ADRIAN BUCURESCU: POEME DACICE

AŞA GRĂIT-A ZALMOXIS

Nu e bine să uiţi
că vei înnopta la capătul
drumului
ci până atunci
bucură-te la petalele macilor
dar să nu întorni privirea
când îi scutură vântul!

Aleargă pe urmele iuţi
ale cerbilor
scaldă-ţi irişii în roua
mesteacănului!
Din raze de Lună
găteşte-ţi săgeţi în vederea primejdiei
şi spadă dintr-o rază a Soarelui!

Iubeşte, cântă şi osteneşte
şi spune pruncilor basme
frumoase
şi învaţă-i să râdă în faţa durerii
să tragă cu arcul în norii furtunii
să râdă spre limbile negre
ale ceasului rău
aşa cum laptele din sânii femeii
umileşte moartea!

MIRAZA

La vremea zorilor a început să ningă.
Zăpada mieilor – zăpadă castă
mai răcori o dată graba ierbii
de-a creşte până la cupola albastră.

Din nou în Dacia clipesc cicorile
şi tot în Dacia tresar în munţi
fantastice corole mari de crin
spre amintirea vrednicelor frunţi

ce dorm sub glie-n germinare pură
ca iarba, ca trifoiul şi ca macii
şi-or înflori mereu la primăvară-n
grădinile împărătesei Dacii.

Eu simt că între gene-mi cântă Marea,
Pe frunte-mi cad şuviţe de secară.
Ah, ce miroase-a brazi şi a mesteceni,
Ce brânduşiu e ceru-n primăvară!

Ci asta e miraza ce o las:
Sunt ultimul poet cu Dacia în glas.

ZALMOXIS ÎN GRĂDINA AKESSAMENOS

-Dacă eşti Logos cu adevărat
spune Cuvântule
mai presus de Tine
oare stăpâneşte Tăcerea?

-Dacă în Cuvânt M-am întrupat
precum spune Scriptura Secretă
spun: Duhul Curat
ţine o aripă în noapte şi alta în lumină.

Dar Eu vă spun:
Vegheaţi cu Mine
cuvinte de oase
cuvinte de carne
cuvinte de sânge
în frigul nopţii
vegheaţi cu Mine
sub stelele-candele!
Vă făgăduiesc mântuirea
şi celor mai umile din voi.
Pe Calea Laptelui
vegheaţi cu Mine!
Priviţi
ci să nu jeluiţi
rocada sângelui!

Port în plete
cunună în cerc
cu spini adunat – cerc însângerat
fără de început
fără de sfârşit
rând pe rând
viaţă eternă
etern pre moarte eternă călcând.