PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (7)

Goma

( Urmare)
Interludiu istoric, faptele, discursurile politice ale lui Mihail Kogălniceanu

Printre mulţii autori interzişi de comunişti în 1948 a fost şi Mihail Kogălniceanu – cu următoarele titluri (cifrele corespund Directivei indicînd „Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948”):
„166 : Dorinţele partidei naţionale din Moldova.
„167 : Îmbunătăţirea soartei ţăranului (Prefaţă de Grădişteanu, introducere de Kogălniceanu).
„168: Împroprietărirea ţăranilor.
„169: Răpirea Bucovinei după documente autentice.
„170: Scrisori din exil.
„171: Scrisori din vremea studiilor.”
De ce l-au considerat bolşevicii ocupanţi şi pe Kogălniceanu (ca, dealtfel, pe Cantemir, pe Anton Pann, pe Odobescu, pe Alecsandri, pe Eminescu, pe Vlahuţă, pe Coşbuc, pe Iorga, oameni ai secolului al XlX-lea) ca avînd „concepţii… fasciste”?; de ce i-au acuzat pe aceiaşi de „antisemitism” – ei, ocupanţii, dar mai ales slugile lor, foştii cetăţeni români, deveniţi în 1940 cetăţeni sovietici, reveniţi în 1944 cu paşaportul-lui-Maiakovski: evreii epuratori ai şi aşa puţinelor cărţi ale noastre?
Unii dintre alcătuitorii Poporului Ales, numiţi şi: Oameni ai Cărţii dau Cuvântului altă accepţie decât noi, ne-evreii. Mai ales când (o spune Hannah Arendt), pentru a supravieţui, fac derogări de la morală. Printre „derogări” este şi răstălmăcirea cuvân¬tului care din purtător de adevăr devine minciună, calomnie, delaţiune, acuzaţie.
Nu este nevoie să fie comentate, doar citite luările de cuvînt ale lui Mihail Kogălniceanu – ca deputat, ministru de interne, ministru de externe; ca unul dintre făuritorii României moderne.
Începem cu sfârşitul – vieţii şi operei sale – „cântecul de lebădă”:

„Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor”

Din Discursul rostit la Academia Română, în şedinţa solemnă de la 1 (13) aprilie 1891 (…) „Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; maica mea, Catinca, născută Stavilla, era coborîtoare dintr-o familie genoveză stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman).” (.)
„Intrînd în materie, voi desfăşura trei date mari din istoria contemporană a renaşterii României, trei reforme radicale săvârşite sub ochii noştri et quorum pars parva fui [şi la care, în mică măsură, am contribuit şi eu]. Acestea sânt:
„I. Dezrobirea ţiganilor.
„II. Oborîrea pronomiilor şi privilegiilor de naştere şi de castă şi proclamarea egalităţei politice şi civile pentru toţii fiii României.
„III. Emanciparea ţăranilor.” (.)

„Discurs în problema israeliţilor (22 mai 1869)

