CUVÂNT DESPRE VICTOR TELEUCĂ, UN HERACLITEAN TRANSMODERN

Un interviu de Raia Rogac susţinut cu Dumitru Gabura

Atât de mult mi-a plăcut sintagma „cuvânt despre…”, folosită de Victor Teleucă la ciclul de eseuri şi medalioane despre colegii de breaslă, încât m-am încumetat s-o împrumut pentru genericul acestui interviu, adăugând şi definiţiile criticilor acad. Mihai Cimpoi, în primul caz, şi Teodor Codreanu, în cel de-al doilea.
Despre poetul, filozoful, eseistul, traducătorul, publicistul Victor Teleucă s-a scris mult, au scris critici şi scriitori din categoria grea – academicienii Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihail Dolgan, Haralambie Corbu, criticii literari Theodor Codreanu, Adrian Dinu Răchieru, Emilian Marcu, Ana Bantoş, Ion Ciocanu, Eliza Botezatu, Tudor Pallady, dar şi Arcadie Suceveanu, Leo Botnaru, Petru Carare, Spiridon Vangheli,Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, dr. Veronica Postolachi, subsemnata şi încă mulţi alţii, dar, oricât s-ar scrie, nu poate fi îndeajuns pentru a eclipsa conul de umbră şi uitare, la care a fost supus în ultimii 15 de viaţă, dar şi după. Abia acum, graţie aprecierilor acestor personalităţi enumerate, dar şi a unui mecena din familie, cititorul larg poate cunoaşte, după cum am afirmat şi în alte rânduri, adevăratele dimensiuni ale celui care a fost Victor Teleucă şi a rămas prin creaţia sa valoroasă. În calitate de interlocutor îl am pe Dumitru Gabura, ginerele poetului. Vom schiţa un portret literar al protagonistului şi vom stabili reperele omeniei şi cumsecădeniei unei personalităţi care, în ciuda bolii şi durerilor sufleteşti, şi-a menţinut verticalitatea în scriitură, comportament şi spirit.
***
RR: Domnule Gabura, când, cum şi unde aţi făcut cunoştinţă prima oară cu Victor Teleucă? Era deja afirmat, nu întâmplător Grigore Vieru spunea: „Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toţi, el avea la începuturi cea mai largă respiraţie poetică”.
DG: L-am cunoscut inițial imaginar pe V. Teleucă, redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”, prin intermediul poemului filosofic „Sensul horelor”, inclus pe când eram elev în programa școlară. Deși nu înțelegeam întru totul „Sensul horelor”, pentru mine autorul a apărut în ipostaza unui Titan de pe Olimp. Ulterior, căsătorindu-mă cu fiica d-lui Mariana, am avut senzația că era omul cu o minte eclatantă și un suflet nemărginit de care parcă l-am știut dintotdeauna.
RR: Prefera să discute planurile de creaţie în familie?Ţinea cont de sugestiile care i se făceau?
DG: Poetul avea un fel al său de a crea versurile. Punea preț pe poezia inspirată spontană : „Mă interesează poezia ne-gândită, spusă cu sufletul la gură”, spunea el. Viteza inspirației sau a improvizației lui întrecea viteza mânii cu care fixa pe hârtie rodul miracolului – poezia. Victor Teleucă nu nega poezia făcută, care poate fi chiar strălucitoare, dar spunea: „Nu vreau să văd efortul pe care l-a depus autorul ca să o scrie, ci momentul eliberării lui de ea, ca de o povară”. Scria și nopțile. În special nopțile. După care își ciocănea viersurile la mașina de scris, le redacta. Uneori nota în caiete niște gânduri, cărora, cum se exprima el, nu le-a „ajuns putere să se urce în poezii”. De fapt, ele erau aproape de poezia în proză, în alte locuri ele apăreau în formă de aforisme, apoi aforismele treceau în eseuri filosofice, eseurile în pagini de poezie filosofică ș.a.m.d. „Pentru Nimeni se face poezia”, considera el. În persoana acestui „Nimeni” care vine şi încearcă să perceapă, să guste o bucată literară sau o bucată muzicală se concentrează Adevărul. A fi Nimeni și a fi Eu înseamnă a fi simultan în arheu și eul propriu-zis „a transcende toate nivelurile de realitate, realizând unitatea deschisă a lumilor după înțelesul adânc al teoremei lui Godel” (Th. Codreanu). Măsura în care el eputea fi influențat era minimă. Făcea și poezii la rugămintea noastră, pentru nepoți, niște cimilituri amuzante, care pentru cineva ar fi fost o bucurie de a le vedea publicate în cărți, dar pentru el el erau un joc de cuvinte, un antrenament de logică, rime, consonanțe, metafore.
