EMINESCU – MÂNTUITORUL ÎNTRU ABSOLUT

Comemorăm, astăzi, 15 iunie 2014, un secol şi un sfert de la asasinarea fizică a Poetului Naţional al românilor de pretutindeni: MIHAI EMINESCU. Asasinatul moral avusese loc mai înainte cu şase ani, într-un alt nefericit iunie: 1883, celebra, dar atât de manipulata, arestare de la băile publice şi punere în cămaşă de forţă, pentru a-l discredita total în faţa societăţii române.

Categoric şi infam, monstruos şi de neiertat, Ordinul venise chiar de la Viena. Din înalta cancelarie a unui imperiu care ştia prea bine că Transilvania este pământ românesc. Curtea Imperială se temea cumplit că – în urma campaniei de presă a publicistului cu impactul cel mai furtunos asupra conştiinţei românilor din nordul şi din sudul Carpaţilor Meridionali: EMINESCU – se putea declanşa un tsunami devastator. Ale cărui valuri s-ar fi extins exploziv, ca o vâlvătaie de nestăvilit, din Ardeal în toată Europa Centrală şi Sud-Estică. Praful şi pulberea s-ar fi putut alege, într-o asemenea eventualitate, de mamutul (prusac) cu picioare de lut. Ceea ce s-a şi petrecut peste un sfert de veac, în 1918-1920, după primul război mondial.

,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!’’ – aşa suna Ordinul, dus la îndeplinire grabnic, cu slugărnicie criminală, de toate autorităţile române de sub sceptrul lui Carol I, prin silinţa doctorului Şuţu. Conştiinţa acestuia a rămas în veci pătată de sângele curat – floare de purpură incandescentă – al celui mai armonic şi înalt om al culturii europene din acei ani: EMINESCU. El, doctorul Şuţu, i-a prescris, pentru o boală inventată, doze letale, din ce în ce mai mari, de injecţii cu mercur – otravă necruţătoare. În acest mod, era pedepsită necruţător, era exterminată luciditatea de cristal viu a genialului poet, cetăţean şi patriot român, care văzuse lumina lumii în magica Bucovina, la Ipoteşti, şi crea ca un Titan în miraculosul tărâm al Europei Vechi: Dacia.

În lamura duhului redactorului total de la ziarul Timpul (unul şi acelaşi cu zămislitorul capodoperelor lirice Luceafărul, Odă (În metru antic), Povestea magului călător în stele, Glossa, Floare albastră, Revedere, Rugăciunea unui dac, Pe lângă plopii fără soţ, al nuvelei Sărmanul Dionis, toate gemene întru spirit românesc, de valoare europeană şi universală, cu Avatarii faraonului Tlà, Arheus şi Umbra) vibra spiritul nemuritor al lui Zamolxe şi Deceneu, Burebista şi Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau şi Litovoi. În sufletul lui EMINESCU, îşi cerea, imperios, dreptul la fiinţare conştiinţa de neam a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara, a lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, a lui Petru Rareş, Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu.

În zorii acestui pârdalnic şi prădalnic mileniu al treilea, când lumea întreagă pare a îngenunchea în faţa dictatorilor Noii Ordini Mondiale şi ai New Age, când, în România lui EMINESCU, BRÂNCUŞI, ENESCU, tânăra generaţie este lăsată fără busolă, fără repere (morale, civice, culturale), fără o scară a valorilor şi fără istorie, fără rectitudine şi demnitate naţională -, este cu atât mai salutară iniţiativa scriitorului Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (înfiinţată acum un secol de Nicolae Iorga), de a dedica lui EMINESCU un smerit, dar luminos şi tămăduitor omagiu, veritabilă carte de căpătâi a oricărui prunc şi adolescent român: volumul-album prin care cinsteşte/ cinstim 125 de ani de la naşterea în cer a Poetului Nepereche al urmaşilor traco-daco-geţilor.