„.Ţara noastră a fost, pot zice, patria toleranţei religioase, şi aceasta a fost în timp de secoli întregi; niciodată în această ţară persecuţiile religioase nu şi-au avut loc. În timpurile acele, când în ţările cele mai civilizate erau răsbelele de religiune, în timpii când în Spania erau autodafelele, se ardeau oameni pentru religiune, în timpii când populaţiuni cu miile se izgoneau pentru religiune, patria noastră le deschidea porţile sale, le da ospita-litate şi numai pentru că-i vedea că sunt oameni şi nu-i întreba ce lege au şi cum se închină lui Dumnezeu. Mai ales în intervalul de timp de la 1835 [Obşteas¬ca Adunare din Moldova votează Regulamentul Organic – n.m.] până la 1847, un mare număr de israeliţi din provinciile învecinate, Podolia şi Galiţia, a intrat în România, mai cu seamă în România de peste Milcov [Moldova, n.m.], numărul acestor străini s-a sporit într-un chip înspăimântător. Au început dară a se îngriji aceia care ţin la păstrarea şi desvoltarea naţiunii noastre, fiindcă s-au înspăimântat foarte mult şi cu drept cuvânt de mulţimea acestui popor străin, care nu vine în ţară nici cu capitaluri, nici cu ştiinţa, nici cu industria, ci vine numai a se folosi de activitatea şi munca românului. Aşa mai cu seamă dincolo de Milcov s-a ridicat un strigăt foarte mare în contra acestei invaziuni a unui popor străin, care era numai vătămător. (Aplauze). Eu cred că nimeni nu poate să voiască rău României dacă prin instinctul de conservare recurge la felurite mijloace spre a apăra naţionalitatea sa. (Aplauze).
„Iată, domnilor, toată situaţiunea cestiunii economice, căci nu este alt nimic, nici mai mult, nici mai puţin decât o cestiune economică; nu poate nimeni să zică că aici este o cestiune religioasă [subl. mele].
„Cu toate acestea, domnilor, România de-abia de ieri a început să fie cunoscută în străinătate; cum am putea să credem că, pe lângă altele multe cestiuni cari sunt la noi, să fie şi această cestiune atât de bine cunoscută în străinătate, încât dacă noi voim să ne conservăm naţionalitatea noastră să ni se dea nouă drep¬tate. Aceasta nu este; din contră, îndată ce se pune o măsură în lucrare, începe a se publica, a se striga că este persecuţiune religioasă.” 1) [subl. mea, P.G.] (.)
„Din afară însă avem datorie, şi datorie mare, de a lumina opiniunea publică şi de a dovedi că noi nu suntem urmaşii degeneraţi ai strămoşilor noştri, cari, pe drapelul ţării, mai presus de toate, scria toleranţa religioasă. (.) să facem asupra acestei cestiuni o anchetă serioasă, să vedem ce trebuie să facem pentru ca să ne apărăm interesele noastre economice; iară pe de altă parte ce trebuie să facem pentru ca să dovedim Europei că noi nu prigonim sub pretexte economice o parte a populaţiei ţării” [s.m. P.G.].
„în adevăr, domnilor, dacă mulţimea acestor israeliţi, şi mai cu osebire peste Milcov, sânt cu totul înapoi[aţi], nu se asimilează în nimic cu noi, se ocupă numai de nişte industrii pernicioase, nu putem însă să zicem că şi în această populaţiune nu sânt oameni civilizaţi, şi că prin urmare şi acestora trebuie să le închidem uşa la acele drepturi pe cari Constituţiunea le învoieşte. E o mare deosebire între israeliţii spanioli şi cei galiţieni, este o mare deosebire între israeliţii acei născuţi din moşi şi strămoşi aici în ţară şi aceia cari au venit de curând pe acest pământ. Cestiunea aceasta trebuie studiată, trebuie să vedem ce se poate da unora şi refuza altora.” (.)
„în mijlocul Bucureştilor un străin publică… (…) nuvelele [ştirile, informaţiile] ce a primit de la Bacău, Vaslui, Adjud, Târgul Ocnei şi alte oraşe [care] îi anunţă că cele mai mari persecuţiuni şi atrocităţi se săvârşesc în contra israeliţilor, că-i închid, îi torturează, îi izgonesc din sate, şi în oraşe nu li se învoieşte intrarea”.
„Voci: Nu e adevărat, calomnii neruşinate.
„Nu e, domnilor, adevărat nici unul din aceste cuvinte, să ni se probeze. Nu sânt, domnilor, alte măsuri decât cele cunoscute în ţara întreagă de a se ordona cum că evreii din Podolia şi Galiţia care ţineau cârciiulme în comunele rurali nu mai pot preînnoi contractele lor după împlinirea termenului. [subl. mea] (.)
„Cum e cu putinţă dară ca o foaie publică (…) să aibă asemenea informaţiuni, cari mergînd în străinătate contribuie a face ca opiniunea publică să fie în contra noastră şi să strige că sântem barbari?”

Răspuns la o interpelaţiune (şedinţele Camerei din 16 şi 17 decembrie 1869)

