VASILE POPOVICI, CONSTANTIN RUSU, MARIN MOSCU: VERSURI

ORDINE-N CUVÂNT

Vasile Popovici

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilităţii,
s-abrogi articolul din legile Cetăţii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus
şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

VIAŢA

Vasile Popovici

Viaţa e un stat la rând ca să ne vină rândul,
vadul pe care-l treci, s-ajungi pe malul celălalt;
un joc divin de-a joaca existenţială,
un joc al stereotipiilor,
un dat în datum, că aşa e-n datul sorţii.

E poate-un vis al unor entităţi de dincolo de noi,
ce ţine-atât cât ţine somnul lor acolo.
E răsărit şi-apus
şi încă un ceva ce încă nu s-a spus.
E-ajunsul într-o gară unde numai se coboară;
e drumul cercului ce se închide,
– acronie – diacronie – acronie – ,
Calea-ntre Esenţă şi Nimic.

Un paradox – cum toate paradoxurile sunt stupide – ,
exil pentru o vreme şi-ntoarcerea
în dincolo de zidul Plank, ‘ nainte de Big Bang.
E sensul unic al Făcutului dintâi,
ce nici Demiurgul poate ori nu vrea să poată
să fie altfel decât: am fost, suntem ş-om fi
cât ţine veşnicia ai Nimănui. De am fi fost şi-ai Lui…

LĂSAŢI-L DRACU!

Vasile Popovici

Lasaţi-l dracu! E poet.
O viaţă v-a minţit frumos,
că viaţa e frumoasă!;
că luna de pe cer, cu tot cu stele,
e a voastră, ştiind că nu puteţi
s-ajungeţi pân’ la stele.
Lasaţi-l dracu!

Când voi aveaţi şi bube şi noroaie,
el vă spunea că viaţa e o roză
şi, să nu fiţi trişti,
că totul este o metamorfoză.
Lasaţi-l dracu! E poet.

ÎN VEACURI PARALELE

Vasile Popovici

Iubita mea, – fată morgană,
în virtualitate am trăit,
în veacuri paralele ce ne-au separat;
ştiam unul de altul,
dar parc’-am fost abstracţi,
nu ne-am interferat.

Ştiu c-ai intrat odat’ în visul meu;
mergeai pe vârfuri, te apropiai tiptil(ă);
plângeai cu rugăminţi să te răpesc din veacul tău,
c-ai mai crescut, că nu mai eşti copilă.

Când să te iau, să te opresc la mine,
un lotru ori numaiştiucine,
mi te-a furat din vis, şi nu mai ştiu de tine.

DIN CEATA ‘CEEA

Vasile Popovici

Din ceata de pe uliţa copilăriei,
lipsesc prea mulţi, dar nu făr’ de motiv;
absenţe motivate…
că s-au mutat definitiv în altă parte.

Dar n-au plecat deodată, ci unul câte unul,
pe rând, cum pleacă leatul în armată,
când se-mplineşte anul, când vine şi sorocul;
nu ştiu ca unul din acei plecaţi, doar unul
să-i pună mâna-n cap norocul
şi să se-ntoarcă
cum se întoarce leatul din armată.
Ce parodie! Soartă?

MĂ-NTREB

Vasile Popovici

Mă-ntreb cumva frustrat de un răspuns:
când voi pleca, şi de ajuns va trebui ajuns,
eu unde voi pleca cu-avizele trimise
în caz că cerurile nu vor fi deschise?

Mă-ntreb cum vă-ntrebaţi şi voi,
când vine vorba despre lumea de apoi,
în ce Program intrăm,
pe mâna cui şi cine ne va scrie
soarta în răbojuri
în caz că nu va fi vreo criză la hârtie?!

VOI, DEMONI SACRI

Vasile Popovici

Sărmani poeţi, voi demoni sacri,
ce v-aţi deprins cu poezia,
ne amăgiţi că voi sînteţi
acei ce lumea o preschimbă
cu versul vost’ în alchimia,
dar cum se face, au nu ştiţi
că nici de foame, nici de sete,
nu ţine poezia?!

Şi nu ştiu ce motiv mă-ndeamnă
să vă scult minciunile edulcorate
şi poate
nu ştiţi ce înseamnă
o rimă ori un coriamb, ori un dactil,
un vers în stil alexandrin
şi lucrurile metamorfozate
– mă crede-un reflexiv, nu mucalit –
când îţi culeg cuvântul cumpănit
ca pe lumina cea dintâi,
ca pe un „Fiat lux!” divin.

