FAMILIA CREŞTINĂ DE ASTĂZI – ULTIMUL BASTION AL LUI DUMNEZEU

Nicolae Pintilie

Frumuseţea religiei creştine este legată de faptul că Însuşi Dumnezeu face parte dintr-o familie. O Familie a Sfintei Treimi, dar şi una omenească, pentru că Dumnezeu Fiul se întrupează şi devine om, asemenea nouă, tot în sânul unei familii. Dumnezeu a intrat în istorie ca un copil şi a crescut într-un mediu familial – o dovadă divină a faptului că omul nu poate trăi singur şi izolat, ci doar în sânul unei comunităţi, aşa cum a poruncit Dumnezeu, încă de la actul creaţiei: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Facere, 2, 18). Pe acest argument s-a bazat şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când a spus că „omul de la început a fost creat ca familie“.
Dacă teologia se întemeiază pe cuvântul Sfintei Scripturi, astăzi termenul de familie este explicat în mii de feluri, definiţii şi argumentaţii filosofice, psihologice, sociale şi economice. Vorbim, astfel, despre „celula societăţii“, „temelia vieţii sociale“, „forma superioară de comunitate, bazată pe relaţii sociale şi biologice“, „izvorul virtuţilor morale şi cetăţeneşti“, „sursa care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluţia şi continuarea vieţii sociale“, „cea mai veche şi mai stabilă formă de comunicare umană“.
Deasupra tuturor acestor afirmaţii şcolăreşti se naşte, însă, întrebarea: totuşi, ce este familia? Înseamnă doar o relaţie socială, o legătură de sânge sau existenţa unui nume comun? Este o întrebare la care astăzi ne este foarte greu să răspundem, întrucât a vorbi despre familie impune mai mult decât dialogul despre o unitate juridică, socială şi economică. A vorbi despre familie înseamnă a vorbi despre viaţă! Iar răspunsul se lasă aşteptat, tocmai din cauza crizei prin care trece, în prezent, instituţia sacră a familiei.

O instituţie în tranziţie?

În aşa-numita societate dezvoltată sau postindustrială, familia trece prin mari schimbări. Însuşi tabloul familiei tradiţionale, în care tatăl, mama şi copii aveau roluri bine stabilite, este astăzi repictat. Problemele spirituale, sociale şi economice, şomajul şi dificultatea de încadrare pe piaţa muncii, televizorul, telenovelele, ştirile despre VIP-uri, toate au lăsat şi lasă răni adânci în trupul familiei.
Specialiştii au demonstrat că schimbările petrecute în lumea contemporană au făcut să crească instabilitatea vieţii de familie. S-au înmulţit exemple triste de familii destrămate, conflictele conjugale, divorţurile şi procesele judiciare pentru custodia copiilor, dependenţa de droguri şi violenţa domestică. În plus, importul unor modele considerate occidentale a dus la apariţia, în ultima vreme, a unei mari diversităţi de modele familiale şi stiluri de viaţă noi, cu totul diferite de familia tradiţională. Aşa au apărut familia monoparentală, concubinajul, dar şi conceptul de „familie gay“.

Familia monoparentală

O structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală, în care singurul părinte este, cel mai adesea, mama. În Europa Occidentală, proporţia familiilor cu un singur părinte varia, în 1991, între 14 şi 22%. Procentul a crescut sistematic, până în 2010, ajungând la aproximativ 49% din totalul familiilor înregistrate. În România, familia monoparentală are un caracter aparte. Dacă în Occident aceasta se naşte din refuzul tinerilor de a se căsători, în ţara noastră principala sursă a familiei monoparentale o reprezintă rata divorţurilor.
În anul 2013, Institutul Naţional de Statistică oferea o cifră a divorţurilor care ar trebui să ne dea de gândit: 32.632 de cupluri s-au destrămat. Conform statisticilor, cele mai multe s-au despărţit din cauza fenomenului migraţiei.
Această realitate a zilelor noastre are un scenariu deja cunoscut. În general, un părinte rămâne în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate. Acolo, furat de mirajul financiar şi de posibilitatea menţinerii unui loc de muncă, pune în joc însăşi instituţia familiei. Victime sigure sunt copiii – privaţi de dragostea caracteristică familiei, care cresc, de multe ori, rata abandonului şcolar şi a delincvenţei juvenile. Grav este faptul că România „se poate lăuda“ astăzi cu aproximativ 80.000 de copii care au unul sau ambii părinţi emigraţi şi care trăiesc în atmosfera sumbră a familiei monoparentale.

