MOAŞTELE

Const. MIU

– Marina, ce-ai tu acolo? întrebă curioasă Delma Avram, când prietena sa se chinuia, într-una din zile să înghesuie în dulapul de haine din cancelarie un pachet cât toate zilele.
Marina Copchilescu era concentrată să găsească în dulapul strâmt poziţia ideală pentru un pachet aşa voluminos. Stătea cu spatele şi nu observase apropierea femeii. Aceasta o dădu la o parte, cu o mişcare energică, luă pachetul, îl puse pe masă şi începu să-l desfacă.
– De ce te fereşti de mine, Marina? începu Delma să-şi descoasă prietena, în timp ce rupea cu furie ambalajul.
– Nu mă feresc, dragă, cum o să fac aşa ceva? Nici n-aş putea, că ştiu că că tot mă prinzi, mărturisi Marina pe un ton spăşit.
– Şi-atunci, de ce te grăbeai să vâri ploconu’ în dulap?
Am întârziat la oră şi nu puteam să las pachetu’ la vedere, că astea or să creadă, ca şi tine, că cine ştie ce plocon am primit…
– Dacă tot te-am prins, ‘ai, să vedem ce/avem noi acilea! îndemnă Delma, în timp ce continua să rupă febril hârtia, care parcă se lăsa greu sfâşiată.
Marina Copchilescu puse amândouă mâinile peste cutie şi strigă:
– Gata, ţi-ai făcut pofta!
– Lasă, dragă, nu-s gravidă, stai liniştită, se supără cea atenţionată.
– Dacă nu eşti, nu o să mori până terminăm programu’. Mai ai răbdare încă două ore şi-apoi mergem la mine acasă şi-ţi arăt.
– Pân’-atunci, mi se lungesc urechile!… Nici când eram fată mare nu eram aşa curioasă!…
– Măcar de te-aş vedea şi eu o dată cum te-a făcut mama natură, zise marina, fals împăciuitoare.
– Mă jigneşti… Pe mine nu m-a făcut mă-ta natură!… Eu învăţ copiii că pe om l-a făcut Dumnezeu!
– Tu nu eşti om, Delma!
– Normal că nu… Sunt femeie! spuse profesoara de religie, cu mândrie.
– Nu eşti femeie!
– Ei, na, da’ ce-oi fi?
– Eşti drac, că numai dracu’ îşi vâră coada peste tot!

Reuşise să-i distragă atenţia de la cutie. Aşa că se grăbi să pluseze:
– Ai fost tu de faţă?
– Unde să fiu?
– Când l-a făcut Dumnezeu pe om…
– Dacă n-ai fost de faţă, n-ai de un’ să ştii!
– Bine că ştii tu!
– Eu nu ştiu, că nu predau Religia… Eu sunt de Info!
– Mare scofală!… În ziua de azi, tot prostu’ ştie să facă un program pe calculator!
– Dar nu orice prost se duce la Nassa…
– Te-or fi băgat şi pe tine-n seamă americanii, după ce te-au filat, se sperie Delma.
– Ne cheamă la ei, să ne premieze! spuse cu emfază Marina Copchilescu, ridicându-se pe vârful picioarelor, spre a părea mai înaltă faţă de prietena ei.
– Şi mie de ce nu mi-ai spus?
– Îţi spun acuma.
– Cât de egoistă poţi fi!… Ai fi putut să-mi spui şi mie, că nu-mi cădeau galoanele să vă dau o mână de-ajutor…
– Doar să baţi mătănii, că la al’ceva nu eşti bună!…
– Auzi, nu mă bagi şi pe mine-n grup, că-mi plătesc singură biletu’ de-avion, se rugă Delma, fără a lua în seamă ironia fină.
– Pe listă sigur ai loc, al’fel ocupi două locuri şi le iei aeru’ la bieţii pasageri.
– Cum i-oi fi păcălit tu p-ăia, de ţi-au dat ţie premiu?!
– Chiar vrei să ştii? ’Ai că-ţi zic, să te oftici şi mai tare!
– Sunt numai ochi şi urechi!
– Am fost selectaţi pentru un program futurist ce are în vedere popularea planetei Marte…
– Vreau şi eu, se rugă Delma.
– Oi fi vrând tu, da’ nu îndeplineşti standardele internaţionale.
– Da’, ce tre’ să fac pentru standardele-alea?
– Mai întâi, va trebui să ştii că nu se acceptă burlacii, familiştii inspiră seriozitate, echilibru, iar nu gustul aventurii. Americanii vor să le prezinţi un tablou de familie.
– Am aşa ceva, se bucură profesoara de Religie.
– Apoi, e obligatoriu ca tabloul să fie în mărime naturală.
– Mama natură a fost milostivă cu mine.
– Dai pe-afară de-atâta milostenie!
– Aşa o fi, da’, de ce trebuie ca tablou’ să fie în mărime naturală?
Marina Copchilescu se văzu nevoită să ia o mină academică, spre a da lămuriri suplimentare:
– Tablourile în mărime naturală vor fi convertite într-o hologramă. Ea va fi proiectată pe Marte, calculându-se apoi greutatea ideală pe care fiecare cuplu se impune să o aibă… Aşa că tu va trebui să mai dai jos vreo patruzeci de chile, că barbat-tu e fulg pe lângă tine…
– Tu de ce-ai fost selectată?
– Am trimis o poză de la nuntă şi mi-au spus că spre a intra în competiţia pentru titlul PERECHEA PLANETEI au nevoie de un tablou în mărime naturală.
– Aaa, în cutia-asta e tabloul? vru să ştie Delma, arătând spre masă.
– Vezi c-ai ghicit?!
– Ce bine, ce bine, se bucură Delma, aplaudând.
– Dac’-ai ghicit, nu mai e nevoie să-ţi arăt.
– Ei, măcar aşa, de poftă, insistă Delma.
– Nu se poate, că Cipinel se deoache repede şi deseară nu mai e bun de nimic! interzise Marina.
– Puţin-puţin! stărui pe un ton mieros Delma, punând arătătorul deasupra degetului mare, imperceptibil depărtate între ele.
– Tu nu-nţelegi că deseară am nevoie de Cipinel?
– Am înţeles, da’, acu’ lasă-mă să-l văd şi eu!…
– O să-l vezi, după ce-l bat în cuie…
– Îl răstigneşti pe Cipi?
– Nu dragă. Am nevoie de Cipinel, ca să bată un cui în perete şi s-atârne tablou’ deasupra patului…
– Aaa, se minună Delma. Da’, de ce deasupra patului?
– Ca să ne obişnuim cu starea de imponderabilitate.

A doua zi, Delma Avram îi arătă prietenei sale un săculeţ din plastic.
– Ce-ai acolo?
Marina Copchilescu smulse punguţa şi o cercetă cu luare-aminte.
– E talc sau praf de cretă?
– Nici una, nici alta… Ţi-am adus asta, spuse Delma, arătând punguliţa, să le-o dai americanilor şi să le spui că o duci cu tine pe Marte.
– Da’, ce-ai pus acolo?
– Aseară, mi-am răzuit călcâiele şi m-am gândit că acolo, un te duci, n-o să ai moaşte… Dimineaţă, am trecut pe la părintele Demirel şi-a sfinţit punguliţa.
– Astea nu-s moaşte, se supără Maina, că nu eşti sfântă şi n-ai făcut nicio minune!
– E o minune că-ţi suport ifosele de intelectuală închipuită!