Prin acest gest – mai ales în contextul în care gâlcevile politice necontenite şi mahalagismele grobiene scufundă sub deşertul jafurilor/ vanităţilor de tot felul valorile cardinale, adevărate, cu adevărat ADEVĂRATE din România profundă -, prof. dr. Victor Crăciun ţine loc, aproape de unul singur, tuturor instituţiilor statului nostru, care, în fond, sunt obligate să nu-l uite pe EMINESCU nu doar la ceas aniversar ori comemorativ, ci zi de zi, în fiecare minut şi clipă.

Autorităţile de pe toate palierele şi de la toate nivelurile se impune să nu uite că, fără EMINESCU, fără modelul însufleţitor şi conştiinţa acestei valori de excepţie (din Patrimoniul Cultural naţional, european şi mondial), poporul nostru cade, decade instantaneu la stadiul tribal, pre-istoric de populaţie oarecare, fără niciun fel de identitate, fără trecut, prezent şi viitor.

Preţuindu-l încă o dată pe Victor Crăciun, preşedintele Congresului Spiritualităţii Româneşti, care, an de an, în zilele premergătoare sărbătoririi Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, reuneşte, la Alba Iulia, Capitala Reîntregirii, sute de personalităţi din întreaga lume – găsim de cuviinţă să facem încă un recurs la memorie, întorcându-ne în urmă cu 70 de ani, când olimpianul critic şi istoric literar Vladimir Streinu realiza o riguroasă şi rafinată operaţie de redimensionare şi aducere în prezent a creaţiei eminesciene, printr-o suită de eseuri, cele mai percutante fiind Eminescu al vremii noastre şi Eminescu, poet dificil.

La 125 de ani de la despărţirea de trupul de humă al ,,omului deplin al culturii româneşti’’ – cum avea să-l definească, ceva mai târziu, Constantin Noica pe autorul răscolitorului poem Memento mori (Panorama deşertăciunilor), al cărui suflu, apreciem, este demn de Victor Hugo, cu scânteieri ravisante, deloc mai prejos faţă de cele din opera unor Shakespeare sau Goethe -, Vladimir Streinu emitea, cu fineţea şi autoritatea hermeneutului specializat în literatura română, comparată şi universală, o rafală de judecăţi de valoare a căror exactitate a rămas irefragabilă. El consideră că două sunt ideile cele mai răspândite referitoare la Eminescu. Prima este aceea conform căreia poetul îşi are locul în societatea marilor spirite, ,,opera lui fiind actul de identitate universală a neamului nostru’’.

Detaliind, Vladimir Streinu reliefează că, în conştiinţa tuturor românilor cultivaţi, Eminescu se află în imediata vecinătate (valorică) a lui Dante, Shelley, Goethe, Poe, adică în restrânsa familie a spiritelor COMPLETE ale omenirii.

Cea de-a doua opinie larg răspândită este aceea a popularităţii poeziei eminesciene, pe deplin îndreptăţită, în condiţiile în care, în ultimii 50 de ani, şcoala românească ,,infiltrează în tineret simţirea poetului’’. Istoricul literar apreciază că şcolii ,,îi datorăm, fără îndoială, transformarea operei lui în dată fundamentală a conştiinţei noastre culturale’’. Atragem atenţia că eseul a apărut, pentru prima oară, în Revista Fundaţiilor Regale, afirmaţia fiind valabilă pentru perioada interbelică, înainte de ,,obsedantul deceniu’’ stalinist, reconfirmată, apoi, abia în anii’70-’80 ai secolului XX.

În viziunea lui Vladimir Streinu, alături de lirica filosofică şi de cea erotică, al treilea factor intrinsec al operei eminesciene care asigură popularitatea acesteia este inspiraţia naţională. Unii pseudoelitişti de astăzi şi ignoranţi de toate vârstele – considerăm noi – strâmbă, aproape sigur, din nas la o aserţiune atât de clară a cercetătorului avizat, care îşi argumentează în acest fel opinia: ,,Când spunem astfel, nu ne gândim numai la Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi La Bucovina, dar şi la naţionalismul întreg din opera lui Eminescu, în cadrul căruia motivele folclorice din Călin, Ce tele legeni codrule…, Revedere etc., simţământul tradiţiei culturale din Epigonii, al celei istorice din Scrisoarea a III-a şi activitatea ziaristică de la Timpul, ca să nu vorbim decât de scrieri foarte cunoscute, alcătuiesc cea mai încheiată structură naţională (s.n.).

