ADRIAN BUCURESCU: POEZII

STELELE DEASUPRA NOASTRĂ

La noi în sat sunt încă oi şi cai,
Ţăranii piaptănă ogorul verde,
Ceru-i mai larg ca alte ceruri. Hai,
Nălucă murgă-n Bărăgan mă pierde!

Asfalt nu prea avem, dar, măre, Luna
N-a răsărit nicicând sulemenită.
Aleargă, murgule, pe drum întruna
La satul drag din lunca aiubită!

Ci tot mai rar măicuţele-şi plâng fraţii
Cei fulgeraţi în ultimul război…
Pe târgoveţi, prieteni, mai chemaţi-i
Din când în când în Bărăgan la noi

Şi daţi-le să guste pâine nouă
Şi-i îmbiaţi cu vin! Oricum, destul-mi-i
Că stelele ne vor rămâne nouă,
Veghindu-ne iubirile şi ulmii.

AMURG ÎN IULIE

Soarele şi-a scos inima
Şi şi-a pus-o pe un ştergar de nori
Ca s-o răcorească.
Nu peste mult timp
Şi-a împlântat-o-n piept şi a plecat.
Pe norii albi
Au rămas râuri de sânge
În orizontul imaculat.

APA NEUITĂRII

Ghici a ce miroase-o poezie
Scrisă-n Bărăgan pe mirişte?
Amiroase-a grâu şi-a in de ie,
Amiroase-a câmp şi-a linişte.

Ce uşor adorm pe seară pruncii!
Picură cu untdelemn din stele.
Albe înfloresc pe tâmpla luncii
Colilii păzind de vise rele.

Seceră tu, Lună, ierburi negre!
Un luceafăr spre Apus se coace.
Inimile ne-au rămas integre
Şi răzbim viclenele soroace.

Noapte după noapte saltă lanul
Vise, şi drăgaicele se-adună,
Treierând noroc pe Bărăganul
Nins de flori şi pulbere de Lună.

Ghici ce doruri înfloresc în daina
Spusă lin în Miazăziua ţării?
Du-te-n Bărăgan şi află taina,
Dar străbate-l pân-la sarea Mării!

Şi-ai să dai de Apa Neuitării.

SECOLUL XXI

– Pentru ce-ai lepădat cămaşa de tort?
– Ca să mă-mbrac în nichel şi platină.
– Cuşmă de ce nu mai porţi?
– Am cască de cristal.
– Brâul înflorat şi ţintat cu argint?
– Centură de siguranţă mai bine.
– Picioarele în ce le încalţi?
– În bocanci cu şenile.
– Ce-ţi şoptesc antenele din umeri?
– Inima Terrei ascult,
pulsul Lunii şi Soarelui.
– Mai ştii colindul şi doina?
– Aproape ca muzica sferelor.
– De ce umbli aşa greoi şi stângaci?
– Pentru că dorul Pământului
înfânge
starea de imponderabilitate.