CONCEPTE DE PSIHOLOGIE TRANSPERSONALĂ ŞI INTE-GRATIVĂ ÎN PROCESUL DE CREAŢIE A POETULUI VICTOR TELEUCĂ

Dumitru GABURA

Şi simţi nevoia scrisului ca nevoia de cântec – comunicare prin sine cu sinele cosmic. Detaşarea de formă, întoarcerea la origini, de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers.
Victor Teleucă, Ninge la o margine de existență

Odată cu editarea volumelor postume ale lui Victor Teleucă, au apărut studii ale criticii literare de pe ambele maluri ale Prutului în care opera poetului este analizată în raport cu cea a lui M. Eminescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Nichita Stănescu. În acest context, acad. Mihai Cimpoi propune un termen caracteristic pentru Victor Teleucă – lirosof. Într-un sens definitoriu apropiat, criticul Th. Codreanu vorbeşte despre un heraclitean transmodern, acad. H. Corbu – poet-filosof. A. Suceveanu numeşte scrisul poetului elegie metafizică. Ion Ciocanu şi Ion Anton în studiile şi eseurile lor ne atenţionează asupra necesității de a conștientiza singularitatea și complexitatea acestui mare poet. Acad. Mihai Dolgan își intitulează un studiu despre poet „Nevoia de monolog cu sinele și metafizicul”. Aceste studii converg, în mod tulburător, către o concepție a poetului ce depășește cadrul literaturii, dar în același timp configurează clar imaginea lui literară. Unicitatea situației în lumea modernă constă în faptul că evoluția conștiinței umane a devenit una din cele mai importante componente ale dezvoltării culturii, în urma schimbărilor colosale care au loc la nivel planetar în cele mai diverse sfere. Aceste schimbări, la rândul lor, necesită o nouă viziune și abordări complexe. Iar în calitate de axă intelectuală a acestor transformări se conturează psihologia transpersonală. Câmpul tematic al ei cuprinde și psihologia contemplației, meditației, a creației ce-i sunt proprii și poetului Victor Teleucă. Acesta este liantul operei lui cu ceea ce se află dincolo de ea.
În studiul de față am încercat a analiza interacțiunea actului creației artistice în conformitate cu conceptele paradigmei personalității transpersonale și integrative, transformările evolutive latente ale Eului, Sinelui, Sinelui transcendent în conștiința poetului Victor Teleucă. Vom da citate din acest autor care, credem, vin să confirme cele enunțate aici și ne vom referi la cele scrise de contemporani despre poet.
Din start, impresionează chiar și titlurile de cărți, eseuri sau poeme, deoarece sunt noțiuni-cheie ce țin de domeniul transpersonalului: „Încercarea de a nu muri”, „Momentul inimii”, „Întoarcerea dramaticului Eu”, „Îmblânzirea focului”, „Piramida Singurătății”, „Ninge la o margine de existență”, „Improvizația nisipului” „Adâncul înaltului” ,„Există sus și jos?”, „Amplitudinea mea de nisip”, „Clipa de vârf”, „Fluxul conștiinței”, „Infinit-transfinit”, opera integrală abundând în noțiuni fundamentale ca ego, alter ego, detașarea de Eu, detașarea de sine, dincolo, transcendere, cosmizare, Realul etc.
Neîndoielnic, încercarea e valabilă pentru omul muritor. În cazul autorului însă timpul se supune altor principii: „E-o prăbușire-n timp, caracteristici ample/revocă importanța transcenderii gândirii,/ din handicapul prăbușirii din care am ple-/ cat, să ne întoarcem, reconstruiesc pagoda/ omenirii, transcendentalul sfinx,…” (Victor Teleucă, Piramida singurătății, Chișinău: 2000, Editura Cartea Moldovei, p.174). Veșnicia își are începutul cu dispariția noțiunilor de timp și spațiu. Conform teoriei savantului A. Kozarev, timpul e o formă cuantică de energie ce poate fi depășită în unele stări modificate de conștiință. Timpul există numai în mintea noastră, ca un reper ce menține într-o anumită ordine universul nostru lumesc. Aprofundându-ne în creația lui Victor Teleucă, ne convingem cu uimire de existența și a unui alt nivel de realitate. Cititorul avizat sesizează că poetul oferă o viziune inedită, aparent inefabilă asupra Realului. Victor Teleucă are curajul de a-și diseca propriul gând, pentru a-l răsturna, a-l răsuci, a-l spirala și a-l face aproape material și vizibil, astfel încât cititorul devine într-un fel părtaș al descoperirii și lărgirii imaginii obișnuite a realului pentru a ajunge la ireal și a-l conecta la absolutul ce, ne dăm seama dintr-o dată – că există și ajunge să fie aproape palpabil și, bineînțeles, cognoscibil. Ni se oferă o cheie pentru pătrunderea unor lucruri esențiale.