POATE…POATE…

Vasile Popovici

Când duceai cu greu ulciorul
cu răcoare din izvorul
şi te-am ajutat să-l duci
pe cărarea dintre lunci,
singuri ca-ntr-un cuib de cuci,
ai uitat?

Când la plată, de ruşine,
te-ai cam înroşit ca racul,
eu persuadând, că leacul
ţi-l dau eu, că e la mine,
doară să-l primeşti.

Ca să scapi faţă curată,
să te iau cu binişorul,
că eşti cea mai fată, fată,
care nu vrea deocheată,
dar spre sară, pe-noptate,
poate…poate…

CÂNTAŢI PATRIARHALUL

Vasile Popovici

Pictorii-s de mult la ţară
şi pictează pitulici;
voi poeţii, ce-aşteptaţi
de-ncurcaţi treaba pe-aici!?

Ce mai staţi în burgul vost’,
bateţi strada şi asfaltul?
repliaţi-vă la ţară,
mai aproape de Înaltul
şi cântaţi patriarhalul,
brazda neagră şi belşugul,
puneţi rimă-n vers, măsură
şi deprindeţi meşteşugul

celor câte sunt la ţară;
înfrăţiţi-vă cu glia,
cu izvorul şi-aveţi grijă:
nu ucideţi ciocârlia!

ANOTIMP

Vasile Popovici

Şi a plesnit bobocul, şi-a dat salcâmu-n floare,
eterul, zgomotul de fond, şi-l ţine treaz în veac;
un punct mânjeşte cerul, – o ciripitoare;
în pajişti, fete şi feciori pun fânu-n prepeleac.

Marghioala pune apă în ulcior de la izvor;
tiptil, s-apropie flăcăul, şi-ntrecând măsura,
o sperie pe fată, care-şi face cruci de zor,
scuipând în sân să nu se ia de ea sperietura.

Lăsatul serii-i strânge-acasă şi în case,
nici hora, şi nici şezătoarea nu mai este-un trend;
de-un timp, ţaţa Goldana nu mai coase
şi-şi cumpără de-a gata de la second hand.

CUM DRACII…
– parabolă –

Vasile Popovici

Cum dracii se pricep să-mi facă raiul iad,
de ce nu hotărăsc nici o măsură sfinţii,
să-i urce-n cer şi-apoi să-i văd, în hău, cum cad
în coadă şi să-şi rupă-n gură dinţii?

Cum dracii îşi dau mâna cu frăţie
şi fac din drăcovenii treabă diavolească,
din carul lui hodorogit, Sfântul Ilie
de ce nu-i fulgeră, chiar să-i trăsnească?

Cum dracii şi-au făcut un iad, alternativă
la raiul nost’, s-au apucar zeloşi de treabă,
de-au pus tălpoaie, de la Tartor o misivă,
dar nu din orice popă, nici din orice babă.

De ce, cum spune Blaga, raiu-i luminat
de flăcările iadului? – tristă sărăcie!
ştiam că Dumnezeul meu e luminat,
iar la lumină nu se fac’-economie.

ÎNC-UN AN

Vasile Popovici

Ca-n toţi anii, şi-anul ăsta
cântă-n nuc privighetoarea
şi cu trilu-i nearhaic
ne perpetuăm splendoarea

astei vieţi ce o petrecem,
astei vieţi ce ne petrece
parte dincolo de-albastru,
parte în mormântul rece.

Înc-un an şi încă unul
pân’ se termină şi anii
şi nu te-mprumută nimeni
cu-ncă unul, pe toţi banii.

ŞI-A VENIT UN ÎNGER

Vasile Popovici

Şi-a venit la mine-un înger,
îngerul ce mi-a fost strajă,
îngerul ce mi-a zâmbit,
şi-a venit ca să mă vază

dacă încă mai fac rime,
dacă încă mai port semne
ale unui veac arhaic
şi, ca înger, să mă-ndemne

ca-n urcuşul spre golgote,
printre legi, printre cutume,
să nu supăr pe Nimicul
ce m-a aruncat în lume.

GÂNDIND LA EMINESCU

Vasile Popovici

Mă tot gândesc mereu la Eminescu,
sărac, cu-o sută ludovici pe lună, plată
expediaţi de căminarul la Viana
pribeagului poet cu fruntea lată.

Îl am în mintea mea pe Eminescu,
împrumutând pantofii de la Chibici*
şi pantalonii de la Bodnărescu**,
s-ajungă la un curs de matematici.

