EUROPA S-A NĂSCUT ÎN CARPAŢI

Pentru mulţi, integrarea noastră în Uniunea Europeană are înţelesul larg de integrare în Europa ca spaţiu cultural şi istoric. De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba şi mai mult: Europa îşi are rădăcinile şi valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într-o civilizaţie înfloritoare de acum 7-8.000 de ani, într-o vreme când Occidentul era doar un „vest sălbatic”.

Fără această civilizaţie a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu şi nici naşterea Europei moderne.

Ar trebui să avem curajul şi mândria de a-i aminti Europei cât de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnita, Hamangia…

I. Confirmări ştiinţifice pentru o ipoteză îndrăzneaţă: vechea Europă s-a născut în Carpaţi

1. Acum 50.000 de ani, după alungarea din paradis

Ştim unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l-a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s-au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat. Manualele ne învaţă că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aprox. 50000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz şi Asia Mică, trecând Bosforul şi urcând în Bulgaria şi România. De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul şi vestul Europei.

Dar răcirea accentuată a climei, coborârea gheţurilor dinspre nord i-au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europă aproape pustie. Această ultimă epocă de gheaţă a ajuns la apogeu pe la anul 18000 înainte de Cristos.

Acum 12000 de ani clima a început să se încălzească iarăşi, marcând sfârşitul ultimei glaciaţiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare. Stratul de gheaţă acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheaţă de doi km: teritoriile viitoarelor ţări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei şi al Franţei, Polonia, ţările baltice, dar şi Elveţia şi nordul Italiei se aflau în hibernare. Gheţurile coborau până la gurile Rin-ului, ale Cracoviei şi Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheaţă, predomina permafrostul (pământul îngheţat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viaţa!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supravieţuit în acele vremuri teribile de îngheţ, transmiţând mai departe moştenirea genetică: zona bascilor din Pirinei, Balcanii şi zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre. Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la aceşti oameni.

În ciuda invaziilor din afara Europei şi a amestecurilor de populaţii din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmaşii direcţi ai primilor oameni „moderni” ajunşi din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon. În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populaţiile pe care le-au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nici o invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

2. Acum 40.000 de ani: primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul şi apusul Europei, oamenii veniţi din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaţilor şi a Dunării Mijlocii.

Au stat pe aici câteva mii de ani şi abia apoi unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s-au găsit în România. Este vorba de o mandibulă veche de aprox. 40000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peştera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplător, de un grup de speologi din Timişoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina.

Deşi este un european „modern”, Ion are şi trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest var al omului modern, care a locuit ţinuturile Europei acum câteva milioane de ani şi care a dispărut chiar în perioada în care s-a întâlnit cu homo sapiens.

După cei mai mulţi cercetători, dispariţia omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidenţă sau nu, dispariţia omului de Neanderthal ne-a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane şi cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le-a demonstrat antropologilor că cele două specii au coexistat o vreme şi chiar s-au încrucişat.

Dar Ion nu era singur în Peştera cu Oase. Cercetătorul american i-a descoperit în anii următori şi pe Vasile şi Maria, care însă erau mai „tineri” decât Ion cu 14.000 de ani…

Această descoperire a celui mai „bătrân” european ”modern” a fost repede luată în atenţie de lumea ştiinţifică de peste hotare. Cercetătorii români însă nu s-au zorit să facă prea mult caz de această preţioasă relicvă. Dacă ea s-ar fi descoperit în altă parte, cu siguranţă ar fi fost mult mai mult mediatizată.

3. Acum 10.000 de ani: cea mai veche aşezare stabilă din Europa: Schela Cladovei – Lepenski Vir

În zona noastră, Carpaţii au constituit o barieră în timpul glaciaţiunii.

La vest de munţi se află Europa adormită sub gheţuri. La est, în câmpia Dunării şi în Moldova, viaţa înflorea.

După ce vremea a început să se încălzească şi gheţarii să se topească, Europa s-a repopulat, treptat-treptat. Timpul s-a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8.000 au început să mijească zorii agriculturii pe continentul nostru. S-au domesticit primele animale, iar aşezările umane au devenit stabile.

Cea mai veche aşezare stabilă de pe continentul european se află tot pe teritoriul ţării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o „soră” pe malul celălalt al Dunării, la Lepenski Vir.