„Creaţia este durata de moment, privilegiul când din neant se ridică şi se evidenţiază realul pentru a se convinge că este” (Victor Teleucă, Ninge la o margine de existență, Chișinău: Editura Cartea Moldovei, 2002, p. 218). În lipsa acestei chei, creația poetului, realitatea de dincolo în înţelesul obişnuit al cuvintelor rămâne învăluită în mister. De fapt, acest mister e încifrat în stările modificate ale conștiinței (SMC), concept ce ține de psihologia transpersonală. „Transpersonal” înseamnă „dincolo de nivelul psihologic personal, de experienţa realităţii trăită prin prisma personalităţii individuale”. Adică viața spirituală care depășește relația trup-psihic (transconștientul și transinconștientul), trecerea de la Eul conștient la Sine ca sinteză a conștientului, subconștientului și supraconștientului. Deci dincolo de granițele timpului și spațiului percepute în mod conștient (Ion Mânzat, Psihologia transpersonală, Iași, 2002, p.17). Slanislav Grof, unul dintre intemeietorii psihologiei transpersonale, propune si promoveaza explorarea tuturor posibilitatilor latente ale ființei umane prin metode de inducere a formelor de constiința modificată(tehnici meditative ale traditiei spirituale orientale). Creatorii, dar și persoanele care intră în contact cu domeniul transpersonal al psihicului lor, tind să cultive o nouă preţuire pentru existenţă şi un nou respect pentru viaţă. Din această perspectivă poetul Victor Teleucă atribuie ființei umane o valoare totalmente deosebită: „Omul este „floarea albastră” pe care nu numai că o bate vântul și o îmbălsămează lumina soarelui, omul este floarea albastră a cerului gândită prin seninătatea asta atât de veșnic-neveșnică, atât de taină-netaină, atât de foc-nefoc în care se adaugă roua și pământul ca să se iște, anume să se „iște” taina curgerii unui infinit în altul. Aceste porți și sunt omul. Restul din el sunt rudimentul biologic care rămâne fără glas și fără gând cum doar firea tragică a animalului care rămâne într-o altă dimensiune, pe o treaptă inferioară” (Ninge la o margine de existență, p.302).
Această atitudine se bazează pe o conştientizare a faptului că în univers graniţele sunt arbitrare – fiecare dintre noi este identic cu întreaga ţesătură a existenţei. Există diferența dintre SMC induse prin substanțe psihodelice, care are drept consecință epuizarea spirituală totală a omului și cele induse prin meditație. SMC induse prin meditație – îl călăuzesc pe poetul Victor Teleucă spre trăirea transcenderii și cosmizării spiritului. : „poezia e o meditaţie tip yoga în care te dezici de eul personal cu prăbuşirea în sine, apoi cu dezicerea de sine, adică totala eliberare de orice în afară de gravitaţia universală.
Se ajunge la ceea ce a spus Eminescu: „Nu credeam să-învăţ a muri vrodată”, adică să înveţi totuşi acest lucru atât de dificil. Doar mori cu fiece clipă: scrii versuri ori nu scrii, dar, scriindu-le, ai posibilitatea de a înţelege acest „neînţeles” al dezicerii de sine. Totul este doar atât de simplu: te desparţi de tine, ieşind din propria ta povară până te vei vedea plecând în spaţiu. Dacă ai să-ţi cultivi acest sentiment de eliberare, ai putea avea şansa ca tu, plecând, din mers să-ţi întorci capul şi, cu ochii plini de copilărie şi curiozitate, să te întrebi:
– Tu erai?
Pare ceva ilogic şi, într-adevăr, este ilogic, dar ilogicul acesta este un altfel de logic, poate chiar un metalogic. Să nu se întâmple cândva, iar în acest cândva demult au început oamenii să se dezică de logica lui Aristotel ca savanţii de geometria lui Euclid.