(…) „Şi cu această ocaziune a fost o discuţie generală care apoi nu a conchis întru nimic, nici în privinţa acţiunei Alianţei israelite universale, nici în privinţa mişcării jidovilor2) în România, ci s-a sfârşit prin întrebări cum ministrul de interne izgoneşte pe evrei din sate şi ministrul de finance îi primeşte? Cum satele sunt inundate de brevetari? Cum contra legei din 1864 [Legea rurală, elaborată tot de Kogălniceanu, sub Al. I. Cuza – n.m. P.G.] evreii cumpără pământuri? (.)
„Onorabilul domn Codrescu a citat şi oarecare cuvinte ale domnului Armand Levy, în care se zice că ministerul actual ar fi promis nu ştiu ce. Ei bine (.) trimit domnului Armand Levy o dezminţire formală, oriunde s-ar afla el (Aplauze unanime, îndelung repetite).
„Domnul Armand Levy e crescut la acea şcoală de oameni cari nu ştiu: întâi, că conversaţiunile particulare nu se reproduc fără permisiunea celui care le-a ţinut; al doilea, care nu are nici măcar delicateţea şi datoria de a reproduce cu esactitate cuvin¬tele rostite. Când am intrat în minister, peste trei zile m-am trezit cu o persoană care a cerut audienţă spunînd că e rabinul Levy. Acest domn a venit la mine şi s-a adresat astfel: sânt însărcinat de Alianţa israelită să-ţi fac întrebarea: care e politica ce dumneata eşti hotărît să păzeşti în cestiunea israeliţilor? La această între¬bare, iertaţi-mi espresiunea, am pus mâinile în buzunar şi am răspuns: nu cunosc Alianţa israelită (aplauze unanime); ea nu face parte din acele puteri garante care au dreptul. (Aplauze zgomotoase)”. (.)
„Căci, domnilor, ce va putea face un ministru singur? Chiar onorabilul domn Codrescu şi-a pus această cestiune: Să oprim comitetele? Să oprim ziarele? Nu socot că cere cineva acestea”. „O voce: Să opriţi invaziunea”.
„Invaziunea! (…) Invaziunea nu se poate opri cu situaţiunea geografică a fruntariilor noastre şi când pichetele sânt în depărtare unele de altele de o poştă şi jumătate. Jidanii nu intră în ţară pe la trecătoare, ci intră printre trecătoare. (.)
„.Si noi sântem îngrijaţi de acel sprijin mare care-l găsesc evreii lângă Alianţa israelită. (.) [ea] bate la toate uşile. „(.) „.chiar statele cele mai mari sunt espuse la asemenea mijlociri (.) chiar săptămâna trecută un deputat al Alianţei israelite s-a dus la preşedintele Statelor Unite şi i-a cerut a interveni lângă imperatorele Rusiei să ia măsuri mai blânde şi a revoca dispoziţiunea luată de a izgoni 2 000 familie de jidani din Basarabia rusească”. (…)
„Ei bine, domnilor, ce să le facem? Sânt 400.000: aceşti 400.000 trăiesc în ţară, într-o ţară constituţională, cu dreptul de asociaţiune, cu dreptul la libertatea presei. Cum voiţi ca noi să împiedecăm mişcarea lor? Ce să facem noi? Ei fac rău că se adresează la streini, şi vă asigur că nu a făcut jidovilor din România nimeni mai mult rău decât Alianţa israelită; şi, în câtă vreme se vor adresa la streini, ei vor fi un popol care, cum a zis domnul Codrescu, se ţine la pândă, ca să ne lovească în momen¬tul cel mai greu. Ei întotdeauna nu vor putea dobândi nimic de la noi, pentru că atunci nu este nimic decât o naţionalitate care caută să se apere de o altă naţionalitate.”(.)
„.În faţa unor note [informaţii, ştiri] străine care pun în cestiune până şi drepturile noastre la autonomie, a trebuit să răspund. (…) A ieşit un articol şi multe altele, în Steaua Orientului, în Israelitul român şi în altă gazetă, nu ştiu cum o cheamă, redijată de domnul Carmelin, în care se zice că Alianţa israelită are mână lungă, că miniştrii vor fi daţi afară în urma răspunsului meu la nota marchizului de La Valette, că numai miniştrii agitează cestiunea, căci poporul, fiind blând, iubeşte pe jidovi.
„Ei bine, domnilor, am chemat pe acest domn Levy şi i-am zis: «Domnul Cremieux s-a adresat la mai mai mulţi bărbaţi ai ţărei în favoarea evreilor şi aţi văzut că în timpul Constituantei a venit până aici, în antecameră»; am spus domnului Levy ceea ce s-a zis şi domnului Cremieux: «Domnule, cestiunea aceasta nu o cunoaşteţi, nu o puteţi studia în Bucureşti; duceţi-vă în Moldova, duceţi-vă acolo, să vedeţi durerile şi suferinţele ţărei, şi eu vă voi da mijloace, voi pofti pe prefecţi, pe primari să vă dea toate lămuririle. Şi fiindcă ziceţi că poporul vă iubeşte, duceţi-vă acolo, veţi vedea cum vă iubeşte Moldova, veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cârciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2, 3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova. (Aplauze). Şi când vă veţi întoarce de acolo, ori veţi avea inimă şi, văzînd durerile ţărei veţi conteni de a mai scrie astfel de cum scrieţi, sau altmintrelea veţi dovedi că, deşi ziceţi că sânteţi francez, dar în fond, sânteţi tot jidan».
„Aceasta a fost, domnilor, conversaţia (.); şi după ce s-a dus acolo nu a fost primit de prefecţi cu capul plecat, cum a zis domnul Voinov; s-a dus pretutindeni şi prefecţii ca şi primarii, după speciale instrucţiuni ce li s-au dat, l-au pus în poziţiune să vază durerile poporului.
„Se zice că a căpătat testimonie în favoarea jidovilor. Nu este esact. A căpătat de la trei sate şi de la un proprietar care avea feciori boiereşti pe moşie nişte jidani; de la acesta a căpătat o mărturie că locuitorii sunt mulţumiţi de jidani. Atâta este ce a căpătat.” (.)
