LUCIA PATRAŞCU: RUGĂ

-„Ascultă, Doamne, ruga mea!
Întoarce-Ţi faţa către mine!
Şi spală-mă cu mila Ta
În picături de ploaie fine!”

Priveşte-n jos Măritul Domn,
Aude glasul umilit
Şi se întreabă cum un om
Acum, e mielul rătăcit?

Adună apoi în jurul său
Toţi îngerii…O ceată-ntreagă!
Vrea să întrebe Dumnezeu,
Pentru că vrea să înţeleagă,

Cum de se poate întâmpla
Ca omul, strop din Trupul Sfânt,
Să caute la mila Sa
Aşa târziu?…Şi-a zis Cuvânt:

– Cine-i acela, Înger, care
Are în grijă bietul om?
Unde-a greşit? Nu ştie, oare,
Care-i Cuvântul meu de Domn?”

-„Eu sunt, Mărite!”…Glas scăzut
De Înger, vine dintr-o parte.
– „Eu am greşit!…Sau n-am ştiut
Să apăr omul de păcate!”

-„ Să vii în faţă!…Care eşti?”
Mai zise Domnu-n glas boltit,
Iar dintre fraţii îngereşti
Ieşi un Înger obosit.

Era şi trist…Şi alergat,
De parcă nu era preasfânt!…
S-a închinat către-Împărat
Şi-a glăsuit: -„Eu, pe pământ,

M-am dus mereu la omul meu,
Ca să-l păzesc şi să-l îndrum,
Vroind să-l ocrotesc de rău,
Să-i fiu alăturea pe drum.

A fost o vreme (cât a fost!)
Şi om cuminte. Şi curat.
Cu gânduri bune şi cu rost,
Aşa, precum l-ai învăţat.

Iar eu, ca Înger păzitor,
Eram voios şi împlinit,
Căci munca mea era cu spor,
Iar omul era fericit…

Apoi, deodată, un ştiu cum,
Că omul meu dădea-n nevoi,
Eu îi spuneam de drumul bun,
Dar el, mereu trăgea-napoi.

L-am păsuit cu iertăciuni,
L-am mai certat câte un pic,
Dar el uita de rugăciuni
Şi, parcă, nu făcea nimic.

Acuma stau în faţa Ta,
Mărite Doamne, Prea Ceresc!
Sunt întristat, căci eu aş vrea,
Dar nu ştiu cum să izbândesc!”

A stat puţin şi-a cumpănit
Măritul Tată-n Jilţul Sfânt,
Apoi cu glasul a rostit:
-„Te duci, din nou, jos, pe pământ!…

Eu văd că tu te-ai străduit
Şi ştiu că poţi să faci mai mult!…
Îţi dau putere înzecit,
Porneşte iar, ca în trecut!

Arată-i câmpul înflorit,
Du-i apă dulce de izvor
În Răsăritul Preasfinţit!
Şi fluturi diafani în zbor!

Lasă-l, în zâmbet de copil,
Să-şi scalde sufletul pierdut!…
Pune-i în floarea de april
Un muguraş, de început…

Îi dau răgaz să mai trăiască,
Să-şi spele zgura ruginie
Şi voi, din ceata îngerească,
Cântaţi-i imn de bucurie!

Mai fac o dată încercare,
Căci îl cunosc!…Şi îl iubesc!…
Cum îl iubesc pe fiecare
Copil din neamul omenesc.

Doar, din Sămânţa Mea cea Sfântă
La toţi împart!…De semănat!…
Dar, traista singur să şi-o umple,
Cu ce-a trudit şi-a adunat!”…

S-a-ntors smerit micuţul Înger,
Le-a mulţumit fraţilor săi,
C-or să-l ajute în cântare,
Când paşii lui vor fi mai grei.

Apoi, s-a închinat la Domnul,
Preasfântul Mare, Preaceresc
Şi a plecat să-şi cate omul,
Acolo-n neamul omenesc…

Nu ştiu ce-a fost!…Şi cât de greu!…
Căci nu le-am fost mereu tovarăş,
Atâta doar, că Dumnezeu
Aude glasu-acela, iarăşi:

-„ Mărite Doamne, mă închin,
Şi-ţi mulţumesc de ajutor!
M-ai ocrotit!…Şi-acum, senin,
Îmi port desaga mai uşor.

Iar Îngeraşul ce mi-ai dat
Mi-a fost aproape ceas de ceas,
M-a însoţit, m-a ajutat,
O clipă singur n-am rămas!…

Acum, cu sufletul senin,
Cu faţa către Răsărit,
Fac Crucea Sfântă şi mă-nchin
Către Altarul Tău Sfinţit!”…

S-a bucurat Tatăl Ceresc
S-audă glasu-acela, iar
Şi iarăşi neamul îngeresc
L-a adunat lângă Altar:

-„ Tu, Înger mic şi chinuit,
Aveam o vorbă!…Ei!…Cum vii?”…
Răspunse acesta mulţumit:
-„ Mărite Tată, precum ştii,

M-am dus la om şi amândoi,
Am înţeles c-avea osândă
De sărăcie. Şi-n nevoi
Uitase Calea Ta cea Sfântă.

Din aripi, fruntea alinând,
I-am scos din minte grija rea
Şi-am pus în loc un singur gând:
Că Tu veghezi asupra sa!

L-am vindecat cât am putut,
Aşa precum m-ai învăţat!
Şi ştiu că ruga ce-o aud,
Până la Tine s-a-nălţat.

In cor de glasuri îngereşti
Îşi poartă paşii zi de zi
Şi-i împăcat, c-ai să-l primeşti
La Tine !…Când va poposi!”…

Brăila, 23 aprilie 2011