VASILE POPOVICI: POEZII

ÎNTRE ESENŢĂ ŞI NIMIC

În logica divină şi-absolută,
perpetuăm între Esenţă şi Nimic;
şi-ntergul Tot, – ireversibil circumscris
în stereotipiile aceluiaşi tipic.

De-ar fi să fim o „pârgă”* pentr-u Lui făpturi,
cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă,
de ce nu ştim în ce Program suntem
şi-n ce temei Cuvântul nu cuvântă.

În stereotipiile aceluiaşi tipic,
e-ntregul Tot, ireversibil circumscris;
perpetuăm între Esenţă şi Nimic, –
un dat în datumul de neprescris.

*Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament : ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. ’’
( Biblia / ediţia 1928, pag. 1187 ).

ŞI TOTUŞI…

Şi totuşi…puncte terminus ar trebui să fie
în capete de infinituri de la plus la minus;
mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus,
să dea răspuns la ce e dincolo de veşnicie.

În orice logică a lucrurilor firii,
orice-nceput ajunge-n puncte terminus;
un jos nu este dacă nu există sus,
cum orice moarte e-nceputul primenirii.

ORDINE-N CUVÂNT

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilităţii,
s-abrogi articolul din legile Cetăţii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus
şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

SĂ RĂMÂNEM DACI

Hai române, hai la bătălie,
că duşmanul nostru e în noi;
noi pe noi ne ţinem în sclavie,
că şi-n timp de pace e război.

Nu dormiţi ne-ntorşi pe conştiinţă,
viaţa-i scurtă, dacă somnu-i lung;
ne abreviem propria fiinţă
ca un cântec estompat de nibelung.

Gena demnităţii s-o purtăn mereu,
să murim cu zâmbet frânt, senini,
ca pe vremea lui Zamolxis-zeu;
să rămânem daci, ci nu latini!

CA UN NARCIS

Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape,
mă contemplam cu stăruinţă în abisul tău;
mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău
din care nimeni nu putea să mă mai scape.

Şi nu strigam, salvând, o dulce nebunie,
şi m-am lăsat tot înspre funduri de abis,
că-n apa-n care, contemplându-se Narcis,
erau metamorfozele cuprinse-n poezie.

CHEMAREA TRECUTULUI

Mi-e dor de Iaşi, de strada Lăpuşneanu,
de banca de la universitate,
de firava boboacă de la mate;
de dragul ei am repetat şi anu’.

Mă cheamă clopotul trudit din catedrale
la liturghia-rugă către Deus Pater*
şi plecăciune pentru fiii Almei Mater;
mă cheamă burgul cu peceţi voievodale.

*Dumnezeu Tatăl

(Din volumul în manuscris „Între Esenţă şi Nimic”)