BONETA

Const. MIU

Paul Gârbaciu era mândru de tărtăreaţa lui. Dintr-un motor de drujbă, trei roţi de la un landou al nepotului, pe care îl găsise dosit în garaj cine ştie de când, şaua de la Pegas-ul fiicei sale, de pe vremea când era la generală, portbagajul suspendat, scos de la maşină, îşi înjghebase în mai puţin de o lună un scuter. Avea mare nevoie de un scuter pe trei roţi, ca să facă pe vânzătorul ambulant de îngheţată: de primăvara, până toamna târziu, căci iarna, nu se lăsa – vindea ciocolată caldă.
Făcuse o întreagă documentaţie: materiale, cost de producţie, beneficii şi obţinuse de la Ministerul Transporturilor brevet de inventator, pe baza căruia îşi înregistrase tărtăreaţa la OSIM.
În fiecare dimineaţă, Paul Gârbaciu ataşa în stânga şi-n dreapta scuterului două ghiumuri din aluminiu, şterpelite de pe vremea când lucrase ca paznic de noapte la fabrica de brânzeturi din localitate. Lipise pe ele câteva abţibilduri – poze de când fusese sanitar în armată; avea nevoie ca lumea să-l vadă în halat alb şi, mai ales, cu bonetă pe cap.
Îşi notase orarul fiecărei grădiniţe şi şcoli şi, de la un capăt la altul al oraşului, le lua pe toate la rând. Mai mult de două pauze nu stătea la fiecare, ca apoi să facă drumul în sens invers, de mai multe ori pe zi, până la terminarea programului şcolar.
Într-o bună dimineaţă, Paul Gârbaciu se văzu nevoit să se abată de la programul său zilnic şi, la prima oră se prezentă la Serviciul Financiar de la primărie. Primise o hârtie, prin care era anunţat că trebuie să se prezinte de urgenţă acolo, spre a regulariza obligaţiile de contribuabil.
Când a văzut plicul cu antetul instituţiei cu pricina, hulite de oamenii cinstiţi, i-a scăpat o înjurătură printre dinţi. Apoi, l-a sunat pe amicul său, Adrian Manoilescu, şi i-a spus că vrea să vină până la el, la atelierul de pictură, să-i arate o hârtie primită de la primărie: să-l lămurească el, care e târşit în chestii din astea cu statul, ce-are de făcut.

După ce a citit de mai multe ori înştiinţarea, acela a izbucnit într-un râs aproape isteric.
– Meştere, nu mai râde ca proasta-n târg! se răţoise Paul. Mie-mi vine să plâng, că iar tre’ să dau bani la stat.
– Scuză-mă, da’ nu mă pot abţine, mărturisi cel căruia prietenii îi spuneau Meşteru’, continuând să hăhăie.
– Rău am ajuns, dacă râzi de mine! se autocompătimi vânzătorul de îngheţată.
– Mă, nene, nu te supăra, că n-ai de ce! se apără Adrian.
– Ei, na, oi fi râzând de tata-mare?!
– Ai văzut ce scrie-aici?… Sigur n-ai citit bine!
– Adică, vrei să spui că trebuia să fi citit cu intonaţie?
– Exact… Trebuia să beleşti ochii, dacă n-ai al’ ceva mai bun!
– Veni-mi-ar rău!
– O să-ţi vină, dacă nu te duci acolo! avertiză amicul lui Paul Gârbaciu. Te duci, să-i iei! îndemnase omul.
– Daa, mă duc să-i iau de gât!

Adrian Manoilescu râse iar cu poftă.
– De ce vrei tu… Da’, fii atent: e premieră mondială: statu’ român nu ia, ci dă!… Mâine, dimineaţă, la prima oră, te duci la casierie, arăţi hârtia şi-ţi iei paralele. Ai de luat cin’ sute, nu mai sta!… Şi nu uita: după-aia să dai şi tu o bere, că te-am luminat!

După ce a stat la ghişeul cu pricina mai bine de o oră, fără să-l bage cineva în seamă, Paul Gârbaciu se bucură mai rău decât un copil căruia i se dă jucăria preferată, când o duduie îi făcu semn să-i dea hârtia ţinută în mână ca pe o tavă, pe care, îşi închipuia el, avea să i se aşeze teancul de sute care i se cuvenea a-i fi restituit.
– La ora-asta, n-avem încasări! se scuză femeia, ridicând din umeri. Vii dumneata la ora-nchiderii, că pân’-atunci o să facem încasări.
Aşa şi făcu. Însă, nici de astă dată nu avu noroc. I s-a spus că au primit noi dispoziţii: asemenea regularizări se fac la sfârşitul lunii. Atunci să revină.

Trecuseră mai bine de trei luni, de când Paul Gârbaciu se căznea să-şi recupereze banii. De câteva ore bune aştepta să-i vină rândul şi să-şi ceară iar banii. Când îl văzu, femeia din spatele ghişeului făcu semn vizibil spre o colegă. Aceea dispăru din încăpere şi, după câteva minute grele, reveni, însoţită de un bărbat.
– Marian Odorescu, economist şef, se prezentă acesta.
– Domnu’ Marian, daţi-mi banii, se rugă păgubitul.
– Domnu’-meu, n-ar fi mai bine ca de banii-ăştia să vă dăm o amendă şi-n felu’-ăsta suntem chit…
– Cum să-mi daţi amendă?… Nu sunteţi sănătoşi!… Io vreau banii! Sunt banii mei, vreau banii!
– Dom’ne, ai să ne-nţelegem: îţi dau amendă de banii-ăştia, iar dumneata nu mai iei nimic. În felu’-ăsta nu pierde nimeni!
– Da’, io vreau banii! bătu omul cu pumnul în tejghea.
– Dacă eşti violent, îţi măresc amenda: ţi-o dublez şi chem şi jandarmii şi iei amendă şi de la ăia! avertiză economistul şef.
– Cum adică s-o dublezi?… Cum să chemi jandarmii!… Da’, ce-am făcut?
– Vinzi îngheţată?
– Şi ce dacă!
– Îţi dau amendă, că nu porţi bonetă!… O ai numai în poză!… Şi, dacă mă uit mai bine la dumneata, ai început să şi năpârleşti… Aşa că… îţi triplez amenda!… Mai ai de dat o mie! socoti economistul.
– Fii atent cum facem, spuse omul nostru, fără a se lăsa intimidat.
– S-auzim…
– Ca să nu sun la protecţia consumatorului, mai bine îmi dai amendă de cin’ sute, nu tai chitanţă şi scapi de mine!