies vorbele bune.

Dar n-am sa fac aşa precum vor crede
Acei ce vor să nu mai fiu deloc!…
Mă ştie Dumnezeu, care mă vede,
Că sunt de-aici!…Şi că rămân pe loc!…

ÎNSTRĂINATULUI

Când uşa se-nchide şi-ţi pare că totul
E rece, e searbăd şi n-are vreun rost,
Ia-ţi drumul cu tine şi caută locul
În care e altfel şi parc-ai mai fost!

Străbate vâltoarea cea neagră, prea deasă
Şi ieşi la lumina ce cade-n zăvoi,
Priveşte copacii cu floare mireasă,
Culege din ramuri izvoarele noi,

Adună-ţi în minte crâmpeie de note,
Ce zburdă pe strune cu pasul sprinţar
Alături de fete cu ii şi cu fote
Şi prinde-ţi cărarea în joc milenar!

Te du pe imaşuri şi-ascultă cântarea,
Ce curge din fluier cu dor şi alean!…
Atunci când răsună şi-nvăluie zarea,
Vei şti că-i o doină şi-o cântă un cioban.

Opreşte-ţi auzul la sunetul dulce,
Ce-ţi stinge din inimă greul tumult
Şi culcă-ţi obrazul pe iarba ce-aduce
Fiorul de viaţă din vremi de demult.

Lucia Pătraşcu
Din volumul „Cunună la Nunta de Aur” Brăila 2008