„Acum zice domnul Voinov că m-am mulţumit a da numai circulări şi n-am priveghea esecutarea lor. (…) frumoasă şi feri¬cită ar fi ţara când ar ajunge aşa ca administraţiunea de la minis¬tru şi până la primar să meargă aşa de perfect cum să nu dea loc la nici un abuz. (.) Am dat circulare pe la toţi şi am zis să-mi facă un inventar de toţi evreii câţi sunt prin sate; apoi să-mi arate contractele care le au; al treilea să-mi arate data contractelor. (.) Când am primit recensământul, am fost pus în poziţiune să ştiu câţi jidovi sânt prin sate şi câte contracte au. (.) am făcut circulara aceasta:
„«Domnule prefect,
„«După ce aţi supus ministerului tabloul de israeliţi cârciu-mari şi accizari în comunele rurale (.) v-am invitat să luaţi dis-poziţiuni ca toţi acei ale căror contracte s-au sfârşit la 23 apriliu, anul curent, precum şi acei ce vor înfăţişa contracte pe termene mai lungi, însă nelegalizate, să aibă la trecutul St. Georgiu a părăsi comunele rurale, unde, conform legei şi ordinelor circu¬lare reînnoite din timp în timp, ei nu mai au dreptul de domiciliu statornic şi, în special, nu pot fi cârciumari şi accizari (.)»” (.)
„Acum ştiţi dumneavoastră aceste măsuri ce fac? Ştiţi numele ce-mi face circulara pe care dumneavoastră mă învino¬văţiţi că n-o aplic? Ia întrebaţi, vă rog, ce nume-mi face în ţările străine. Căci toată lumea nu crede ca noi: sânt, domnilor, rapoar¬te formale că persecuţiunea religioasă iară a început contra evreilor, când eu nu fac decât să aplic legile? îmi dau toată osteneala ca să arăt că nu e persecuţiune, că e o măsură econo¬mică (.) că nu pot face decât să ţin seama de durerile ţării pe care o administrez. în de-afară sânt reprezintat ca cel mai mare prigonitor al jidovilor. Alianţa israelită e o forţă.”
„Domnul I. Heliad Rădulescu: Himerică”.
„Şi himera în vremea veche era o forţă. Este uşor după banca de deputat, e uşor onorabilului domn Heliade învăluit în mantia sa albă a spune că e o himeră.(.)
„Avînd de curând onoarea de a conversa cu un mare minis¬tru al unei naţiuni mare din Europa şi apărînd eu drepturile ţărei faţă cu evreii şi arătînd relele ce decurg pentru ţară din cauza israeliţilor, iată ce mi-a zis acel ministru: ei, domnule, dumnea¬voastră sânteţi fericiţi că nu vă resimţiţi de relele evreilor decât în privinţa economică, noi, domnule, ne resimţim de influenţa Alianţei israelite şi până chiar în consiliile suveranului nostru.(…)”
„A mai zis onorabilul domn Codrescu că acest popor, jidovii, se ţine la pândă şi aşteaptă ca să lovească celelalte popoare şi apoi ne-a citat pe Serbia şi a zis: iată ce s-a făcut în Serbia, când a venit şi în Serbia cestiunea aceasta”. „O voce: Serbii i-au dat afară”.
„Nu i-a dat afară. Ei, domnilor, în Serbia sânt 1 500 de jidani, şi aceşti 1 500 au putut să facă în Serbia mai mult decât, din fericire unde sânt, ce au putut face până astăzi la noi 400 000. (.) aceşti 1 500 jidani din Serbia au izbutit de a se înscrie în Constituţiunea Serbiei pentru jidani drepturile politice. Adevărul este [că] li s-a refuzat de a avea domiciliul în întrul Serbiei, dară li s-a dat drepturi politice (.)
” Dumneavoastră voiţi ca noi, care avem o sumă de patru sute de mii de jidovi, să stăm cu mâinile la pept şi să-i lăsăm să facă ce vor vrea? (.) Credeţi dumneavoastră că noi, guvernul putem opri toate corespondinţele cari se trimit din ţară? (.) cum nu vă gândiţi dară că mâne aceşti oameni care au bani în mânele lor, care au milioane, nu ne vor străgăni oare, nu vor izbuti de a fi sprijiniţi de alţii în contra măsurilor ce vom lua spre a rezolva această mare cestiune a ţărei? Oare nu vă gândiţi cum că, dacă până acum nu am putut termina cestiunea juridicţiunii consulare din ţara noastră, jidanii nu au fost şi ei pricina? Şi-apoi, credeţi dumneavoastră că astăzi, când România aspiră a-şi dobândi deplina sa autonomie, oare nu vom avea a lupta şi în contra pedicilor ce ni se vor pune de jidovi? (.)
„Domnilor, iată care este politica guvernului (…): în privinţa israeliţilor, noi îndeosebi am luat toate măsurile reclamate de umanitate şi permise de legile ţărei, spre a asigura viaţa, onoarea şi averile jidovilor şi în timp de aproape 13 luni nici un act violent nu a venit să dea o dezminţire cugetărilor şi măsurilor administraţiunii noastre. Acest rezultat însă nu l-am putut dobândi decât ţinînd seama şi de suferinţele populaţiunii române, pe care la intrarea noastră în minister am găsit-o adânc iritată în contra israeliţilor din judeţele Moldovei.
„Cu toate acestea, noi am primit de la agenţii diplomatici şi îndeosebi de la cel francez note protestatoare. Am răspuns cum trebuia să răspund. Refutînd acuzările am urmat a zice:
„«Eram dară în drept de a ne aştepta ca guvernul francez va fi cel dintâi întru a recunoaşte bunele noastre intenţiuni şi necon¬tenitele noastre stăruinţi pentru a linişti patimele şi a întemeia în ţară ordinea (…) Văz că israeliţii nu recunosc îndestul tot ce ei datorează administraţiunii noastre (…) Văd cu mâhnire, pentru dânşii, că ei, în loc de a se adresa Corpurilor legiuitoare ale statului, ei iarăşi recurg la intervenţiuni străine. Acest mod de urmare (.) nu este calea cea mai nimerită pentru israeliţii din România să-i atragă simpatiile naţiunii, care le-a dat o largă ospitalitate, şi aşa să ajungă a dobândi de la dreptatea ei o prefacere în condiţiunea lor legală de astăzi.» (.)