Îl port mereu în mine pe-Eminescu,
mereu geniu pustiu şi demon apostat;
privesc pe firmament luceafărul de ziuă –
efigie-suspendată-n cerul înstelat.

*Chibici Râvneanu
**Samson Bodnărescu
(Din volumul în manuscris „între Esenţă şi Nimic”)

VIATA ARE UN RASARIT

Constantin Rusu

Viaţa are un răsărit nelămurit,
adus de o secundă a tăcerii
purtată între pământ şi stele
de lumina ascunsă a rătăciri.

Cu mugurii aduşi în primăvară
inundăm cuvântul cu un simplu vers
aşternut pe simfonia speranţei
fără ceaţă sau lacrimi cu condens.

Secretul tinereţii ţine dorul
pe mâna întinsă spre albastrul cer
pictând iubirea cu bucuriile
născute în calmul lăuntric şi sincer.

Ascundem numărătoarea anilor.
Părul alb este credinţa lângă un vis
adus prin bunătate şi înţelepciune
de virtuţile care ne-au convins.

MURMURUL AMINTIRILOR

Constantin Rusu

Amintirile îngrămădite în uşa timpului
îmi risipesc anii fără adăpostul norocului
înflorit în seva liniştitoare a nisipului
apărut cu înţeles un vestitor al nimicului

amintirile îmbătrânite sunt florile moarte
dacă visele au valurile de lacrimi cu şoapte
puse printre uitările razelor de soare coapte
şi înmugurite din coaja timpului de departe

amintirile răpuse de melancolie pe rând
vor doar să nască mugurii atunci când le vezi plecând
şi fac din limpezirea zilei tipare pentru un gând
din lumina privirii de înger care va veni curând

amintirile nu oglindesc umbre pentru trezire
dar au în viitor întâmplări cu-o secretă fericire
la zidirea statuilor pentru o nouă amintire
adusă de murmurul izvoarelor de iubire.

NAIUL, FLUIERUL ŞI FRUNZA

Constantin Rusu

Toamna când pe văi vine amurgul,
pe dealurile acoperite de pânze
doarme o ceaţă născută din frunze,
care caută lângă liniştea aripilor
un cântec adus de o frunză tristă
cu o adiere a vârtejului de lacrimi
născut în sufletul nostru milenar
de adierea armoniilor fără amurg
din fluierul moştenit din străbuni.

Zadarnic rătăceşti în zile călătoare
cu serile îngheţate de margini
cu frumuseţi înşelătoare.

Sămânţa care naşte mugurul viu,
o culegem din simfonia naiului
acopaniat de un fluier şi-o frunză.

Cine uită naiul, fluierul şi frunza
calcă fără milă dragostea.

MARGINI ALE VIEŢII

Constantin Rusu

La marginea aşteptării
un orizont rătăcit de vise
nu vrea să atingă cerul,
face culorile nevăzute
şi acompaniază tăcerea
cu o ceaţă fără margini.

Zilele ne sunt ascunse
de un naufragiu răzvrătit,
dar dacă ieşim din vârtejuri
ne statornicim în linişte
alungând bezna cu lumina
însufleţită de speranţă.

Rămân la marginea mării
şi înalţ zmeie albastre
între pescăruşii albi,
care mă învaţă să înţeleg
culorile orizontului drept
şi florile aduse de valuri

IURESUL CUVINTELOR

Marin Moscu

ureşul cuvintelor apune-n expozeuri,
Surâsu-n piept femeile aşează,
Copiii se ascund şi îşi măresc
Raiul lor în care mai visează.

Iureşul cuvintelor acum se roagă,
Femeile se miră, scuipă-n sân,
Copiii îi ridică spre lumină
Încredinţându-i Marelui Stăpân.

Iureşul cuvintelor s-ascunde,
Femeile mai prind din zbor ecoul,
Copiii speriaţi uită de haita
Care-şi desemnează prin rânjete eroul!

AM FOST DOI ÎNTR-O FĂPTURĂ

Marin Moscu

Am fost doi într-o făptură,
Am fost vis, încununare
Şi de ziua ta îmi cer
Din necunoscut iertare.

Nu schiţez alte răspunsuri,
Nu-mi fac vizite în gând,
Rog poemele să-mi fie
Rătăcirea pe pământ.

Tu ai fost dulce ca versul,
Eu amar cum e pelinul,
În decoru-apus de vreme
Stau fertilizând destinul.

