PIRAMIDA

Const. MIU

Fusese chemat de mitropolit, care îi reproşase că de când e consilier municipal, face mai mult politică, iar slujirea Cuvântului Domnului a trecut-o pe ultimul plan.
Era la al cincilea mandat consecutiv de consilier şi părintele Demirel avea în derulare un singur proiect, prin care – aşa cum îşi închipuia el – ar fi trebuit să împace pe cele două somităţi: primarul şi mitropolitul. De un real folos pentru enoriaşi se dovedise a fi capela multifuncţională, pe trei nivele: la parter se depozitau morţii pentru priveghi, la demisol fuseseră amenajate, după gustul coanei preotese, Fulvina, două saloane pentru nunţi şi botezuri, iar la subsol – un bar de noapte cu biliard şi popice, pentru cei care se plictiseau la priveghi sau cei de la nuntă sau botez veniţi acolo, să mai schimbe atmosfera.
Pentru că atât primarul, cât şi mitropolitul erau veşnic nemulţumiţi că nu aduce suficiente încasări la bugetele fiecărei instituţii, preotul Demirel privatizase până şi cimitirul din localitate, instituind taxe şi suprataxe. Ajunsese să fie chemat săptămânal de către cele două somităţi şi să i se pună în vedere că dacă nu sporeşte încasările, mai bine să-şi dea demisia. Când drumurile sale la primărie şi la mitropolie s-au înteţit de trei ori pe săptămână, preotul şi-a spus că nu mai e de glumit şi trebuie zor-nevoie să găsească o soluţie.
Şi-a luat găletuşa cu aghiazmă şi snopul de busuioc uscat şi de dimineaţă, până în miez de noapte colinda casele oamenilor, spre a-i obliga să se spovedească şi apoi să se împărtăşească, desigur, contra cost. Aşa, a reuşit să-şi pună şi el nişte bani deoparte şi cu ei a plătit meseriaşi de i-au dat gata în mai puţin de o lună un market, pe lângă renumita capelă, unde cei direct interesaţi găseau cele trebuincioase pentru botezuri, nunţi şi mormântări, scutindu-i astfel de alergătură şi stres. Însă, lucrul acesta a atras nemulţumirea şi a primarului şi a mitropolitului, care au fost până la urmă îmbunaţi, după ce încasările i-au fost dijmuite. Dar tot n-a fost suficient: cei doi îl presau pentru triplarea acestora.
*
– Săru’ mâna, părinte! spuse Paul Gârbaciu, văzându-l într-o zi pe preotul Demirel.
– Domnu’ fie cu tine, fiule!
– Ce vânt te-aduce, părinte, la spital?… Eşti bolnav?
– Mi-a ordonat primaru’ să spovedesc tot personalu’ medical, ca să mai strângă nişte bani la buget… S-apropie zilele şi nopţile municipiului şi pentru bairam are nevoie de finanţe, explică preotul.
– Părinte, eşti pe sector la Chirurgie, lămuri Paul. Io m-am operat de apendicită, matale de ce-ai venit?
– Nu e voia mea, încercă o scuză omul în sutană.
– Ştiu: voia cerului…
– Pân’ la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!… M-a trimis mitropolitu’ la voi, la bolnavi.
– Zi repede cât tre’ să-ţi dau, că vreau şi io să vin la concert, când organizează don primar!
– De azi, se plăteşte o nouă taxă. Toată lumea plăteşte taxa pe groapă, că-i bolnav sau sănătos! decretă preotul.
– Groapa de gunoi? Se face una nouă?
– Nu aia, ci pentru – şi făcu în aer semnul crucii.
– Părinte, nu-ţi dau nimic! spuse Paul Gârbaciu rânjind.
– Da’, de ce nu dai, Paulică N-ai mai făcut vânzare la îngheţată?
– Ba da, părinte, da’ mie nu-mi trebuie groapă!
– Toţi ajungem acolo! vorbi Demirel sentenţios.
– Fără mine!
– Cum adică, fără tine!?
– Uită-te su’ pat! ceru Paul Gârbaciu, pe un ton misterios.

Se aplecă şi se uită cu luare-aminte sub pat. Văzu cinci saci burduşiţi şi nu înţelese nimic.

– Ce comoară ai acolo, Paulică?
– Pământ, părinte, nimic al’ceva decât pământ, spuse Paul, arătând cu mâna sub pat. Car sacii-ăştia după mine, că nu se ştie…
– Tu n-ai minte!
– Omu’ tre’ să fie prevăzător, vorbi bolnavul, fără a lua în seamă ironia.
– Oi fi cărând tu sacii-ăia, da’ tot tre’ să plăteşti taxa de groapă!
– Nu, părinte, că e pământ adus de pe lună şi-am dat o căciulă de bani!
– N-are a face. Tot în pământ ajungi! Tot la groapă!
– N-ajung, părinţele, că mi-am făcut testamentu’ şi am lăsat cu limbă de moarte să-mi facă deasupra un muşuroi – piramida lu’ Tutancamon.