Viaţa este un complex de paradoxuri, unul mai curios decât altul, adică o metaforă antică şi inefabilă, cochetând în faţa disocierii.
Întorcându-te tu spre tine şi întrebându-te „tu erai?”, vei avea marea ocazie să înţelegi ce este Este şi tot farmecul va consta în faptul că îl vei înţelege numai parţial, cam atât cât răspuns este pus de la început în orice întrebare. Doar acesta este esenţialul, partea a doua este o consecinţă la care te-ai gândit din timp. Dar nu ai ştiut cum se numeşte” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului,Chișinău: Editura Universul, 2006, p.82).
În aspectul gândirii umane ordinare există o frontieră între Eu și non-Eu. Dar, unindu-le, creatorul găsește cheia, explicația a tot ce se întâmplă și a tot ce există în lume: „raza ce se-mparte-n patru sub magia/ vorbei simple care sufletul ni-l umple,/ împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut/ o aduce dintr-o luptă-n care graiul s-a născut/ şi-a rămas în devenire când şi sfânt de nemurire/ şi timp sfânt de regăsire pentru-acest pământ/ ce-ncape într-un fulger de cuvânt…” (Victor Teleucă, Răsărit de Luceafăr, Chișinău: Editura Universul, 2010, p. 11).
Din celălalt spațiu vine spre noi creația, starea de fericire sau de pericol, lucruri ce pătrund în lumea noastră, treptat devenind ale noastre. Cercetările efectuate în domeniul psihologiei transpersonale arată că stratul transpersonal este despărțit de alte straturi ale conștiinței printr-o barieră energetică având diferite lungimi de undă. În același timp metoda claster pune în evidență adevărul că, în mod cert, conștiința este un spațiu holografic unic, în care contactul se poate realiza nu numai prin interacțiune directă, dar și ca rezultat al efectelor cuantice (atunci când există structura de rezonanță corespunzătoare). Prin urmare, la actuala etapă de evoluție individul poate avea acces la niște resurse extrem de bogate ale conștiinței, doar în cazul dezvoltării la sine a structurilor necesare (Щербаков М.А., Кластерная теория интеграции, htpp/www.ipd.ru/articles/index.shtml).
Victor Teleucă face descrieri ale acestor structuri și stări creatoare a conștiinței, denumind SMC starea de poesis, sau starea de neapărat pentru creator: „Poezia este o frumoasă amăgire pentru suflet când o scrii. Atunci, probabil, te strămuţi într-o altă dimensiune cosmică, poate chiar în cea de alături. Dacă nu, poezia însăşi, venind, ne creează în suflet această dimensiune de la care am pornit mai sus. În orice caz, când se scrie din inspiraţie, bine sau mai puţin bine, e posibil ca timpul să dispară şi în starea asta imponderabilă, sufletul nostru să se simtă mai la el acasă, fără început şi fără sfârşit.
Ar fi ca textul apărut în această perioadă de transplantare ori de transmutare a sufletului într-o lume cu alţi parametri decât în aceasta reală să păstreze măcar parţial din „euforiile translunării”, vorba lui Platon, dar toată nevoia constă în faptul că aici e de vină, dacă se poate spune aşa, şi limba care e departe de a exprima ce se întâmplă atunci în lumea celui care scrie.
Ar fi să credem că trebuie să mai existe a doua inspiraţie paralelă şi concomitentă posibilităţii de alegere a cuvântului „ce exprimă adevărul”, după cum spune Eminescu. Care e acel cuvânt şi care adevăr trebuie acesta să-l exprime rămâne o întrebare la care nu se poate răspunde cu una, cu două.
Şi atunci trecem mai departe, parcă, totul sau măcar parţial s-a rezolvat problema de bază, de cele auxiliare nemaivorbind, rămân în întunericul lor, aşteptând să intre printre ele cineva cu o torţă aprinsă în mână să readucă umbrele şi să afle ce se ascunde în spaţiul de dincolo al fiecăruia.” (Ninge la o margine de existență, p. 206-207).
Proiectul transpersonal în cultură este întotdeauna legat de o experimentare în condiții extreme, când e cazul creării noii și depășirii vechii mentalități. Importanța transcenderii pentru lumea modernă e de așa însemnătate, încât la definițiile de până acum ale omului o mai adăugam pe cea a omului care transcende, homo transcendus, cum spunea, în 2010, unul din teoreticienii psihologiei integrative V.V. Kozlov (Козлов В. В., Трансперсональная психология, Москва: Эксмо, 2010, p.10).