ŢARA MEA

Marin Moscu

Ţara mea în cor de îngeri
Sentimentele ne cheamă
S-avem mersul prin lumină
Peste răni şi peste plângeri
Limpezind suflet de mamă
Clipei ce încă suspină.

Ţara mea bob de sudoare,
Sânge fulgerând sub stele,
Prutul poartă între noi
Rana care încă doare,
Schisma presărată-n grele
Mări de lacrimi şi puroi.

Ţara mea de flori şi muguri
Ce-ai trecut desculţ prin toate
Azi de Ziua Ta mă-nchin
Domnului ca să te bucuri
De virtute şi dreptate,
S-ai în lume-un nou destin!

CIURUL CU GAURILE RARE

Marin Moscu

„Ţara noastră aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă”,
Lăsăm dragostea de casă
Pentru-o viaţă mai frumoasă.

Vin străinii şi ne cară
Ca pe robii fără ţară,
Ne sufocă, ne înjură,
Ce dau azi, mâine ne fură.

Noi rămânem cum am fost,
Izgoniţi şi fără rost,
De ne întoarcem acasă
La ai noştri nu le pasă.

Pun taxe şi biruri multe,
De noi nu vor să asculte,
Să avem pâine şi muncă,
Să n-avem gânduri de ducă.

Vin bogaţii, ne-ntind mâna,
Ne-arată paiul, noi bârna,
Scot aurul pe nimic,
Spun că noi avem câştig.

Le-am dat şi petrol şi gaz,
Moare ţara de necaz
Că suntem vânduţi de cei
Ce se cred că-s Dumnezei.

Răbdăm chinuri ca-n poveşti,
Gaz de şist noi la Pungeşti
N-o s-avem pentru urmaşi
Din cauza unor laşi.

Ţara a ajuns un mare
Ciur cu găurile rare,
Din adânc se cerne tot
Ce ne-a dat Domnul ca rod.

Ei o vând cu tot cu noi
Ca la groapa de gunoi
Şi promit c-o ducem bine
Nu chiar azi, doar poate mâine…

Când o fi mâine, o fi,
Cu ei ne vom război
Să nu apucăm şi-altă dată
Să „cerşim din poartă-n poartă”!

OMUL ORB…

Marin Moscu

Omul orb ştie că are mamă,
Că are ţara ca un stup măreţ
În care chiar de mierea este dulce
Înţelegerea de sine are preţ.

Omul orb mai ştie că ar vrea
Să vadă viaţa în întregul ei,
Nu ştie că sub aripi de lumină
Mişună şi oamenii pigmei.

Omul orb simte şi când e rece
În zona care duce către iad
Şi cum e orb întinde mâna
Ca şi celui rău să-i fie cald.

Omul orb nu vede, simte
Prin fiinţa lui ce se petrece-n jur,
Puţini vor să-nţeleagă însă
Că inima din el e abajur!

ASCUNDEREA IN RIMA

Marin Moscu

Un poet încalţă vise
Pe-o creastă de ape line
Unde peştişori de aur
Vin în stoluri să se-nchine.

Un poet îşi poartă muza
Printre fumuri de ţigară,
Unde gândul lui de pâine
În ceruri cu gândul ară.

Un poet îşi bea fierbinte
Inima-n cafea cu-alcool
Şi trecând din vise-n vise
Urcă-al veşniciei gol.

Nu-i flămând, în suflet are
Ţară, lume, viaţă, moarte
Şi visând încalţă vise
Şi le pune într-o carte.

Peştişorii lui de aur
Vin s-aducă suvenire,
El s-ascunde într-o rimă
Pentru altă primenire!

SUNT SI EU…

Marin Moscu

Sunt şi eu Moş Nicolae
Şi dau darurile vrac
La băieţi şi la fetiţe,
Tuturor le sunt pe plac!

Chiar şi ţie, căprioară
Ce ai ochi cuprinzători,
Ţi-am adus din ceruri luna,
Curcubeul dintre nori.

Ţi-am adus conduri de aur,
Ruj, parfum şi haine şic!
Ai zâmbit pe dezbrăcate
Făcând dansuri din buric.

Eu ca Moş, o, cum se spune,
M-am tot abţinut să pot
Să nu-ţi fur din sânu-ţi mere
Chiar cu sutien, cu tot.

Tu, îmi râzi!
– Moş Nicolae,
Asta-i darul ce-am voit,
Vino-aşa noapte de noapte
Că am chefuri de iubit!