Schela Cladovei este o aşezare străveche, care s-a dezvoltat între 8.000 şi 5.500 î. Cr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei aşezări nu cunoşteau ceramica, ci foloseau piatra, osul şi cornul pentru confecţionarea diferitelor obiecte.

Aşezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi este cercetată de o echipă internaţională de specialişti.

Nu este o întâmplare că în acel loc s-au „copt” primele semne de civilizaţie, căci întotdeauna, de-a lungul marilor fluvii s-au dezvoltat civilizaţii mari.

„Acolo, în clisura Dunării, erau condiţiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizaţie”, ne explică arheologul Vasile Boroneant, preşedintele secţiei de istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă.

„Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenţii calzi dinspre Marea Neagră şi Mediterană contribuiau şi ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape. Dunărea oferea condiţii foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariţia de bălţi şi lacuri, existau deci apă dulce, mult peşte, păsări, vegetaţie şi animale din belşug.

Alternanţa anotimpurilor a jucat şi ea un rol esenţial în saltul care s-a produs: oamenii erau obligaţi să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte.

Încălzirea climei i-a determinat să renunţe la blănuri şi să treacă la ţesut, să dezvolte noi metode şi noi instrumente.

Odată ce s-au aşezat într-un loc şi au început să stocheze rezervele de hrană, a trebuit să se gândească şi la mijloacele de depozitare.

Varietatea aceasta de situaţii i-a determinat să observe şi să experimenteze permanent.

Dar, în acelaşi timp, au ajuns să aibă şi mai mult timp liber, nefiind obligaţi să alerge zilnic după vânat. Astfel s-au dezvoltat arta, religia, meditaţia asupra vieţii şi morţii, asupra forţelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperită o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11.000 de ani!

Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul.

În acelaşi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea plantelor, şi astfel a apărut agricultura. S-au născocit plugul şi alte unelte.

Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizaţiei. Într-un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invenţiile, aici apăreau ideile noi şi se răspândeau spre restul Europei.

Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul şi nordul continentului erau încă populate de vânători şi culegători.

Vedeţi, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă şi Europa occidentală era cufundată în întuneric, tot în Orient a înflorit civilizaţia, în Imperiul Bizantin.

Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alţii, iar alţii n-au avut ce învăţa de la noi. Nu este aşa.

Uitaţi-vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7.000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede şi astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulţi ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi.

Abia după ce şi colegii sârbi au confirmat autenticitatea şi vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă şi specialiştii români.

Sârbii descoperiseră lucruri asemănătoare, pentru că cele două aşezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conştienţi de unitatea lor de limbă şi cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Porţile de Fier I şi II ne-a limitat cercetările.

Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I-am invitat să vină la faţa locului, să se convingă. Aşa se face că după 1989 am săpat mai mulţi ani împreună cu englezii, care au fost încântaţi de colaborare şi continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

4. Acum 7.000 de ani, în Moldova: cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizaţia minoică, socotită prima civilizaţie europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se înfiripe ideea unui imperiu, într-o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să îl aştepte, aici, pe teritoriul ţării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizaţie din preistoria Europei, cultura Cucuteni.

Ea se întindea până în Ucraina, la Tripolie, şi a constituit, după părerea unor specialişti, prima civilizaţie urbană de pe continentul nostru, sau cel puţin o civilizaţie protourbană.

Alături de cultura Gumelnita, care se întindea în Muntenia şi Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Aşadar, între 4.500 şi 3.000 înainte de Cristos, din Moldova şi până dincolo de Nistru oamenii au creat şi au construit într-un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci.

Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în aşezări întinse. Unele aşezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduţe şi mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori.

Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămăşiţele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje.

Ceramica lor era de o frumuseţe tulburătoare, pe care avea să o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s-a întâmplat cu această civilizaţie moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei? S-a stins în mod misterios.

Unii arheologi susţin că schimbările climatice i-au obligat pe cucutenieni să renunţe la agricultură şi să se retragă spre munţi, dedicându-se mai mult păstoritului. Alţii invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuşi, această cultură nu s-a stins de tot.

Ea a supravieţuit într-un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc şi astăzi în costumele populare româneşti, în arta populară, pe ouăle încondeiate. Iar tradiţiile şi obiceiurile populare româneşti, basmele şi doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generaţie în generaţie. Şi, cine ştie, poate că şi unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantaţiile graiului de acum mii de ani.