În continuare, Vladimir Streinu nuanţează, pe acelaşi ton calm, în care serenitatea pune surdină eventualelor ispite sentimental-patriotice: ,,În cititorii de totdeauna ai poetului, naţionalismul a putut răsuna profund, adunându-i în jur o ţară întreagă de admiratori statornici, al căror instinct de neam şi-l ascultau exprimat atât de complet. Aceasta este, desigur, şi coeziunea cea mai trainică a publicului românesc în jurul lui Eminescu şi al operei lui. Căci, în timp ce sentimentalitatea romanţioasă e o formă istorică a sufletului colectiv, faţă de care însăşi societatea noastră manifestă din ce în ce mai multă libertate, sentimentul naţional, care poate vădi câteodată slăbiri, dar nu pauze, este realitatea sufletească, necondiţionată, a oricărei culturi.’’

De reţinut că afirmaţiile de mai sus aparţin unei personalităţi ce a ucenicit, încă din studenţie, pe lângă marele critic şi istoric literar E. Lovinescu, în al cărui cenaclu a activat intens (de la un moment dat fiind redactor al revistei Sburătorul) şi pentru care pasiunea faţă de poezie a fost una cu totul deosebită. De altfel, un studiu minuţios pe care i-l dedică George Muntean se intitulează Vladimir Streinu şi himera poeziei.

Lărgind şi aprofundând câmpul analizei din eseul Eminescu al vremii noastre, Vladimir Streinu formulează în premieră absolută următoarea judecată de valoare, pe cât de justă, pe atât de expresivă şi uşor de reţinut: ,,Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat. Numai câţiva poeţi ai lumii au pus ca şi el planeţii să se nască încă o dată, să se rotească hipnotici după un calcul neştiut şi să emane misterioasa lor influenţă asupra conştiinţei omeneşti (…) Mişcarea cea mai frecventă a lirismului eminescian este astfel resorbirea conştiinţei individuale într-o ordine superioară, într-un fel de supraconştiinţă a lumii, ce se exprimă în ficţiuni proprii. Prea puţini poeţi, ca Eminescu, şi-au creat (…) o mitologie, pe care neamul lor să şi-o poată însuşi.’’

În continuarea demonstraţiei sale, susţinută cu masive şi revelatorii citate din poezia eminesciană, universitarul bucureştean punctează: ,,Luceafărul este astfel pentru noi un mit, despre a cărui semnificaţie nu ne mai întrebăm azi, după cum nu ne mai întrebăm nici despre semnificaţia originară a miturilor greceşti (…)’’.

Ideea este reluată de Vladimir Streinu într-un alt eseu, care începe tranşant şi convingător: ,,Între legendele noastre, dintre care Mioriţa şi Mânăstirea Curţii de Argeş ne recomandă ca popor în faţa eternităţii, legenda Luceafărului ocupă un loc particular. Ea nu este o creaţie populară, care să se fi preschimbat cu timpul în sevă a spiritului nostru literar şi să fi hrănit, chiar numai până astăzi, foarte multe variate forme de cultură, aşa cum s-a întâmplat cu Mioriţa şi Mânăstirea Curţii de Argeş, ci e creaţia unui mare poet cunoscut, care, prin folosirea materialului poetic respectiv într-un singur sens, prin desăvârşire şi complexitate proprie a interzis urmaşilor, poate pentru totdeauna, reluarea aceluiaşi motiv. Luceafărul aparţine, aşadar, patrimoniului românesc de legende (s.n.) numai prin Eminescu şi fără o contribuţie deosebită a geniului popular, reprezentând o formă superioară de cultură, un fel de proprietate spirituală a lui Eminescu, fără de care este sigur că am fi fost lipsiţi de ea’’.