Vocația unui creator autentic este de a sparge tiparele, de a face canoane noi și nu de a le urma pe cele prestabilite, cu riscul ca în timpul vieții, dar și după, să nu fie recunoscut ca valoare aparte din mai multe cauze: orgolii, invidie, interese oculte. Un critic literar chiar ,,descoperă” în cărţile poetului Teleucă mimarea ,,abisalelor profunzimi” ( revista „Semn”, nr. 1, pag. 8). Însă regretatul Serafim Saka (cunoscut prin ostilitatea sa debordantă față de poet), nu e de acord cu afirmarea şi ripostă vehement: „Teleucă era poetul care şi-a permis luxul, caz unic la noi, de a-şi înmuia fericit peniţa în adâncimea unui metafizic conştient” („Sud-Est cultural”, nr. 3, 2004, pag. 93). Are nevoie oare un poet cu harul contemplaţiei să mimeze abisalele profunzimi?

Așa ne-am convins că nu a putut fi înțeles poetul Victor Teleucă și recunoscut ca un creator rupt de canoanele îndelung propagate ale vechii mentalități, cu atât mai mult cu cât vine de dincolo, dintr-o altă lume, prin transcendere.
Ioan Mânăscurtă consideră că „Victor Teleucă a reînnodat – cel puţin, pentru noi – firul unor cugetări milenare, conectându-se (şi conectându-ne) la gândirea cosmică, şi a readus ideea în poezie. Trecerea a fost prea bruscă şi saltul prea mare pentru a fi înţelese de contemporani. În mod firesc, trecerea de la ideologie la idee necesită o lungă perioadă de recuperare, dar care, în cazul (neelucidat) lui Victor Teleucă, s-a produs rapid şi global. Asta deoarece poetul şi gânditorul reveneau la o stare spirituală firească, ancestrală, mai exact. Victor Teleucă n-a fost un om al artificiilor publice. El a fost un maestru al artificiilor poetice şi filosofice, care nici spectaculoase nu sunt şi nici la vederea oricui” (Ioan Mânăscurtă, „Flux”, Chișinău,20.01.2012).
„Victor Teleucă vine, scrie acad. Mihai Cimpoi, cu un Al său liric și filosofic, liric și dramatic, sentimental și existențial, într-o sinteză singulară, care-i este proprie și care impune sunetul originar ̸ original pe care îl aduce în mitopo(i)etică. Acest sunet poate aproape de cel eminescian, ca în poemul encomiastic dedicat autorului Luceafărului, sau de cel barbian, ca în textele structurate «geometric», sau de cel bacovian, topit în chiar focalizarea Eului fragil, cu frică de existență, situat în chiar marginea acesteia, sau de cel nichitastănescian, interpus între «om» și «idee». Am zis aproape, fiindcă Teleucă rămâne… teleucian, într-o singularitate canonică de care vorbește și Theodor Codreanu în recenta sa monografie În oglinzile lui Victor Teleucă” (Mihai Cimpoi, „Literatura și Arta”, 2012).
Poetul ne vorbește despre acest fenomen într-un fel al său integrând partea văzută înțeleasă și partea nevăzută neînțeleasă a lumii: „Sunt foarte multe poezii mediocre care aranjează mediocritatea, fiindcă susțin această mediocritate. O poezie bună intr-o minte mediocră stârnește îndoieli și chiar temeri: ce vrea ea de la noi. Dar ea, în fond, nu vrea nimic. Este. Și este nu pentru că ar vrea să fie, ci este, pentru că este cu lumea ei înțeleasă sau neînțeleasă, așa cum este o stâncă sau un copac…” (Improvizația nisipului, p.36).