„Excelenţa-sa marchizul de La Valette intervine în această afacere interioară (.) în urma tânguirii făcută preşedintelui Alianţei israelite din Paris de câtre jidovii din Moldova (.), această intervenţiune excelenţa-sa o face cu dreptul de ministru al unei puteri garante şi în privire că măsurile luate de adminis-traţiunea română contra cârciumarilor şi accizarilor israeliţi din satele Moldovei ar fi o lovire a unor drepturi puse sub protecţiunea dispoziţiilor constituţionale şi a Convenţiunii din 1858 (.)
„Toate rezervele mele în privinţa teoriei că neînvoirea jidanilor de a fi cârciumari şi accizari în satele noastre ar fi o violaţiune a Convenţiei de la Paris şi că aceasta ar da un drept puterilor garante de a interveni.
„Excelenţa-sa marchizul de La Valette este prea luminat spre a nu şti că autonomia României nu datează de ieri. (subl. în text) (…) Tractatul de la Paris n-a făcut decât a complecta şi pune sub garanţa marilor puteri europene seculara noastră autonomie. Iată limbagiul ce am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [interior]. (Aplauze)?”
(.)”când ni se impută că noi facem persecuţiuni, iată ce am răspuns:
„«Ar fi o nenorocire pentru noi ca guvernământul imperiale să aibă ideea că în România este sau ar putea fi vreodată persecuţiune religioasă. Toleranţa religioasă este o virtute străveche pe ţărmurile Dunărei de Jos. De secoli ospitalitate dată străinului este scrisă pe drapelurile noastre şi, ca o virtute strămoşească, ea este practicată de noi, atât în palatul bogatului, cât şi în bordeiul săracului. Istoria este martură că în vremea când în Ispania oamenii se ardeau pentru opiniuni religioase, în vremea când jidovii se izgoneau din Germania, România le acor¬da o largă ospitalitate, căreia dânsa astăzi îi devine victimă! (…)
„«Eu, ca ministru de interne, nu pot zice decât că opiniunea publică din străinătate este indusă în eroare şi că cestiunea nu este bine cunoscută.
„«În adevăr, în România cestiunea jidovilor nu este o cestiu-ne religioasă (…) Ea este o cestiune naţională şi, totodată, o cestiune economică. În România, jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată puterea cuvântului, o naţionalitate străină prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente.
„«În România, israeliţii nu sânt ceea ce sânt în ţările civili¬zate, adică: francezi în Francia, englezi în Anglia, italieni în Italia, germani în Germania, deosebindu-se de ceilalţi locuitori ai acelor ţări numai prin religiune, în toate celelalte fiind asimilaţi cu desăvârşire cu celelalte clase ale populaţiunii, şi aceasta cu mult înainte de-a fi dobândit acele drepturi pe cari ei le reclamă în România, înainte de a fi devenit de fapt români.»”
„Şi, după ce am arătat partea naţională şi în treacăt acea religioasă a cestiunii, am abordat astfel şi partea economică”:
„«Toţi aceia cari au vizitat principatele şi îndeosebi Moldova s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi cari împoporează oraşele noastre. Când ei au cercetat mai în fond comerciul, industria şi mediele de vieţuire a acesti mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători şi că marea şi pot zice singura şi principala lor industrie este debitul băuturilor. Reprezentanţii puterilor cari rezidă în Iaşi, am convincţiunea că ei înşişi recunosc acest rău grozav ce roade inima Moldovei! Şi dacă mi-ar fi permis a chema de martor pe unul din aceşti agenţi ai puterilor euro¬pene, cari ca puteri creştine trebuia să aibă milă şi de creştinii din Moldova, n-aş avea trebuinţă să recurg la nimeni altul decât la însuşi consulul Franciei din Iaşi.
„Domnul Codrescu ieri v-a spus că marele Napoleon a luat măsuri excepţionale în cestiunea evreilor. (.) am avut fericirea să mă întâlnesc cu domnul Codrescu, căci şi eu am zis acestea (.) nu un ministru, ci zece miniştri (.) n-ar putea face altfele decât ceea ce am făcut eu şi predecesorii mei; şi aceasta chiar în interesul jidovilor, precum deja o recunosc cei mai luminaţi dintre ei.
„Şi apoi românii nu au pretenţiunea de a fi mai civilizaţi în 1869 decât erau francezii în 1806-1812. Excelenţa-sa marchizul de La Valette cunoaşte mai bine decât mine măsurile escepţio-nale pe care Napoleon cel mare, în interesul francezilor, a fost silit să le ia în contra jidovilor din Alsacia şi din Lorena. 3) (…)
„Zicem Europei: ne-aţi garantat independinţa, ne-aţi garantat autonomia, nu aveţi dreptul să ne jigniţi, căci ea este numai garantată, nu şi acordată. Cestiunea israeliţilor din întru nu este o prigonire religioasă, ci este o cestiune naţională şi economică (.) Precum părinţii noştri, când îi goneaţi din ţările dumnea¬voastră în generozitatea lor le-a deschis uşile şi le-a dat ospi¬talitate, asemenea şi strănepoţii lor vor găsi destulă putere în patriotismul lor ca să hotărască această cestiune conform cu trebuinţele şi durerile ţărei. (.)
„Iată pentru ce noi voim ca Adunarea împreună cu guvernul să se pună a rezolva această cestiune, pentru că numai aşa vom putea să avem un glas tare, binefăcător şi ascultat în străinătate: o zic aceasta pentru că nu ne este permis nouă să trăim în afară de ideile şi opiniunile politice şi sociale ale Europei întregi, căci numai acele idei şi opţiuni politice fac forţa ţărilor celor mari, şi cu atât mai mult forţa României (Aplauze).”