S-A ÎNTORS LIMBA ACASĂ

Marin Moscu

S-a întors Limba Acasă
După ani de pribegie,
Scrijelită de o coasă
Ce-a durat o veşnicie.

S-a întors şi Eminescu
Şi Vieru, toţi poeţii
Ce au înecat în lacrimi
Viaţa lungă a tristeţii.

Inima, pe-ntoarsa limbă
A grădinilor de flori
Bate cum bătea la Alba,
La Unirea Tuturor!

E un semn de zile sfinte?
E un dar recăpătat?
Limba noastră-i moştenită
De la Domnul Împărat.

Coasa şi-a tocit tăişul,
Limba fluieră voios,
Umplând cerul cu ecoul
Sufletului luminos!

Toţi urmaşii vor să prindă
Limba-n fagure de miere,
Doar gustându-i înţelesul
Veşniciei dau putere.

S-a întors Limba Acasă,
Cântă păsările-n zbor,
Hora mare se întinde
Sub Stindardul Tricolor!

INIMA TA…

Marin Moscu

Inima ta-i buchet de frumuseţe,
Eu sunt indecenţa trăsnită
Ce-ţi pune iubirea-n ispită,
Inima ta-i buchet de frumuseţe.

Inima ta-i izvorul din rai
Eu trandafir cu roşii petale
Umezite în lacrimi banale,
Inima ta-i izvorul din rai.

Inima ta-i relieful iubirii,
Îl tasez cu poeme rubine
Inundându-l cu clipe senine,
Inima ta-i relieful iubirii.

Inima ta-i împlinirea amiezii,
Eu licurici ascuns printre vene
Ce schimbă semne sub gene,
Inima ta-i împlinirea amiezii.

Inima ta-i imensă frumuseţe,
Locus amoenus în clepsidra solară
Unde pe-a cerului fereastră
Viaţa noastră ca nisipul zboară!

SE ZICE…

Marin Moscu

Se zice că viaţa începe-n primăvară
Când soarele-n elipsa-i zâmbeşte ca o pară,
Când mugurii pornesc sub coaja încălzită,
Când păsările se-ntorc din zarea risipită,
Când glasurile de miei s-aud doar prima oară,
Când mamele cu zâmbet copiii înconjoară.

Se zice că viaţa-i floare-n vara plină
Când dragostea inundă cu doru-i în retină,
Când fetele se lasă strânse la pieptul dorit,
Când totul se transformă-n iubire, în zenit
Încât se mută munţii prin forţă şi rutină
Şi ţara-nalţă steagu-i pe aripi de lumină.

Se zice că viaţa-i rod în toamna lungă
Când stelele din ceruri se lasă mulse-n strungă
Şi-n laptele din ceaţă rodul viei stoarce
Lacrimi de licoare ce nu te lasă-n pace
Şi tot aduni iubire şi-ai vrea să porţi în pungă
Eterna fericire ce umbrele alungă.

Se zice că viaţa-i un pumn de nea în iarnă,
Că dragostea se-ntoarce în tine ca-ntr-o goarnă
Şi cântă-n note puse pe-acorduri de-ntristare,
Că nu ai ce face la straşnica chemare
A vântului care în veşnicii răstoarnă
Pământul pus movilă sub cruce şi icoană.

ULTIMELE GESTURI

Marin Moscu

Căutându-te inima şi-a tocit talpa iubirii,
Iedera încercării s-a urcat pe oase de vis,
Am văzut cum lacrima ta strecura apatic
Vorbe topite în ciulinii încolţiţi de amintire.

Am căutat dâra stelelor de sânge priveghind
Cerul dorinţelor purtate sub steagul cedării,
Semnele tale râdeau cu degetele la gură
Vindecând părelnic trecerea spaţiului în timp.

Dâra de abur creştea pe creasta cerului tulburat,
Speranţa mai avea aripi, zborul se topea în
Ridurile amintirii revenind, bombardând
Ca la Hiroshima ultimele gesturi de îmbrăţişare:
„Ai spus că nu vrei să mă întâlneşti.
În tăcere, nu răscoli mersul!”

RODII DE SARE SI PAINE

Marin Moscu

Timpul plânge durerea ochiului în care
Oasele nisipului au cimentat spinii amărui,
La poalele visului cresc rodii de sare
Şi pâinea însângerată cu forma omului.