Voi face o scurtă introducere conceptuală în semnificația stărilor modificate ale conștiinței (SMC), la care au avut acces toți marii creatori autentici. E necesar în acest caz a se accentua că SMC sunt o normalitate pentru starea obișnuită a conștiinței. Conștiința are pentru fiecare stare o structură specifică. Starea obișnuită a conștiinței permite persoanei să se adapteze la lumea exterioară și să o schimbe conform necesităților personale. Pentru această stare, mai degrabă, convine denumirea de conștiință plutitoare, care fluctuează de la conștiința completă până la starea „zero” a conștiinței, inclusiv starea „trans” a acesteia (Козлов В. В., Психотехнология измененных состояний сознания, Москва: Эксмо, 2005). În opinia lui Ken Wilber (Fără limite, 1999), oricine poate avea acces la SMC. Ceea ce îi diferențiază pe creatori este felul interpretării acestor trăiri și faptul de a le putea accesa la propria voință. Întru clarificarea acestei teze, putem face analogie cu termenul de „soft” sau „programare” din teoria informaticii (de altfel, lucru virtual, dar existent). Stările modificate ale conștiinței se caracterizează prin mobilizarea maximă a rezervelor și posibilităților psihicului uman când creatorul, în condițiile relaxării sistemului nervos central și periferic, primește posibilități extinse de a prelucra materialul inconștient, de a-și dirija totalmente organismul uman. SMC oferă posibilități nelimitate, inclusiv și alte modalități de cunoaștere, decât cele obișnuite.
Victor Teleucă surprinde prin descrierea unei noi modalități a cunoașterii, pe care a experimentat-o într-o stare modificată a conștiinței: „Ani la rând am tot căutat prin librării «Popol-vuh»-ul latino-american, până când, într-o zi, l-am găsit, dar tradus în limba bulgară. L-am luat cu mâinile tremurânde şi am venit cu el acasă. O noapte întreagă am vegheat asupra lui şi atât de tare am vrut să aflu ce se ascunde în bezna lui, încât am simţit, cum, deodată, paravanul acestei limbi necunoscute mie, care mă despărţea de comoara ce o aveam în faţă, a început să se destrame ca o perdea de negură şi, dincolo de acea perdea au început să se profileze siluetele copacilor crescând spre ochii mei şi aceşti copaci erau cuvintele turnate parcă din sticlă şi la fundul lor se înălţau ideile acestei enigmatice epopei a unui popor care a dispărut fără ca nimeni să ştie când anume şi din ce cauză. Eu priveam năucit de acest noroc şi deveneam tot mai convins că dacă mai stau o noapte asupra acestei versiuni în limba bulgară, când am să adorm, am să văd originalul prin somn, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar mai jos, mai adânc era o beznă care se îngroşa mereu, lăsând însă să se vadă o inscripţie pe care cineva o tradusese în româneşte:
– Aici, noi vom deschide, vom da glas şi vom destăinui ce a fost ascuns până acum” (Ninge la o margine de existență, p. 248-249).
Toate cele 5 faţete ale conştiinţei unice, pentadice (Subconștient, Preconștient,Conștiință,Transconștiința şi Conștiința Cosmică) au un atribut comun: complementaritatea dintre abisalitate (din subconştient) şi conştienţialitate, sau luciditate, distribuţia proporţiilor celor două dimensiuni – este diferită de la o ipostază la alta. Toate transformările Conștiinței multidimensionale acţionează şi funcţionează sinergic (adică: împreună şi deodată şi unele prin altele, nu unele după altele (Ion Mânzat, Psihologia Sinergetică. În căutarea umanului pierdut, București: Pro Humanitate, 1999). Creația estetică este posibilă doar ca sinergie a omului cu divinitatea. Având în sine prezența divină, opera de artă e o imagine a nemuririi.
Ceea ce definește esența gândirii poetului V. Teleucă e că el în stările de meditație profundă, accesate la voință (e important de reținut că nu folosea substanțe psihodelice pentru a accesa, a-și induce SMC) aduce de dincolo și interpretează inefabilul, realitățile aflate dincolo de posibilitățile limbajului. Transpersonalul, în special, se distinge prin inefabilitate, prin dificultatea transpunerii în cuvinte:
„Poezia, de fapt, ar fi o stare comodă şi incomodă de ieşire din real cu intrare din nou în real, dar în altul, gravitatea şi gravitaţia ei în jurul realului descoperă schimbul de lumină (din spectru) în însăşi lumina luată ca tot (parţial, dar cu tendinţa de integrare), mai exact, ca într-o integrare care generează formula conform căreia văzul şi auzul orânduiesc senzaţiile, trimiţându-le analizatorilor care traduc senzaţia în sentimentul complex al emoţiilor policrome ce ţin de categoria visurilor cărora Freud le dădea o semnificaţie deosebită printr-o tălmăcire adecvată spiritului de psihanaliză” (Ninge la o margine de existență, p.216).