5. Acum 7. 000 de ani în Ardeal: prima scriere din Europa

Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă, după unii specialişti, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene.

Totuşi, astăzi, cei mai mulţi arheologi români sunt neîncrezători cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepţională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, şi preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel şi cu tăbliţele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian şi pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecţionar; ori poate sunt falsuri…

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii şi au elaborat studii serioase.

În anii `60, când au fost descoperite tăbliţele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existenţa unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii.

Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localităţi, care conţin semne ale unei scrieri străvechi. Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere.

Piesele inscripţionate au fost descoperite în aria culturii Vincea – Turdas, în special la noi în ţară şi în Serbia. Turdaş şi Parta reprezintă la noi localităţile care au oferit piesele cele mai numeroase şi mai interesante. Astfel, tăbliţele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante.

Această scriere nu a apucat să evolueze şi să dea roade, stingându-se odată cu cultura ce i-a dat naştere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populaţiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populaţii venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este că germenii scrisului neolitic au pălit.

Ceea ce ştim cu siguranţă este că scrierea neolitică a culturii Vincea – Turdaş este prima scriere a Europei şi poate prima scriere a omenirii.

II. Acum 2000 de ani: cum se scrie istoria…

După dispariţia splendidelor culturi ale Vechii Europe şi intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari şi saci cu bani mai numeroşi.

Destul de repede civilizaţia greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic şi subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte. Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparenţă fără valori – privită din perspectiva romanilor care ne-au vândut şi continuă să ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare.

Civilizaţiile „barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu îşi mai primesc dreptul de a se numi ”civilizaţii”. Pentru că, în optica romanilor şi a grecilor, dar şi a lumii contemporane:

– o civilizaţie trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să pună oameni să se ucidă între ei, spre distracţia supremă a privitorului, ori să aţâţe animale înfometate împotriva unor oameni neajutoraţi;

– o civilizaţie trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii;

– o civilizaţie trebuie să se consume în ospeţe copioase şi în serbări fastuoase;

– o civilizaţie trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizaţia nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populaţii, nu reprezintă doar bunurile, ci şi valorile.

Modelul occidental ne-a obişnuit să privim cu mai multă admiraţie aspectele materiale, cele care ne aduc confort şi siguranţă fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume.

Marile civilizaţii, trecute sau prezente, sunt demne de admiraţie. Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale.

Când preoţii dacilor se rugau în munţi, în peşteri ascunse, şi îi învăţau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălţau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante.

Iar dacă dacii nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale şi a întreţine armate profesioniste, asta nu îi făcea mai puţin înţelepţi decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă dacii erau convinşi de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu şi-au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca ţăranii noştri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre preţioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i-au numit pe aceştia „primitivi” ori „sălbatici”, nu au înţeles că spiritualitatea este deasupra civilizaţiei materiale.

Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înţeles aceste lucruri mai bine decât cei ce-şi petreceau vremea în băi, ospeţe şi spectacole de circ.

Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credinţa a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

III. Astăzi: bun venit acasă, Europa!

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche aşezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură… Astfel de sintagme îi sperie pe mulţi, dar mai ales pe cercetători.

Nu de puţine ori, istoricii noştri, într-o luptă oarbă cu cei care se entuziasmează în faţa unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susţin că românul trăieşte o frustrare istorică. Românul ar fi frustrat, chipurile, că nu a avut şi el o istorie grandioasă, de învingător, precum alţii, şi atunci îşi inventează una care să îl satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos şi primul în toate.

Un discurs atât de radical din partea specialiştilor noştri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii. Căci cineva trebuie să ocupe şi aceste locuri. Uneori aceştia suntem noi, alteori sunt alţii.

Noi şi noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărţile de istorie, iar dacă uneori suntem şi noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie.

Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri şi am căuta să cernem şi să aşezăm fiecare lucru la locul lui şi să-i dăm importanţa cuvenită, am fi priviţi, poate, cu mai mult respect în Europa. Cine să ne respecte dacă noi înşine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizaţii, acestei istorii, acestor oameni?

Cât datorează Europa acestui ungher de lume în care au încolţit primele seminţe de civilizaţie şi spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s-au aşternut deja 7.000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune: „Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: ziarul ”Formula As”