DAN PURIC: SUFLET ROMÂNESC

Se spune că Zâna florilor a coborât

într-o zi pe pământ şi i-a spus tămâioarei:

„ Tămâioară, tămâioară, ai adus atât de

multă fericire oamenilor prin parfumul tău,

încât sunt gata să-ţi îndeplinesc orice do­-

rinţă… oricare ar fi ea!” Tămâioară îşi ridi­-

că uşor fruntea de petale, înmiresmând încă

o dată, ca prin farmec, tot aerul din jur, se

uită la Zâna florilor şi spuse: „Zâna florilor,

dă-mi puţină iarbă să mă ascund!”

Aşa văd eu sufletul acestui neam.

Ce sfântă mirare şi ce paradox! Trecutul martiric mărturisit al acestei ţări nu se pierde în neştiute depărtări, ca şi cum pulberea neiertătoare a istoriei l-ar fi uitat, ci mai degrabă noi, cei de azi, din perspectiva lui însfinţită de jertfa continuă, ne pierdem în propriul prezent minor. Această neaşteptată răsturnare, tocmai acest incredibil raport inversat de forţe, are vocaţia fundamentală de a ne trezi din somnul letal care ne-a cuprins. Căci tăria sufletească a acestui neam ni se impune de la sine în mod organic, obligându-ne nu numai să n-o uităm ci s-o si continuăm în felul nostru, dacă vrem, într-adevăr, să mai fim!

Lumea de azi, cancelariile europene ne asigură din plin „dreptul la inexistenţă”. Şi atunci, a fi pentru acest popor nu înseamnă altceva decât a te jertfi, singurul nostru paşaport pe care l-am avut pentru a exista! Undeva Goethe afirma că tocmai această „existenţă împărţită la raţiunea umană dă întotdeauna un rest”. Dar ce rest dă viaţa unui popor împărţită la suferinţa lui continuă şi cumplită? în acest interval dureros trăieşte poporul român de azi!

„In realitatea de Rai – nu în Rai – ci în realitatea de Rai”, aşa ne spunea părintele Ghelasie de la Frăsinei, omul avea trei inimi care băteau toate trei în acelaşi timp. Una era inima trupească, cea de carne, cum i se mai zice, cea de a doua era inima sufletească a omului, iar cea de a treia era inima lui Dumnezeu din om. Când aceasta din urmă înceta să mai bată, omul făcea infarct duhovnicesc. Acesta era diagnosticul pe care sfinţii Părinţi l-au pus cu precizie, de mult, lumii celei din urmă dar nu şi celei ce „va să vină!”.

Şi tocmai din perspectiva acelei lumi ce „va să vină!” suntem datori să ieşim prin credinţă din moartea sufletească ce ne-a cuprins. Aşa a dăinuit acest neam care a avut tot timpul suferinţa mai mare decât viaţa! Şi tot aşa a răzbătut şi ţăranul român prin bezna istoriei, prin credinţa lui şi, mai presus de toate, prin încrederea lui în Dumnezeu. Această încredere, el o purta la vedere, ca pe o haină de  sărbătoare, oriunde se afla; la coarnele plugului, pe front, în faţa cotropitorului, în puşcăriile comuniste, în calitate de deţinut, în faţa anchetatorilor şi torţionarilor săi, în munţi, ca partizan cu faţa spre cerul senin al ţării ca spre o singură nădejde sau în faţa „lumii civilizate” care, de atâtea ori, ne-a întors spatele.

Şi tot în „realitatea de Rai, ne spune mai departe părintele Ghelasie, inima mergea înaintea trupului”, de puteai citi astfel sufletul omului. Era ca o haină de har ce învelea cu strălucire sfântă trupul nevinovat ce nu cunoscuse păcatul. „Totul era atunci la vedere”, nimeni nu se-ascundea de nimeni şi astfel toate făpturile puteau fi numite. Căci numele era pe măsura acelui suflet „la vedere”. A fost nevoie ca să se-ntâmple acea tragică prăbuşire în neascultare de Dumnezeu ca inima aceea liberă şi fără de păcat să se-ascundă definitiv în trup omului ca dintr-un reflex de cumplită ruşine şi teamă faţă ceea ce a făcut el. Şi de atunci stă acolo, ascunsă sub haina de piele cea fără de har a păcatului.