Intervenţie (şedinţa din 10 februarie 1870)

(.) „Din această ţară ies sute de mii de galbeni ce se trimit la Alianţa israelită şi domnul Cremieux, precum cunoaşteţi toţi, prin jurnalile ce scoate, prin presa care se transmite în toate părţile, înjură ţara şi pe toţi, arată cele mai mari neadevăruri, că s-a omorît copii pe drumuri (.) Mai toată presa e contra noastră, mai toţi strigă că e persecuţiune religioasă (…)” 4)

Alte intervenţii – în aceeaşi chestiune: Ion Bratianu

Tulburările provocate la Bucureşti de intervenţia lui Isaac Adolf Cremieux în Camera Parlamentului în 1866 în legătură cu Art. 6 din proiectul de Constituţie (ce au culminat cu devastarea sinagogii) au fost curmate de Ion Brătianu prin:
„Evreii au devenit o plagă socială pentru România şi, când naţiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine, nu intolerantă; ci prevăzătoare!”
Brătianu a fost prompt şi furios atacat în presa internaţională – nu doar el, ci întreaga naţiune. Au fost şi câteva glasuri care să se ridice în apărarea lui şi în apărarea României:
– Eugen Carada în revista Le Siecle, studiul „Les israelites, le vagabondage et le ministre Bratiano” – în 1867;
– Ernest Desjardins, în „Les Juifs de Moldavie” (1867) îi desemnează pe evrei ca străini de viaţa naţiunii române: nu învaţă limba locului, nu frecventează şcolile româneşti, ignoră cultura şi obiceiurile românilor băştinaşi, îi dispreţuiesc, considerîndu-i inferiori lor, se sustrag serviciului militar şi se ocupă de cămătărie şi de vânzarea băuturilor alcoolice traficate.

Principele Carol, viitorul rege Carol I,

„Nu am decât o teamă, ca evreii (.) să nu stăruiască pe lânga Puteri, spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România (.) Acum câteva luni izraeliţii se bucurau de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta scandal în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, nu au nimic de sperat aici, deocamdată.” (Scrisoare către tatăl său din 1872)

„Suntem învinuiţi prin ziare că îi prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă (.) trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunea vătămătoare a evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat.”
(Scrisoare către tatăl său, 1873)

Isidor Loeb: „La situation des Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie”

Isidor Loeb afirmase că românii îi persecută crâncen pe evrei, îi expulzează cu mare violenţă, chiar îi îneacă în Dunăre.
.Ceea ce a provocat indignare în Italia, unde ziarul Fanfulla (20 oct. 1877) scrie:
„In timp ce românii luptă cu Imperiul Otoman pentru a-şi obţine independenţa, sunt atacaţi pe la spate de lumea civilizată, «cu vechea artilerie a chestiunii israelite»”.

Leon Gambetta – scrisoare adresată guvernului român

„Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre dacă nu veţi recunoaşte drepturile civililor, fără nici o distincţie”.

