ADRIAN BUCURESCU: ACATISTE

NOAPTEA ÎNVIERII

Ca o pajură Sânta Mărie pluteşte,
razele stelelor nu O ascund.
Pe aripile-I mari roua freamătă,
Pământul devine deodată profund.

Cete de îngeri pe-aproape veghează,
Luna şi-a pus odăjdii de aur.
În crâng, ştergându-şi lancea de sânge,
Sfântul Gheorghe cată lung spre balaur.

Trecând miezul nopţii, cocoşii, pe rând,
s-au trezit şi s-au pus pe cântat;
astfel, în această sfântă ceremonie,
satul şi el s-a înviorat.

Atunci şi eu, în somnul de veci,
mă sucesc, dintr-o dată atent
să prind apelul de Înviere
şi cu ochii în rouă să strig: – Prezent!

NOSTALGIE

Peste salcâmii satului meu
Maica Precistă cerne făină sfântă,
iar dinspre argea
privighetoarea cântă.
Fete frumoase
ţes la război şi descântă.
Soarele milostiv
în inimă mi-mplântă
o rază
şi pieptul meu se înseninează.
Un cal în obor
îşi scutură coama şi nechează,
pe când în pivniţă
vinul se-nnobilează.
Drumul din faţa porţii
o răspântie visează.
Ca două candele, ochii minţii
îmi luminează,
şi moaştele din naosul prunciei
mi le veghează.

ÎNVIEREA

Frunză argintie de plop,
urzicile se strâng la uncrop.
S-au zvonit pe câmpuri şi pe lunci
misterioase porunci.
Vântul din senin s-a pornit
şi limbile de clopote le-a lovit.
Iar când începe a cânta toaca,
chiar şi mieii îşi lasă joaca.
Şi, pe când îngerii Îi prezintă onorul,
din ţărână răsare Mântuitorul.
Din ziuă, Soarele, din noapte, Luna
Îi poleiesc din plin cununa.
Într-atâta lumină, Natura cântă:
-Binecuvântă, Doamne, binecuvântă!
Iar sălciile, clintite de mister,
se smulg din pământ şi se înalţă la Cer.

CĂLĂTOR PRIN FLORI DE VIŞINI ŞI CAIŞI

Pentru toate câte-au fost să fie,
pentru când Prier zâmbea-n grădină,
pentru zbuciumul zvâcnind ca o stihie
şi pentru cruzimea din lumină,

Doamne, cum să-Ţi mulţumesc eu nu prea ştiu,
poate doar să-i rog pe Geţii mei
să m-arunce-n suliţe de viu
şi să mă bocească zâne trei:

Una să descânte de drum greu,
alta, de iertare dinspre patimi,
iar a treia – de norocul meu,
lin stropindu-l c-un căuş de lacrimi.

Ci în zorii de Mânecătoare,
pe când roua scânteie-n senin,
să mă pregătească de plecare
cu un ort legat cu fir de in.

Şi, aşa spălat de pulbere,
aripi mari pe umeri să îmi crească,
şi nimic şi nimeni să îmi tulbure
aventura mea suprafirească!