GINERICA

Const. MIU

O bună parte din grupul colegelor mai miloase o căina, presupunând că o fi dat de necaz, dacă nu se ştie de soarta ei, de mai bine de o lună. Îngrijorate, cele mai alarmiste, în frunte cu Onela Răduţescu, au bătut la uşa cabinetului Taşei Pelteu, cu gândul că poate naşa le va dezlega misterul absenţei prelungite a doamnei profesoare Carmen Ţibanu.
– Să ştiţi că ce ştiţi voi, ştiu şi eu, le-a spus aceasta colegelor.
– Ei, cum doamnă să nu ştiţi? se miră Lenuş Nechituş, nevenindu-i să creadă că naşa nu ştie mare lucru despre fina.
– Cu mare durere în suflet vă pot spune doar că fina s-a răcit, zise femeia, oftând.
– Vai de mine! strigă speriată Rodica Plutaru. Când s-a-ntâmplat?
– Sunt câteva zile de-atunci, veni răspunsul.
– Şi nouă de ce nu ne-aţi spus? interveni Onela. Puteam să fi venit şi noi, măcar cu o floare…
– Sigur că da! Încuviinţă Nineta Nicolaescu. Dalida, dragă, nu mai sta! Se adresă ea unei femei îndesate, tot timpul încruntată. La pauză, strânge colegii în cancelarie şi ia atitudine!… Să arătăm că suntem aproape de colega noastră…
– Nu-i treaba sindicatului! Se răţoi cea atenţionată, parcă şi mai încruntată. Eu nu mă duc să mă căciulesc la fandositele–alea… Dacă e ziua cuiva, strâmbă mereu din nas, când aud că tre´să dea bani de cadou… Da’ aşa sunt primele care se-nghesuie să-şi facă maţu’ gros. Ele şi neam-prost ăla de babai!…
– Eu dau numai’ cinci lei! avertiză cineva, care tocmai intrase în cabinet. Mă scuzaţi, am mai lucrat cu elevii o problemă la matematică şi cred că le-am mâncat iar pauza şi ceva din ora următoare…
Cea care se scuzase era Lenuţa Chitra. Căută din ochi un loc liber şi repetă, întorcându-se spre lidera de sindicat:
– Cinci lei. Nu mai mult!
– Vor fi cheltuieli mari, fu de părere Rodica. Şi or să vină colegi şi de la celelalte şcoli din oraş…
– Las’ că-i de-ajuns şi cinci lei de căciulă, că eu de fiecare dată am prins numai stiksuri şi două, trei alune, aprobă Marina Copchilescu.
– Pomanagii totdeauna sunt neam-prost! Şopti Dalida Grigorescu spre colegele din preajma ei.
– Ai zis ceva, doamnă? vru repede să ştie Marina.
– Măcar de data-asta ar trebui să fim şi noi în rându’ lumii şi să fim uniţi, încercă Rodica Plutaru să împace pe toată lumea.
Marina Copchilescu o apucă energic de braţ, semn că vrea să spună ceva important şi c-ar fi bine să termine cu dulcegăriile.
– Să mă ierte doamna Taşa, dacă sunt aşa directă… Da’ să ştiţi că în ultima vreme doamna Carmen nu prea se mai băga în seamă cu noi… De-aia zic să dăm numa’ cinci lei.
– Vedeţi că am dreptate, se bucură Lenuţa Chitra, mai rău ca un copil de grădiniţă, care-şi păstrează o jucărie jinduită şi de alţii.
– Aşa că o s-avem şi jerbe, nu doar coroane, concluzionă Lenuş.

Taşa Pelteu asistase tăcută, până în acest moment, la hârjoana celorlalte colege. Se hotărî să intervină, pentru că discuţia în contradictoriu nu-i plăcea:
– Ia, staţi-aşa!… Deci, ce se-ntâmplă aici?
– Nu prea ne-nţelegem cât să strângem pentru mormântare, se scuză lidera de sindicat.
– Ce mormântare?… Cine-a murit?
– Cum cine, repetară mai multe colege, în cor.
– Da, cine ?!
– Doamna Taşa, adineauri aţi zis de fina, de doamna Carmen, îndrăzni Rodica Plutaru să-i amintească celei nedumerite.
– Deci, fii serioasă, dragă! se supără Taşa Pelteu. Carmen n-are nici pe dracu!… Dar s-a răcit de mine… Nu ştiu de ce, că doar nu ne-am certat… Drept e că a devenit mai secretoasă. Despre plecarea la sanatoriu nici nu mi-a spus…
– Bine că-i doar la sanatoriu! se bucură Onela Răduţescu. Da’ de ce nu ne-o fi spus şi nouă?
– Nu mi-a spus mie, care-i sunt naşa!…
– Chiar-aşa, de ce s-o ascunde doamna Carmen şi nu comunică? Insistă Lenuţa Chitra.
– Deci, vă spuneam că nici eu n-am ştiut că pleacă la Techirghiol… Altă dată spunea ce planuri are… Îmi spusese că vrea să-şi pună silicon în fese, că nu-i mai place cum arată…
– Cine ştie, poate n-o fi găsit loc, presupuse Lenuş Nechituş.
– Deci, ia staţi puţin! interveni iar Taşa Pelteu, care părea că şi-a amintit de ceva. Deci, dacă mi-aduc bine aminte, la câteva zile după ce-a ajuns la sanatoriu, m-a sunat Carmen… Se plângea că Sorinel al ei nu s-a acomodat nici până acum cu viaţa de la căminul studenţesc şi că ea are de gând să întrerupă tratamentu’ şi să dea o fugă până la Braşov…
– Aaa, şi s-o fi dus să-i schimbe scutecele? completă Marina Copchilescu, pe un ton voit răutăcios.
– Doamne-fereşte! se sperie Taşa. Las’ că o sun eu deseară şi o să vă anunţ ce-am aflat , hotărî naşa.

*
La câteva zile după această discuţie, Taşa Pelteu se văzu nevoită să lămurească, la insistenţele colegelor, misterul dispariţiei subite şi prelungite de la şcoală a doamnei profesoare Carmen Ţibanu.
Ea povesti că dacă nu se alarmau colegele din cancelarie n-ar fi sunat-o în ruptul capului pe fina. Dar aşa, mai mult ca să nu fie iar luată la-ntrebări, şi-a călcat pe mândrie şi i-a telefonat. Şi după ce i-a tras creştineşte un perdaf, a putut afla că fina Carmen a trebuit să meargă într-un suflet la Sorinel, la Braşov. Acesta se-ndrăgostise lulea şi îi spusese mamei că are de gând ca până la sesiunea din vară să se-nsoare. Alarmată că băiatul nu se mai duce la cursuri şi că-i stă gândul doar la-nsurătoare, ca nu cumva să-ngheţe anul şi să o facă de ruşine pe mamă în cancelarie, aceasta s-a dus valvârtej la finuţu’. L-a luat şi pe Floricel, ca împreună să-şi cunoască viitorii cuscri. Numai că a trebuit mai bine de o lună să ducă muncă de lămurire cu Sorinel, care trebuia musai înţărcat înainte de noaptea nunţii.