Aceste procese se pot realiza numai dacă structurile conștiinței se transformă și iau un sens evolutiv, adică sunt dezvoltate prin efort permanent. Același Ken Wilber, în 1985, construiește un model de conștiință multidimensională ce duce la spiritualizarea psihicului. Fiecare nivel, caracterizându-se printr-un sentiment diferit de identitate personal și traversând mai multe gradații, de la identificarea supremă a conștiinței cosmice la sentimentul personal de identitate asociat conștiinței Ego-ului:
1. Nivelul conștiinței unitare sau al spiritului divin, conștiința cosmică.
2. Nivelul transpersonal, supraindividual, la care omul nu este deplin conștient de unitatea sa cu universul, dar nici nu se confundă cu organismul individual (la acest nivel apar arhetipurile Jung).
3. Nivelul existențial, când omul se identifică totalmente cu organismul său psiho-fiziologic, așa cum există el în timp și spațiu, fiind nivelul la care linia de demarcație între sine și altul, între organism și mediu este definită clar, limitele superioare ale nivelului existențial conținând factori biosociali, materiali, culturali interiorizați, relațiile de familie, conotații sociale, instituțiile omniprezente (limbaj, logică, etică, lege).
4. Nivelul ego-ului, la care omul nu se mai identifică cu organismul total, ci cu o reprezentare mintală a persoanei sale, cu propriul Eu, care conține în sine imaginea de sine.
5. Nivelul umbrei, la care omul se identifică cu imaginea de sine sărăcită și inexactă, în timp ce restul tendințelor psihice considerate indezirabile sunt lăsate în umbră.
Fiecare nivel parcurs este urmat de o criză de evoluție spirituală, ce necesită adaptare. În aceste momente persoana este neechilibrată, slabă și neîncrezătoare. Actualizându-se, creatorul se plasează la un nou nivel al conștiinței.
Transformarea implică transfigurarea structurilor Eului, evoluţia conştienţei de sine către Sine, de la Eu la conştienţa interconectivităţii vieţii universale. Dacă ne-am imagina spectrul constienţei ca spectrul luminii, în timpul stărilor patologice conştienţa este limitată, este sub nivelul optim (gândiţi-vă la fobii sau obsesii), pe când în experienţele transpersonale conştienţa este extinsă, lărgind astfel sfera de percepere şi manifestare a potenţialităţilor umane în afara parametrilor normali ai formei, timpului, şi spaţiului (Valle & Mohs, 1998).
Deseori oamenii nu sunt în stare de a ieși din aceste crize (stări) fără asistență calificată externă. E important ca un eventual consilier al creatorului (persoanei) în cauză să cunoască personal aceste trăiri, procese și transformări, altfel pot interveni consecințe grave.
Experienţa transpersonală poate duce la auto-transformare, care este distinctivă şi reprezintă culminarea aspectelor transpersonale. Se distinge de alte forme de schimbare prin faptul că este profundă, persistă în timp şi atinge toate laturile caracterului. Experienţa generează cunoaşterea directă, empirică a realităţii transcendentale, şi această cunoaştere accelerează dezvoltarea psihică. Dacă individul transcende realitatea obiectivă şi cunoaşte direct un alt nivel al realităţii, suferind, astfel, o transformare a personalităţii, atunci putem considera experienţa respectivă transpersonală, indiferent de contextul sau conţinutul experienţial. Efectul transformativ al experienţei este de aceea mai important decât conţinutul ei (Metzner, 1986; White 1997, 1998).