Ţăranului român nu i-a fost niciodată ruşine de inima lui. Încrederea aceasta în Dumnezeu îl făcea să poarte mereu cu el Raiul în sân şi de aceea a mers întotdeauna cu pieptul deschis spre ceilalţi şi, mai ales, spre atrocităţile istoriei. Dar tocmai această permanentă deschidere sufletească i-a semănat în sufletul „la vedere” infinite dureri şi nedreptăţi numai de el ştiute şi totuşi, în loc să moară înghiţit de hoardele de „inimi ascunse”, a trăit! Căci tocmai în acea deschidere a inimii „la vedere” în care toţi ceilalţi au dat fără de milă stătea inima lui Dumnezeu din el şi pentru asta Dumnezeu nu 1-a lăsat!

Veacul slut, îngustimile lumii de ieri şi de azi puteau să-1 facă să abdice, căci trupul românului a fost ucis de nenumărate ori, dar inima lui nu!

Şi astfel, pe cât de mult ne-au distrus în timpul istoric încrederea în „ceilalţi”, generozitatea, ospitalitatea şi nu în ultimul rând acea nestemată sufletească a acestui popor numită omenie, de era să fim scoşi definitiv din istorie de propria noastră mare de infinită îngăduinţă şi blândeţe ce ne spală zilnic cu valurile ei ţărmurile creştine ale fiinţei, pe atât de mult ne-a izbăvit de la înecul într-o istorie meschină, primitivă şi crudă, încrederea în Dumnezeu. Sufletul acesta românesc n-a fost şi nu va fi nicicând individualist ci, din contră, a fost şi va fi veşnic marcat de vocaţia comuniunii permanente şi a împrietenirii. Şi poate de aici riscul major al existenţei lui în realitatea istorică dar, în acelaşi timp, şi aşezarea lui temeinică şi de neclintit în adevărul şi porunca hristică de a-ţi iubi aproapele. Căci nu din naivitate s-a deschis către lume şi către oameni acest popor, ci din vocaţie creştină înnăscută, ca şi cum ar fi vrut să-şi prelungească propria-i încredere în Dumnezeu şi asupra oamenilor. Şi de aici au ţâşnit deopotrivă cele două izvoare care, subteran, îl străbat cutremurându-i fiinţa; cel al tămăduirii întru Hristos şi cel al dezamăgirii infinite către lume. Dar paradoxal, deşi victorioasă în timp, această „lume” nu i-a putut distruge credinţa şi nici clinti încrederea în Dumnezeu. Căci socoteala ţăranului român a fost, este şi va fi întotdeauna cu veşnicia. Iar în raport cu eternitatea, timpul istoric este o simplă tresărire şi poate de aceea sufletul românesc nu abdică în faţa lumii care-1 crucifică, ci se dăruie în faţa celei care-1 mântuie. Privit cu curiozitate de alţii, cu lăcomie şi invidie de mulţi şi mai ales neînţeles de nimeni, şi-a găsit odihna întotdeauna între sfinţii săi şi cu capul plecat doar pentru o clipă în braţele lui Dumnezeu.

Lumea modernă de azi poate să plece în orice direcţie vrea, căci de mult şi-a pierdut adevăratul sens. Libertăţile minore care ne înconjoară n-au nevoie de poveste ci doar de eficienţa faptei, fără să ştie că eficienţa de moment poate deveni tragedie, în timp. Nu o amăgire, nu o superstiţie stă în poporul acesta ci o realitate ţâşnită dintr-un adevăr fundamental ce a îngenuncheat întotdeauna la timp răul, ca să nu devină o victorie absolută. în preţul acestei izbânzi a fost, este şi va fi întotdeauna jertfa!