În creație poetul avea o abordare transdisciplinară, concepție formulată și dezvoltată ulterior de Basarab Nicolescu, fizician și filosof franco-român. Nu discuta ce intenționa să scrie, dar, dacă îi adresai o întrebare ce avea vreo tangență cu cele care îl frământau la moment, de pildă, ideea despre Nimeni care stă de veghe și urmărește impasibil zbaterea omului în furtunile grijilor sale mărunte, dintr-o dată se aprindea și atunci nu-l mai recunoșteam – devenea un orator înflăcărat care punea întrebări și tot el răspundea cu argumente puternice, se îndoia de toate și tot atunci se convingea de adevărul acestora.
În perioada procesului de creație a poemului „Decebal” (ultimii ani de viață), avea o inspirație și elan deosebit. Atunci Decebal trona acasă și lumea întreagă părea să se învârtă în jurul lui. Îl sunam uneori și-mi spunea că se grăbește să se întâlnească cu Teodor Zgureanu, și el un admirator pasionat al înaintașului nostru neînfricat, că astă-noapte Nimeni i-a mai șoptit două strofe care trebuie neapărat să i le citească compozitorului. S-a observat cu adevărat că poetul era pregătit în mod spiritual pentru Decebal. „Poetul însuși a pășit, cu discreție și cu seninătate dacică în neantul luminos al liniștii eterne, dându-ne o lecție de dacism” (M. Cimpoi).
RR: Neadmiterea la tipar de către autoritățile sovietice a poemului despre limba noastră în 1959 a fost prima lovitură care i-a atacat inima, a urmat apoi „donosul” unor colegi la CC al PCUS pentru a-l înlătura din funcţia de redactor-şef, dar să lăsăm acestea pe conştiinţa celor care le-au făcut. Aţi ştiut că poemul a fost cenzurat? Acum se pare că este inclus în manualele şcolare.
DG: De fapt, „V. Teleucă a fost primul scriitor basarabean care a avut curajul să scrie o asemenea poezie în acele vremuri de restriște, primul scriitor basarabean căruia i s-a tăiat o carte pentru poemul întitulat „Ciocârlii basarabene”, tot tirajul a fost dat la cuțit” (Grigore Vieru). A urmat poemul „O altă limbă mai frumoasă nu-i” (1959), scrisă cu ocazia împlinirii a șase secole de la Descălecarea Moldovei. A fost în consonanță cu poezia „Descălecare”, dedicată originii neamului nostru, care nu a fost publicată niciodată din cauza subiectului abordat. Astăzi a vorbi despre limbă este firesc și chiar pentru unii o banalitate, dar să nu uităm că pentru un singur cuvânt ce ținea de acest subiect se putea face pușcărie. Drept exemplu ne poate servi destinul poetului Nicolae Costenco, condamnat la 15 ani de pușcărie, devenit dușman al propriului popor pentru faptul că și-a expus părerea cu privire la schimbarea alfabetului latin, la o întâlnire cu muncitorii în prezența lui Nichita Hrușciov.
Poezia despre limbă a văzut lumina tiparului abia în 1964, tocmai din cauza subiectului stânjenitor pentru autoritățile sovietice. Cu toate concesiile ce i s-au cerut, oricum reieșea că avem aceeași limbă și că prin ea putem exista ca neam. Ulterior, fiind inclusă în programele școlare, și-a reluat forma și strălucirea de la început. După el și-au scris multele și frumoasele poezii închinate limbii române colegii lui. „Limba, avea să spună poetul într-un eseu, este memoria unei națiuni, care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noțiunii de națiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică națiunea la noțiuni existențiale.”
Înaintemergător fiind, stârnea invidia colegilor, dar și nemulțumirea autorităților. Evident că ar fi suportat mai ușor loviturile, dacă i-ar fi venit, ca de obicei, de unde se aștepta, adică „de sus”. Dar ele au venit din anturajul său colegial(care paradoxal, îl învinuiau de românizare a limbii, căci conducerea cc pcm cunoștea numai rusa), din partea celor pe care îi prețuia și care îi strângeau mâna și îi zâmbeau binevoitor în față. Interesele celor două părți, la un moment, s-au materializat într-o scrisoare calomnioasă a cârcotașilor la comisia de revizie și control a cc al pcus, ce a determinat concedierea poetului în 1983 din funcția de redactor-șef la „Literatura și Arta”, urmată de un complot al tăcerii. Nu este editat timp de 15 ani. Criza existențială și estetică l-a determinat să studieze aprofundat marii filosofi ai lumii, devenind o sursă de evoluție interioară de renaștere spirituală, poetul „transgresând astfel peste noile tendințe literare ale sfârșitului de veac (neotradiţionalism, neomodernism, postmodernism), plasându-se intuitiv în transmodernism”. Leo Botnaru scrie intr-un eseu despre Victor Teleucă că ”el este cel mai cult scriitor nu numai din generația sa, dar și din cele pe care le are literatura ramână din Basarabia”.