Această obraznică, imbecilă somaţie (sună cunoscut: în aceiaşi termeni a ameninţat România şi Elie Wiesel) a fost făcută după ce ţara noastră îşi câştigase, cu sânge, independenţa.
Drept care la Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878 Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, reprezentanţi ai României (ţară învingătoare pe câmpul de luptă) nu au fost autorizaţi să participe decât ca. informatori, cât să prezinte punctul de vedere al românilor, după care au fost obligaţi să părăsească sala.
De ce o asemenea injustiţie? De ce o astfel de crimă?
De ce! Pentru că interesele evreilor şi doar ale lor nu erau satisfăcute în totalitate de prevederile Constituţiei României…

Ar fi fost necesar cel puţin un capitol dedicat rectitudinii morale a gazetarului Eminescu în lupta inegală dusă, în Timpul, nu doar împotriva filosemiţilor declaraţi ca P. P. Carp, C. A Rosetti, Alexandru Gr. Şuţu ci, riscînd de a fi considerat „ingrat” (!) chiar împotriva lui Titu Maiorescu protectorul său. Maiorescu nu era doar luminatul şi lumină-torul legendar, ci şi nu mai puţinul legendar avocat al evreilor escroci (mai cu seamă al sinistrului Warschawski, spoliator neruşinat al românilor în timpul războiului de la 1877). O vreme a fost protector al poetului, însă când acesta nu s-a mai ocupat doar de poezie, ci şi de gazetărie, adică de spunerea-scrierea adevărului, nu a ezitat să devină autor principal al internării în azil psihiatric al incomo¬dului protejat al său – pentru care motiv? – iată ce a notat în jurnal Marele Maiorescu:
„Aşadar, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” (subl. mea, P.G.)
Ceea ce ne obligă să acceptăm că nu securitatea comunistă a aplicat, prima, încarcerările psihiatrice pentru închiderea gurilor celor care deranjează prin cuvânt. Şi nu ea a inventat internarea abuzivă în spitale de nebuni ale rostitorilor de adevăr, ci şi suprimarea pură şi simplă a lor – iertare: „Simplă ca bună ziua”.
Adevăr care încă nu a fost acceptat.

Cine nu permite?
Răutu e mort, Chişinevski, Roller, Vitner, Crohmalniceanu la fel, până şi nemuritorul Rosen – atunci cine?
A, da: faimosul eminescolog, altfel holoacustolog.”Radu Ioanid”.

NOTE
1)”Persecuţii religioase”: nu fusese inventat „antisemitismul” (i se spunea: „chestiunea israelită”); atunci orice ne-evreu care-şi manifesta dezacordul cu o faptă-rea a evreului (hoţie, minciună, înşelăciune, trădare) devenea… persecutor pe motive religioase…
2)In epocă „jidov”, „jidan” (de la iudeu) nu erau termeni injurioşi, iar „evreu”- de la ebreu – rar folosit; evreii ruşi (mai cu seamă după Unirea din 1918) au impus în România termenul evreu, iar jidov, jidan au fost consideraţi depreciativi, insultanţi.
3)Ţăranii alsacieni cumpăraseră o sumă de bunuri naţionale (mai cu seamă terenuri agricole) confiscate proprietarilor emigraţi. Pentru a plăti statului achiziţiile, împrumutaseră bani de la cămătarii evrei. Insă, nepu-tînd să achite la timp datoriile, evreii le luaseră pământurile. Astfel s-a născut ura teribilă a francezilor alsacieni împotriva celor care îi ruinaseră. Napoleon, în trecere prin Strasbourg, ascultase plângerile locuitorilor şi se hotărîse să se ocupe de problema evreiască, organizînd cultul israelit, aşa cum organizase catolicismul prin Concordat; apoi cultul protestant.
„Pentru noi Napoleon I a fost adeseori comparat cu Mesia”, spun, scriu istoricii evrei.
Deşi a fost – şi a rămas – suveranul care le-a acordat cele mai multe şi mai substanţiale drepturi (nu doar în Franţa, ci şi în Portugalia şi în Germania şi în Italia), evreii au fost extrem de nemulţumiţi de două legi:
a. „Decretul de la Bayonne”, din 28 iulie 1808, prin care se impunea tuturor evreilor din Imperiu „un nume definitiv” – până atunci aveau un nume tradiţional pe care îl schimbau la fiecare generaţie, ceea ce îi scăpa de urmăriri, mai ales pentru usure (camătă). Cei care nu aveau nume au luat ca patronim un toponim, locul de origine al unui strămoş: Worms, Bamberg, Brunschwig, Guggenheim – nume „vechi” ca Bloch, Dreyfuss, Weill fiind tot toponime;
b) In 1809 Napoleon a dat un alt decret: fiind acuzaţi că îi exploatează pe creştini, evreii au fost obligaţi să aibă un certificat de „non-usure”, pentru a obţine patenta de comerciant, meseriaş, fabricant. Această patentă urma să le fie înmânată în fiecare an de către primarul localităţii unde le era declarat domiciliul. Evreii, nemulţumiţi, au botezat această lege (care pedepsea cămătăria): „Le Decret infâme”.