Viaţa tainică şi creaţia genială a lui Eminescu au avut şi au, peste timp, forţa irepresibilă a unei torţe pe care nimeni, niciodată, niciunde nu o va putea stinge. Întrutorul întemeiat, marele istoric al tradiţiilor şi istoriei religiilor Mircea Eliade lansa o altă judecată de valoare de o justeţe copleşitoare: ,,Neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul sau aurul nostru pot, într-o zi, seca. Sgrâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca, într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s/ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu==.

Să menţionăm că Rabindranat Tagore, proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, făcea un popas special în România spre a descifra misterul pasiunii uriaşe a lui Eminescu pentru filosofia şi spiritul Indiei, conaţionalul nostru fiind primul poet din Europa care a tradus Gramatica sanscrită, uimindu-i pe specialişti prin cunoaşterea a numeroase nuanţe, unele de mare subtilitate, din mii de cuvinte de pe fabuloasa Peninsulă Hindusă şi prin caligrafia ………………. de o exactitate şi frumuseţe răpitoare.

Peste patru decenii, graţie aceleaşi curiozităţi, Amita Bhose va veni cu o bursă în Bucureşti, va învăţa la perfecţiune limba română pentru a citi în original opera lui Eminescu, a o comenta în studii academice de înaltă ţinută şi a o analiza într-o teză de doctorat de referinţă. Venită din ţara Upanişadelor, a Mahabharatei, a lui Ghilgameş şi a Vedelor -, Amita Bhose se va stabili definitiv în România, graţie creaţiei geniale a lui Eminescu, unde va trăi până la capătul vieţii şi unde-şi doarme somnul veşnic în pământul sfânt ce-l odihneşte pe idolul său.

Încheiem această paranteză edificatoare asupra impactului eminescian peste fruntarii amintind că, din Italia, Rosa del Conte vine şi se perfecţionează în limba română – din aceleaşi considerente ca şi Amita Bhose -, studiază cu asiduitate şi frenezie creaţia ultimului mare poet romantic european, îi traduce sute de poeme în limba lui Leopardi şi Petrarca, scriind concomitent cartea Eminescu sau despre Absolut, al cărei succes fulminant atrage atenţia, la nivel continental, asupra valenţelor nebănuite ale culturii române.

Dacă ar fi să deschidem la maximum zarea din care privim personalitatea magnifică a lui Mihai Eminescu, s-ar cuveni să menţionăm că experţi în ştiinţele paranormale – pentru care Academia de la Moscova a înfiinţat un institutut de cercetări încă din 1905! – îl consideră un desemnat astral, un trimis dintr-o altă dimensiune, superioară, aceea numită Planul Divin. Regretatul scriitor bucovinean şi parapsiholog Ion Ţugui aprecia (în cartea-dialog Despre lumea în care trăim şi murim, publicată de Emilian Mirea la Editura Autograf MJM din Craiova, 2012) drept o bonificaţie pentru poporul român întruparea lui Eminescu în spaţiul ţării noastre, ,,în sensul că poporul român, după patru secole de mutilare, a beneficiat’’ – prin existenţa genialului său creator – ,,de o accelerare a evoluţiei a evoluţiei sale spirituale’’. Punctul de vedere atât de şocant este susţinut în felul următor: ,,Această accelerare s-a produs apoi doar în câteva decenii. Vorbind de viaţa pământeană a marelui poet, constatăm că lui Eminescu i-au trebuit puţin mai mult de zece ani ca să înalţe evoluţia spirituală a românilor, apropiindu-l de tot ceea ce se petrecuse, în aproape 900 de ani, într-o ţară cum este Franţa’’, a cărei cultură neîntreruptă se derulează pe aproape un mileniu. În răstimpul acestei mii de ani, în România ,,au fost nenumărate băi de sânge, iar Cultura era aciuită pe lângă Biserică’’ – pentru ca, în continuare, să insiste: ,,Noi nu conştientizăm că apariţia lui Eminescu, în Istoria noastră, este o bonificaţie uriaşă care ne-a fost acordată de Divinitate pentru a ne ajuta să ne ridicăm din ignoranţa noastră.’’ Concluzia parapsihologului Ion Ţugui este cât se poate de limpede: ,,În acest fel s-a reuşit împingerea potenţialului românesc la nivelul Europei şi al Lumii’’ -, după care îşi adresează întrebarea normală: ,,Ce ar fi fost azi cultura română fără Eminescu?…’’. Răspunsul vine rapid şi tranşant: ,,Neîndoielnic, şi Vasile Alecsandri este important, şi el a fost un desemnat astral, dar el nu a avut decât rolul de a-I deschide calea lui Eminescu, a fost un fel de Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul, al cărui rol, se ştie, a fost acela de a-I deschide Calea Mântuitorului nostru Iisus Hristos’’.