Victor Teleucă își expune câteva gânduri despre situația ce s-a creat în jurul său timp de o viață într-un interviu în 2000 (Cecilia Melniciuc în dialog cu Victor Teleucă pe marginea noii cărţi „Piramida singurătăţii”,noiembrie2000): „Mi-am trăit viaţa într-un continuu zbucium. M-am zbuciumat pentru o societate care, până la urmă, ne-a respins. Trebuie s-o înţelegem şi la direct, şi la figurat. Cu alte cuvinte, am pierdut timpul pe care nu ni-l putem recupera şi nu ni-l poate întoarce nimeni niciodată. S-a făcut ceea ce s-a făcut, s-a încercat a se schimba valorile, adică a le întoarce cu picioarele în sus. Dar, deoarece s-a încercat acest lucru, evident, s-a încercat intenţionat, ca să se demonstreze că valorile nu sunt valori. Ei bine, când e vorba de o valoare, suntem sau putem fi siguri că aceasta este, într-adevăr, o valoare indiscutabilă? Totul este discutabil, totul este relativ. Şi cred că au rămas poezii, au rămas opere literare, au rămas bucăţi muzicale, care vor ţine piept timpurilor. Să nu uităm că Nichita Stănescu a crescut, s-a educat şi a scris într-o vreme destul de dificilă pentru poezie. Şi totuşi, dacă a fost Nichita Stănescu, Stănescu a rămas Nichita Stănescu.”
Poetul își analizează starea interioară și în sugestivul poem „Naufragiat în Basarabia” (Ninge la o margine de existență, 2002) .
RR: Până la moarte, care parcă i-a îngăduit câteva luni ca să-şi sărbătorească frumos jubileul de 70 de ani, s-a bucurat doar de câteva cărţi în grafie latină…
DG: I-a fost editată, în 2000 Piramida singurătății (cartea precedentă îi apăruse în 1985). Manuscrisul acestei cărți cu subtitlul Introspecții era gata pentru tipar încă din 1996. Poetul spunea că neapărută la timpul ei cartea nu mai valorează nimic . Cu toate tergiversările legate de editarea cărții, ea este catalogată alături de celelalte apariții postume, aparținând noii paradigme transmoderne. „Piramida singurătății” în același an este apreciată cu Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Fapt ce l-a înviorat puțin. În același an împreună cu fiul meu Adrian și profesorul de liceu Corneliu Juncu am întreprins un pelerinaj la mănăstirile din nordul Moldovei și la Cetatea Neamț. Era atât de încântat de posibilitatea acelei călătorii, încât se bucura ca un copil și chiar parcă întinerise. Era vioi, volubil și glumea neîncetat, deși, în unele clipe, dintr-o dată parcă era distant și grav, aproape solemn. Probabil, Marele Nimeni iarăși îl atenționa de apropierea vămii existențiale.
După decesul lui apare cartea postumă „Ninge la o margine de existență”. Criticul Theodor Codreanu în articolul „Transmodernismul lui Victor Teleucă” a clasat-o drept cartea anului 2002 a literaturii române. În 2003 familia poetului editează poemul „Decebal”, devenit și libret de operă al compozitorului Teodor Zgureanu. Academicianul Mihai Cimpoi apreciază poemul ca cel mai important eveniment cultural din Republica Moldova în acel an. Primadona Operei Naționale Maria Bieșu considera opera ca o creație de unicat în istoria culturii noastre. Suntem convinși că statul va depune tot efortul ca opera Decebal să fie montată.
RR: Cu efortul financiar al familiei, cum aţi menţionat pe foile de titlu, eu aş spune cu adevărat sacrificiu, aţi reuşit să scoateţi la lumină nu doar câteva manuscrise rămase, dar să reeditaţi o serie de volume în grafie latină, ba chiar şi câteva volume critice despre creaţia lui Victor Teleucă. Aveţi doi copii – Adrian, care este student şi manifestă interes pentru istorie, arta fotografică, are şi un serviciu şi cel mic – Daniel, elev în clasa a 6-a , ahtiat de istorie, pictură şi dans, le-aţi fi putut crea condiţii super, în vocabularul tinerilor de astăzi, însă, împreună cu soţia Mariana – fiica poetului, aţi hotărât o utilizare mai prețioasă a banilor decât cheltuirea lor pe obiecte de lux, pe distracţii etc. Şi aici îmi amintesc de M. Arghezi, care îmi mărturisea că împreună cu fratele ei au avut o copilărie şi adolescenţă fericită în casa părinţilor, fără a fi răsfăţaţi cu obiecte scumpe, cum fac unii părinţi în zilele noastre.