Ion Mânzat, creatorul psihologiei sinergetice, deduce că omul este o fiinţă spirituală, capabilă de transcendere şi cosmizare, o fiinţă care parcurge un chinuitor pelerinaj spre centrul fiinţei, adică spre sine. Prin acest pelerinaj psihismul uman se spiritualizează şi, astfel, omul poate trece de la condiţia A AVEA la cea a lui A FI (Psihologia transpersonală, 2002). Această trecere de la a Avea la A Fi o descoperim în versurile poetului Victor Teleucă: „Voi, care știți,/ voi, care nu știți, sunteți/ același eu în voi ca o/ nedumerire de haos cosmic./ Voi, care știți/ ori nu știți,/ nu mă puteți izgoni din/ voi, cum nici nu mă puteți/ primi în voi” (Improvizația nisipului, p.119). La acest nivel evolutiv a Sinelui transcendent procesul de creație se unifică transformându-se în însuși actul de creație. „Fiece bucată poetică lansată nu prin truda asiduă a poetului e ca dangătul dintr-o turlă de biserică venit pe neașteptate, chiar și pentru clopotarul care s-ar fi pregătit să tragă clopotele, e un dangăt de clopote tras de nimeni. Și acest dangăt e, intr-un fel, aidoma celorlalte, dar acelea vor să spună că a venit vremea vecerniei ori că a doua zi e vreo sărbătoare creștină, ori că a murit cineva, pe când dangătul spontan de la sine vrea să spună și el ceva, căci tot ce se pronunță vrea să ne spună ceva, iar acesta vrea să anunțe că este, care este o formă a lui a fi, elementul primordial al existenței, nemijlocitul a fi pentru a fi și nu a fi pentru a avea . Toată cealaltă poezie este „gândită”, „făcută”, „ajustată”, pusă la cale din timp cu un anumit scop de a demonstra o anumită poziție față de ceva. Cealaltă poezie vrea cu tot dinadinsul să spună ceva, adică un ceva gândit, cântărit, presupus, pe când poezia spontană poate să spună toate acestea fără o anumită vrere specificată; o asemenea poezie nu se lasă spusă de autor, ci se spune singură, fiindu-și sieși cauza ca materia la Spinoza, adică însuși autorul” (Improvizația nisipului, p. 158).
În scrierile sale poetul evocă predecesorii săi, marile spirite transpersonale, precum și meritele filosofice-culturale atribuite lor, remarcând că „o cultură nu poate fi explicată fără mecanismul din umbră a metafizicii”. Printr-o frază concentrată, argumentată și deosebit de profundă le aduce un superb omagiu: „Mihai Eminescu… este o dovadă a istoriei că la acest nivel poate gândi și filosofa poporul născut și nestrămutat din jurul Arcului magnetic al Carpaților și că prin noțiunea sa aici și acum se leagă ele înde ele, oriunde cu totdeauna, dar «sub această parte a noastră de cer», cum ar spune C. Noica, răsfrântă peste acest spațiu mioritic, spațiul ondulat peste care trece omul locului, cum ar zice L. Blaga, poezia lui rămâne descoperitoare a sensurilor noi, a unor adâncuri extrase din adâncuri, amplificându-le cu o putere magică prin spațiile umbrelor și semiumbrelor, tonurilor și semitonurilor, ridicându-le mai mult să le intuim decât să le vedem, să le deslușim numai cum se deslușesc uneori vârfurile munților plutind în neguri de argint nu de o strălucire exterioară, ci de o strălucire interioară a spiritului spre a-l menține sănătos, precum crucea de argint preface apa în agheasmă, care nu se alterează, ca farmecul unui leac, în cazul dat, leacul spiritului nostru” (Victor Teleucă – un heraclitean transmodern, 2010, Chișinău: Universul, p. 264-265).
SMC, acest miracol, trăit de poetul Victor Teleucă, este descris în poezia „Bate și ți se va deschide” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului, p. 119-124).
Poetul avea un fel al său de a crea versurile: „Când scriem versuri, dansăm prin noţiunea cuvintelor, sau măcar batem tactul, ne aflăm în câmpul de influenţă al poeticii universale ce vine prin turnul de inspiraţie, retranslator al armoniei sferelor cosmice. Gândul, atingând raza de lumină din infinit, o face să tremure cu un sunet de strună a unei lire cu o muzică neobişnuită.