Concubinajul, sau fuga de responsabilitate

Sociologia defineşte concubinajul ca fiind „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de căsătorie“. Dincolo de acest aspect, trăirea în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare a societăţii. O stare incertă socială, care are drept scop doar trăirea beneficiilor de scurtă durată a împreună vieţuirii, precum satisfacţia sexuală, înseamnă o fugă de responsabilitatea pe care o presupune familia. Din păcate, este o practică des răspândită în rândul tinerilor care trăiesc împreună, în concubinaj, şi câte trei, patru ani, până la o eventuală căsătorie. Statisticile arată că 60% dintre cuplurile care trăiesc în această stare ajung să se despartă. Femeia găteşte, bărbatul aduce banii acasă, seara la televizor sunt împreună şi toţi sunt fericiţi. Dar, la un moment de criză, cel puţin unul dintre ei va da înapoi, tocmai din cauza faptului că nu există obligaţii.
La recensământul care a avut loc în România, în 2002, 609.121 de persoane trăiau în uniune consensuală fără forme legale de căsătorie, având o reşedinţă comună.

Precedentul Lunacek

Devierile sexuale sunt o adevărată plagă asupra familiei actuale. Căsătoriile între persoane de acelaşi sex, adoptate prin lege în mai multe ţări europene au, din luna februarie a anului 2014, o exprimare oficială. Un proiect legislativ depus spre dezbaterea Parlamentului European, denumit după europarlamentarul care l-a iniţiat, Ulrike Lunacek, a creat cadrul legislativ pentru definirea comportamentului gay ca fiind „normal“, pentru legalizarea căsătoriilor gay şi permiterea adopţiei de copii de către asemenea „cupluri“. Raportul pretinde că persoanele gay trebuie protejate de orice critică, numită generic „crimă de ură“. În acelaşi timp, se pretinde că libertatea persoanelor gay, „de a se aduna şi de a se exprima“, nu trebuie să fie în niciun fel restricţionată.
De la acest cadru legislativ european, care poate deveni oficial prin ratificarea de către parlamentul unei ţări, până la dreptul că „familia gay“ să poată adopta mai este doar un pas. Deşi ţara noastră încă nu se confruntă cu această situaţie, în lume ea este o practică des întâlnită. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, Departamentul pentru Servicii Sociale din Massachusetts a acordat titlul de „Părinţii anului“ unui cuplu de „bărbaţi căsătoriţi“, aşa cum afirmă jurnalistul Brian Camenker, pentru publicaţia Christian Post.

Legi contra familiei

Dacă Declaraţia Fundamentală a Drepturilor Omului, adoptată la nivel mondial în anul 1948, prevedea că „familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi de către stat“, politicile actuale devin contrare. La nivel legislativ european s-a ajuns să se vorbească tot mai mult despre „procesul de modernizare a instituţiei familiei“. Rezoluţia Lunacek, votată fără nicio obiecţie şi de către şase europarlamentari români, este un atac clar la adresa familiei, ca uniune sacră între un bărbat şi o femeie. Mai mult, Fondul Social European pregăteşte o propunere legislativă de înlocuire din Codul Familiei European a termenilor „soţ/soţie“ cu „partener/parteneră“.
În propunere se doreşte şi eliminarea prerogativelor tradiţionale. Astfel, tatăl poate fi şi o femeie, nu neapărat un bărbat, şi invers. Copilul nu mai este neapărat rodul uniunii intime dintre un bărbat şi o femeie, iar căsătoria nu mai reprezintă doar uniunea dintre un bărbat şi o femeie, ci şi unirea a două persoane de acelaşi sex.
Sunt propuneri ale unor semeni de-ai noştri, nu a unor personaje dintr-o altă lume sau din viitor. Este o luptă ce se duce făţiş împotriva celei mai sacre instituţii: familia. O luptă neloială, care poate avea efecte nefaste asupra întregii societăţi umane. În acest context înfricoşător pentru soarta copiilor şi a nepoţilor noştri, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun întrebarea: familia este, oare, ameninţată cu dispariţia?
La cum decurg lucrurile în lume, ne putem gândi şi la asta. Însă, speranţa rămâne în mila lui Dumnezeu, Care a trăit şi El într-o familie, a simţit din plin dragostea şi binecuvântarea unui cămin. Speranţă trebuie să ne dea şi faptul că, deşi pe plan mondial situaţia familiei este tragică, în România creşte numărul tinerilor ce caută Biserica şi întemeierea unei familii. Speranţa vine şi din mulţimea pruncilor care calcă pragul Bisericii, în braţele sau de mâna părinţilor. Atât timp cât va răsuna în biserici gânguritul pruncilor, nu este totul pierdut.