Golul interior ademeneşte somnul
Prin care mişună iscoditor ereţii,
Iubirea ancestrală încoronează pomul
Semănând lumină în columna vieţii!

IUBIREA

Marin Moscu

Vrei s-o cuprinzi?
N-are mânere!
Are netezimi
De dureri şi plăcere.

De mă joc, iubirea-i
Spumă de săpun
Şi din mii de sfere
În una tot apun!

FINIS

Marin Moscu

Inima făcea nod la gura izvorului,
Un fir întins, o dreaptă infinită,
Uitând că a jurat o singură iubire
Îşi relua plăcerea cu încă o ispită.

Aşa ajuns-a valuri după valuri
Să segmenteze viaţa-namorată,
Când s-a decis să facă ultim nod
Firul era o dreaptă terminată!

ÎNTALNIREA

Marin Moscu

Lumea venea în urma luminii,
Ochii lui semănau cuvinte frumoase,
Epitetele bunătăţii Domnului
Deveneau pe Câmpia Română mănoase.

Nu trăia în invidia, în ura omenească,
Săpa cu haru-i peşteri din granit,
Una se lăsa mai greu străpunsă:
Inima omului cu mersul rătăcit.

Din întâmplare-n Dobrogea la noi
Se întâlniră vizionarii stelari,
Sfântul Andrei şi Moşul Crăciun
Munţii-au dărâmat din inimile tari.

Unul a prevestit Naşterea Sfântă,
Altul adus-a învăţătura tuturor,
Lumea se plimbă acum în lumina
Credinţei zidite din sângele lor!

PIERDUT IN NOAPTEA IUBIRII

Marin Moscu

Un vis m-a spulberat în neant,
În frecuşul de sare stelară
Tăria din mine potcoave-a călit
Luminii ce-n lume coboară.

Meşterind tămâiez copite de cal,
M-aş înhăma preţios braţelor tale
Şi aş călări pe muchii de cuţit
Vocale pe buze închise cu yale.

Aşa vor obosi poate şi ochii tăi,
Inima va înflori înfierbântată-n lavă,
Şarpele din rai va fi un îngeraş
Ce va scuipa sărutul, cu otravă!

COLIND

Marin Moscu

În hăţişul dintre astre
Mai colindă cântec sfânt
Pentru-o zi de sărbătoare
Când veniră pe pământ
Cel ce lumi-i gând, lumină
Şi credinţă întru Domnul,
El e forţa ce ridică
Spre-adevărul unic, omul,
El a fost sortit să fie
Zămislit cu Duhul Sfânt,
A-mpărţit şi peşti şi pâine
La sătul şi la flămând,
A dat văz orbului care
Nu ştia nici de leproşi,
A dat viaţă celor care
Din morminte au fost scoşi,
A pus diavolul pe fugă
Şi-n valuri l-a aruncat
Cu fraţii ascunşi vremelnic
În porcii purtând păcat,
El a fost şi răstignitul
Lângă hoţii din regate,
A-nviat, a dat viaţă
Celor fără de păcate,
A urnit stânca imensă
Ce la mormânt i s-a pus
Şi-a plecat în nalt de stele
Prea slăvit, Hristos Isus
Şi de-acolo, lângă Domnul
Paşii, calea ne ghidează
Dându-ne speranţă vieţii
Ce-n veşnicie cutează.
Deci, vă spun: acum copiii
Pe la voi vioi colindă,
Ospătaţii ca tot omul,
Scoateţi darurile-n tindă.
Daţi-le fructe şi pâine,
Calea lor o presăraţi
Cu lumini către biserici,
De credinţă nu uitaţi.
Chiar şi eu în astă seară
Vă colind cu gând curat:
S-aveţi rod în bătătură,
Bucurii de neuitat,
S-aveţi sănătate, cuget
Dăruit doar frumuseţii,
S-aveţi albastrul din cer
Pe cărările vieţii,
S-aveţi suflete-mplinite
Şi sărbători fericite!

NEPUTINTA

Marin Moscu

Vise lungi, inima largă
Pun săgeţile pe-o targă,
în călcâiele aprinse
Rănile-s cu buze-ncinse.

Strigăm crezului cântarea,
Presărăm pe aripi sarea
Să nu doară de-i fierbinte,
Lacrima ce-aduce-aminte.

Am trecut miezul iubirii
Pe năluci în valul firii,
Creasta lor ucide-o floare,
Umbra ta crescută-n mare…

Vrut-am la piept să te strâng,
Braţele-au uitat şi plâng!