DG: Activitatea de editare a operei postume a poetului V. Teleucă (9 volume) în care m-am încadrat, ar fi, mai mult, un rezultat al conștientizării valorii operei marelui scriitor și de aici a necesității de a face cunoscută aceasta cititorului. După cum remarcă și criticul Th. Codreanu: „Nu încape îndoială, opera, întregită cu două veritabile capodopere postume (Ninge la o margine de existență și Improvizația nisipului), îl plasează pe Victor Teleucă în rândul strălucitei pleiade șaizeciste, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu,Grigore Vieru, deschizând, totodată drumul spre noua paradigmă culturală a transmodernitații”. Aprecierile date de critica literară indică, evident, corectitudinea drumului pe care îl parcurgem. Lucrăm cu efortul întregii familii la editarea volumelor inedite postume: fiul meu Adrian, soția Mariana (cu care mi-am legat destinul, datorită ei m-am apropiat sufletește de poet), cumnata Rodica, mama soacră, verișoara Maria.Finanțarea edițiilor tot noi le suportăm. Parafrazând conceptul „nu ești lăsat să iei cu tine nimic pe lumea cealaltă”, putem spune că V. Teleucă nu a luat cu sine nimic, dar a lăsat aici o lume incredibilă a poeziei sale valoroase, iar noi oferim cititorilor de azi și celor de mâine posibilitatea de a savura creația unei personalități ilustre întru cuvântul scris și gândit ce izvorăște din spiritul neamului nostru. Facem o muncă migăloasă, de cercetare pentru noi înșine, descoperind și retrăind în profunzimea fiecărui rând și bucurându-ne pentru urmași. Nu obosim să facem acest lucru, ba, dimpotrivă, simțim o mare plăcere de a aduce în dar posterității scrieri de-a dreptul fascinante.
RR: Care au fost calităţile lui V. Teleucă care l-au apropiat cel mai mult de sufletul dumneavoastră?
DG: La jubileul din Sala cu Orgă, de care ați amintit, V. Teleucă și-a încheiat ultimul discurs în fața spectatorilor cu cuvintele: „Ce e bun e al nostru, ce e rău e al meu”. Fraza este aproape socratiană, ce denotă un alt mod de a gândi decât majoritatea oamenilor într-un secol ce, trebuie să recunoaștem, pune în capul mesei egoismul „sănătos”. E ceva ce depășește gândirea amorfă, plată și plină de „lene mentală”, vorba poetului. Este un mod de a gândi și de a fi, iar dacă măcar cineva a înțeles corect sensul acestor cuvinte, înseamnă că poetul i-a atins niște strune ale sufletului care ar putea să-l oblige să înceapă a gândi cu adevărat și a acționa pe măsură.
Th. Codreanu face și el referință la calitățile remarcabile ale poetului (În oglinzile lui Victor Teleucă,2012): „Cei trufași, nematurizați sufletește, cred că refuzul ciobanului mioritic de a răspunde la violența fraților cu violență înseamnă „resemnare”, „lașitate”, o filosofie „fatalistă”. Teleucă a fost, în definitiv, suprema formă de omenie și de iubire creștină. Așadar, singularitatea canonică a operei avea corespondent în unicitatea omului, ca un izvor contrapunctic al întregii personalități”.
Însușirea lui de a fi integru, sincer, cu demnitate, structura lui filosofică, transmodernă , a făcut să fie stimat în timpul vieții de toți cei care l-au cunoscut. M-a tratat ca pe un fiu iubit, iar eu i-am arătat întreaga mea considerațiune.
RR: Ce mai aveţi de gând să faceţi întru perpetuarea memoriei lirosofului transmodern?
DG: În cooperare cu instanțele de resort să facem demersurile corespunzătoare pentru ca opera poetului Victor Teleucă să fie reintrodusă în programa școlară, iar instanțele abilitate să-i editeze opera. Am dori să colaborăm și cu editurile din România, unde nu i-a fost editată nici o carte.
Poetul Victor Teleucă e „unul dintre cei mai de seamă poeți ai noștri, care a dedicat primul un tulburător poem limbii noastre, cel care a devenit redactor-șef al unei publicații de cultură, tot el care n-a atins pe nimeni cu o floare, tot el care a lăsat literaturii noastre una din cele mai substanțiale cărți de poezie – Piramida singurătății, primul scriitor basarabean postbelic, care a pătimit din pricina cenzurii”(Gr. Vieru) . Merită să-i purtăm respectul.
RR: Vă mulţumesc pentru interviu, sper ca acest mic omagiu să fie primit în Cer de cel care a pârguit cuvintele şi ni le-a oferit în deliciu pentru suflet.