4) Pentru o mai bună înţelegere apelăm la Notele redactate de Georgeta Penelea (M. Kogălniceanu, Opere, Vol. IV, Oratorie II, pag. 229):
„Problema regimului evreilor din România, după 1866 a făcut să curgă multă cerneală şi a irosit un timp considerabil din şedinţele Adunării deputaţilor şi ale Senatului. (.) Spiritele luminate ale vremii, în rândul cărora Kogălniceanu ocupă un loc remarcabil (.) au rămas refractare atitudinii xenofobe (.).
„In 1866, în momentul schimbării domniei [Al.I.Cuza este răsturnat, Carol de Hohenzollern proclamat domnitor, în curând este promulgată Constituţia – n.m. P.G.], evreii din România formau două grupe: străini şi pământeni. Cei din urmă erau asimilaţi românilor din punctul de vedere al drepturilor civile. Drepturile politice erau mai reduse, deter¬minate de (.) instrucţie, îndeletnicire lucrativă etc. (.) In deceniul şapte numărul lor crescuse la 400 000; în Moldova se constituise peste noapte o burghezie măruntă, vioaie, care prin sfera afacerilor încheiate, atât în mediul rural cât şi în cel urban, a intrat în concurenţă cu elemen¬tul similar românesc. (…) Incă guvernul domnitorului Cuza (…), la 5 februarie 1866 a luat o măsură cu caracter restrictiv (.) indiferent dacă erau pământeni sau nou veniţi, le era interzisă pe viitor arendarea cârciu-melor sau hanurilor (.) Potrivit articolului 6 din proiectului noii Constituţii religia nu putea constitui o piedecă în dobândirea calităţii de român. [subl. m. P.G.] La 16 iunie 1866 deputatul Aristide Pascal a cerut ca naturalizarea evreilor să se facă progresiv, ca o măsură preventivă faţă de imigrarea masivă a acestora. Practic naturalizarea avea să se facă nominal (.) Discutarea articolului (.) a început la 18 iunie; (.) [dar] la Bucureşti s-au produs excese împotriva evreilor (au fost devastate magazine şi templul coral). Cremieux a alertat marile puteri (.).
„In septembrie 1866 o hotărîre a Consiliului de Miniştri, întemeiată pe Regulamentul Organic, anula deosebirea dintre evreii nativi şi străini, recomandînd expulzarea.
„In aprilie 1867 I.C. Brătianu [ministru de interne] a dat o circulară prin care evreilor le erau interzise atât arendarea de imobile, hanuri, cârciumi, cât şi şederea în sate. Condiţia rămânerii era posesia unui capital minim de 5 000 lei. Primarii erau însărcinaţi cu dresarea listelor de «vagabonzi». Gestul a stârnit nemulţumiri în ţară (D.A. Sturdza, V. Pogor, P. Paladi, Costache Iepureanu, P. Carp – au cerut retragerea circularei), cât şi în străinătate: Napoleon III, informat de Cremieux reproşa dispoziţiile «si contraires â la civilisation». Deputatul Englez Moise Montefiori se grăbea să vină în România, pentru a constata «persecuţiile» (.) Consulii Angliei, Austriei, Rusiei au trimis proteste vehemente. (.) cei doi din urmă treceau sub tăcere faptul că la situaţia incendiară din 1867 se ajunsese din pricina pogromurilor din provinciile limitrofe [foste româneşti, ocupate de Austria (Bucovina) şi de Rusia, n.m. P.G.], căci populaţia evreiască astfel hăituită îşi căutase şi găsise refugiu pe teritoriul României.”(.)
„(.) Kogălniceanu a emis următoarele acte oficiale:
„a) circulara din 12 mai 1860 : (.) «Măria-sa domnul Principatelor Unite [Al.I. Cuza] şi miniştrii săi nu doresc însă mai bine de a lucra la ştergerea urilor dintre deosebiţii locuitori ai uneia şi aceleiaşi ţări, decât de a aduce o obştească înfrăţire între toate clasele populaţiunei fără privire către origine şi religie. Guvernul, avînd această dorinţă, nu face decât a urma nobilei şi civilizatei impulsii pornită din sânul marei Adunări a ţărei din 1857, care la nemuritorul ei program au înscris mai înainte de toate libertate religioasă şi libertatea civilă pentru toţi acei care locuiesc pe pământul României. Guvernul va pune toate silinţele sale pentru ca din ce în ce mai mult acest principiu liberal şi consfinţit prin Convenţia din 7/9 august să devie un adevăr».
„b) adresă către epitropii comunităţii israelite din Iaşi prin care asigură sprijinul său la înfiinţarea şcolii preconizate (.)”
„c) raport către domnitorul Al. I. Cuza cerîndu-i să anuleze dispo¬ziţia prin care se interzice evreilor practicarea farmaciei. (…)”

(Va urma )