În eseul publicat în ediția din ianuarie/februarie 2002 a seriei noi a revistei europene de cultură și educație națională LAMURA, directorul executiv al acesteia, prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic sintetiza impecabil: ,,Eminescu exprimă, în universalitate, spiritul românesc, așa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes / spiritul spaniol, Shakespeare / spiritul englez, Voltaire / spiritul francez, Goethe / spiritul german, Pușkin și Lermontov / spiritul rus.==,,

În veci tămăduitoare pentru poporul nostru şi pentru toate neamurile lumii care cred în valori adevărate, în lumina ce vine din înălţimi siderale, dar şi din străfunduri de timp, din obârşii imemoriale -, opera lui Mihai EMINESCU, poezie, proză fantastică, proză politică, are rol salvator, mântuitor.

În vara asasinării sale morale, poetul român avea vârsta lui Hristos, 33 de ani, din primăvara parcurgerii drumului Golgotei, a Răstignirii pe cruce şi, apoi, a Învierii Fiului Domnului, în egală măsură Fiul Omului.

Viaţa lui EMINESCU a fost una jertfelnică. Moartea sa o putem asemui cu aceea a primilor creştini – prigoniţi, torturaţi, ucişi de împăraţi romani orbiţi de trufia puterii, precum Diocleţian sau Nero. Martirică moarte – în numele adevărurilor fundamentale perpetuate peste milenii de istoria stră-românilor şi a românilor, a celor ce au făurit Culturile Gumelniţa, Boian, Vădastra, Cucuteni şi Cârcea, capitala Sarmizegetusa, zecile de cetăţi dacice şi biserici rupestre, Păcuiul lui Soare şi Troia, bisericile din lemn şi icoanele pe sticlă, civilizaţiile lutului, lemnului, lânii, borangicului, inului şi cânepei.

Martirică moarte – întru apărarea, înnobilarea şi Renaşterea Limbii Române, a dreptului de a rosti răspicat, în marele concert al popoarelor acestei planete, dorurile, credinţa, adevărurile esenţiale, suferinţa tăcută, tenacitatea carpatină şi conştiinţa, totdeauna dureroasă, că: ,,Munţii noştri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă’’…

Cel puţin de la această bornă în timp – 125 de ani de eternitate eminesciană -, avem datoria morală, obligaţia civică şi creştinească de a ne dărui toate energiile pentru ca MIHAI EMINESCU, CONSTANTIN BRÂNCUŞI şi GEORGE ENESCU, falnicii purtători ai praporilor Spiritului Românesc în lume, să fie sanctificaţi şi înscrişi în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

HRISTOS a Înviat !

Doamne, ocroteşte-i pe români !

Şi fereşte-i de ei înşişi.

Dan LUPESCU

Craiova, 27-28 aprilie 2014

Sursa: uzp.org.ro