E o metafizică foarte fizică şi materială care există ca imaginaţie” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului, p.49). Punea preț pe poezia inspirată, cea spontană. „Mă interesează poezia „ne-gândită”, spusă pe nerăsuflate, cu sufletul la gură în momentul lui aici și acum când alt loc și alt timp pentru ea nu există, când i s-a rezervat un anumit loc unde să fie „eliberată ” din propria sa neființă și un anumit timp când se produce această eliberare. Poezia mă interesează când poarta în ea sau cu ea elementul inefabilului, nespusului până la capăt, adică a scăderii până la capăt a ideii din umbră și elementul oniricului, adică al elementului improvizației, halucinantului care erupe într-un anumit fel vulcanic, prezentând nu atât zgura de foc, cât durata scurtă a efectului ei cu o nouă izbucnire la o eventuală erupere, adică a citirii de către cineva a bucății date. De ce folosim noțiunea de bucăți? Pentru că tot ce facem noi, mai exact, ce ni se propune și, în același timp, ni se permite să facem nu sunt altceva decât fragmente dintr-un întreg ce se întregește, ca să nu se poată întregi niciodată” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului, p. 158).Viteza inspirației sau a improvizației lui întrecea viteza mânii cu care fixa pe hârtie rodul miracolului – poezia. Victor Teleucă nu nega poezia făcută, care poate fi chiar strălucitoare, dar cu o frumusețe de împrumut. spunea: „Nu vreau să văd efortul pe care l-a depus autorul ca să o scrie, ci momentul eliberării lui de ea, ca de o povară, ca de o energie” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului, p. 158). Scria, în special, nopțile, ziua fiind ocupat la serviciu. După care își „bătea” versurile la mașina de scris, le redacta. Uneori nota în caiete niște gânduri, cărora, cum se exprima el, nu le-a „ajuns putere să se urce în poezii”. De fapt, ele erau aproape de poezia în proză, în alte locuri ele apăreau în formă de aforisme, apoi aforismele treceau în eseuri filosofice, eseurile în pagini de poezie filosofică ș.a.m.d. „Pentru Nimeni se face poezia, considera el. În persoana acestui Nimeni care vine şi încearcă să perceapă, să guste o bucată literară sau o bucată muzicală se concentrează Adevărul.”A fi Nimeni și a fi Eu înseamnă a fi simultan în arheu și eul propriu-zis „a transcende toate nivelurile de realitate, realizând unitatea deschisă a lumilor după înțelesul adânc al teoremei lui Gödel” (Th. Codreanu). Aici, criticul literar Theodor Codreanu, și el spirit transpersonal, ne prezintă formula transpersonală a actului de creație a poetul Victor Teleucă. Același Th. Codreanu (autorul lucrării de proporții Transmodernismul), în monografia În oglinzile lui Victor Teleucă, argumentează că în creație poetul avea o abordare transdisciplinară, concepție formulată și dezvoltată de Basarab Nicolescu, fizician și filosof franco-român. Transdisciplinaritatea se prezintă ca metodologie a paradigmei transmodernității axată pe trei piloni:
1. Multiple niveluri de realitate
2. Logica terțiului inclus
3. Complexitatea.
Transcenderea este instrumentul de legătură dintre multiplele niveluri de realitate. Transcenderea Eului nu înseamnă pierderea controlului aparatului psihic, sau a corpului, Eul lui se dizolvă la cel mai înalt nivel de dirijare a situației, acțiunile omului devin mijlocul exprimării și realizării Eului ca sistem de interacțiune cu realitatea. Ca urmare a transcenderii au loc schimbări în sfera valorilor moral-spirituale ale personalității, începe a acționa mecanismul supraconștiinței. Persoana pornește a se distanța de ceilalți oameni, se adâncește în trăirile intelectuale individuale. Izolarea vine ca o condiție pentru lucrarea sufletului. (Козлов В. В., Трансперсональная психология, p. 393). Calea transcendentă presupune transformarea personalităţii prin evoluţia materie – psihic – suflet – Spirit. Unul dintre exponenţii cei mai cunoscuţi ai acestei căi transcendente este Ken Wilber. Parafrazându-l pe distinsul eminescolog Mihai Cimpoi, constatăm că, de fapt, conceptele transpersonale „transcenderea” și „transcendența” fac casă comună cu creația poetului Victor Teleucă: „Nimic. Toamnă cu nimeni. Amurg/ peste burgul din care se zbate soarele/ rumen./ Nimeni e numele Numelui./ Spectacol cu Numen./ Mai departe e Din-colo de-nţelegerea/ noastră umană. E goana din spaţiul cu/ nesaţiul de semne în goluri-simboluri ce/ se regretă, se anulează de la sine şi se/ controlează/ de Nimeni,/ dacă se controlează…/ Înserează./ Moment fără precedent./ Oază în transcendent./ Uz de surâs în neant./ Semne cabalistice/ pe mormântul filosofului Immanuel Kant…” (Victor Teleucă, Piramida singurătății, p. 86).