ŞTEFAN DUMITRESCU : CE SE ÎNTÂMPLĂ ŢARA MEA CU NOI ?

NOI VOM MURI ASASINAŢI

Noi vom muri asasinaţi
Într-un apus adânc de soare
Pe ţărmurile unui veac
Gesticulând a disperare !

1970

CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU !

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu !
Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor
Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit mi-e dor,
Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu !

Ce se întâmplă neamul meu cu noi ?
De am ajuns ruşinea astei lumi ?
Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni ?
Să ne târâm ca viermii prin noroi !

Poporul meu, durerea mea adâncă !
Revoltă-te, ridică-te de la pământ,
Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,
Viermii demult adânc în noi mănâncă !

Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,
Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,
Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu ?
Să-şi bată joc de tine toţi cum vor ?

BRÂNCUŞI

Şi-nvăţătorul neamului cum trece
Înalt ca Dumnezeu prin sate
Şi se lumină curţile de dânsul
Şi zările înnegurate

CÃCI CE EŞTI DUMNEATA,
BIETULE NEAM ROMÂNESC ?

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc
Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu
Care se plânge pe sine din veşnicie
Lumea născându-se astfel mereu

ŢARÃ MICÃ ŞI SINUCIGAŞÃ

Ţară mică şi sinucigaşă!
Vai de capul tău, sărmană ţară,
Toţi te jefuiră şi scuipară,
Iar la urmă o făcuşi şi tu!

O istorie întreagă căutară,
Să te ardă şi să te sfâşie,
Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,
Numai amintirea-ţi de ocară!

Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,
Liftele păgâne şi străine
O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,
Cu o sete fără de egal!

Vai de capul tău, nenorocito!
Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,
Nici măcar o mână de ţărână,
Care să spună că am fost aici!

DOAMNE, IISUSE CRISTOASE, STRIG !

Doamne,
Iisuse Christoase
Turlă de izvoare
Şi chiparoase !
Mi-ai spus că stai

La uşa mea
Cum tremură pe zare
O stea
Şi baţi în lemn
Cu mâna Ta de catifea
Numai să aud eu
Şi să zic, intră, Doamne !
Vorbeşte cu mine
Ceaţă de miere
Murmur de izvoare
Intră, Doamne,
Turn de lumine !

Isuse, Iisuse.
Te strig, Iisuse!
Nu mai pot!
Doar eu stau
De treizeci de ani
Ca un schilod şi netot
Şi nu spun
Intră Hristoase,
Ci urlu ca un nebun,
În gura mare.
Intrăăăăă, Hristoaseeeeee !
Ca un văzduh, ca o mare
De mătase
Ca o pădure
Ca un munte de sare.
Clocotesc
Ca un Ocean în picioare !

Numai vino o dată !
Mângâiere dulce
Catifelată.
Miluieşte-Te de mine,
Blândule Tată,
Turn Împărătesc
Nu mai pot
Hohotesc !

De durere
Se rupe carnea pe mine
Mă prăbuşesc
De ani de zile Te chem !
Urlând în gura mare
Ca un nebun.
Ca o turlă pe zare
Din toţi rărunchi
Urlu şi ţip
Ca un Munte
Ca un deşert de nisip.
Intră Iisuse
Numai intră o dată,
De-atâta suferinţă
Nu mai pot.
Sunt ca o baltă.
De mocirlă, de viermi,
De borhot.
O, Doamne, Iisuse Christoase,
Deal de petale
Şi de mătase.
Mal înalt de oase.
Vino, intră
În carnea mea.
Ca licoarea de stea.
În sufletul meu
Ca puroiul de zeu.
Ca o mireasmă de tei.
Nesfârşită şi alizeu !
Ca-ntr-un lac.
Iisuse Christoase fie-ţi milă,
Fii bun.
Ajută-mă acum !
Floare albă de prun !
Aripă pe zare
De fum.
Acum ! Acum !
Am eu nevoie de ajutor.
De iertarea şi de
Bunătatea Ta !
Acum ţip eu
Şi urlu
După ea !

Acum când urlu şi
Când gem.
Când îmi este sufletul
De iască şi de lemn.
Doamne Iisuse, fii bun !
Catapeteasmă şi azimă
De bunătate.
Iartă-mi Tu păcatele.
Toate !
Şi salvează-mă
De această suferinţă cumplită.
De parcă mi-ar fi inima
Pusă pe plită
Încinsă
Şi de ruşinea
Care mă omoară
Mă chinuie ca
Mălura amară !

Doamne Iisuse
Întinde-mi mâna
Şi salvează-l pe robul Tău !
Mă târâi pe pământ.
Aş urla, aş plânge.
Mi-e rău !

Te mai strig iar
Şi iar
Mireasmă de cleştar
Clipocit
De mărgăritar.
Urlu către tine.
Iisuse, Iisuse ! Vină
Aşternut de miere
Crâng de lumină.
Salvează-mă o dată,
Nu mai pot,
Tatăăăăăăăă!
O rană sunt
Care Te strig,
Te cheamă !
Îţi urlă Numele.
Ţi-L şopteşte,
Ţi-L pipăie cu limba
Împărăteşte !
Ţi-l descântă,
Ca pe peşte!
Ţi-l mângâie
Cu dragoste.
Doamne fereşte !

Iisuse Christoase, mi-ai promis
Că Tatăl ceresc este Iubire
Şi bunătate !
Te mai strig încă o dată.
Şi încă o dată,
În noapte !
Parcă eu aş fi o jumătate
Şi Tu cealaltă jumătate.
Din muntele de petale,
Ameţitoare, înmiresmate.
Te strig şi iar te strig,
Vino Hristoase
Mi s-a depus suferinţa,
Ca rugina pe oase !
Doamne, ajută-mă.
Nu mă mai lăsa mult,
Să strig.
Sunt secătuit.
Îmi e urât.
Îmi e frig.
Îmi este ruşine,
Fie-Ţi Iisuse
Milă de mine!

De tot,
Ajută-mă,
că nu mai pot!

DOAMNE , CE SE ÎNTĂMPLĂ CU NOI ? !

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi ?
Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata ?
Istoria a devenit demult o hazna,
Ne târâm gemând până la gât în noroi !

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,
M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,
Politicienii te cred un popor tâmpit,
Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn !

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu ?
Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine ?
Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,
Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu ?

Neamul meu asasinat, ce ne facem acum ?
Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,
Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,
Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum !

O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMÃ !

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,
Frumoasă ca un ţipăt orbitor
Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,
Pe noi doar deznădejdea ne animă !

O, ţara mea, jelanie adâncă !
Mai strălucind o clipă în neant
Răsună vast tărâmul celălalt,
Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă !

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă
E-o tragedie să te naşti valoare
Totul în tine, ţara mea, mă doare,
Mai bine-aş fi trăit în altă eră !

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!
Ferice fie hoţii astei naţii,
Se-ntreacă în urale şi ovaţii,
Poet nefericit, popor nătâng !

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,
Frumoasă ca un ţipăt orbitor
Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,
Pe noi doar deznădejdea ne animă !

INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ

Intelectualitate de lichele, de criminali,
De parveniţi, de curve morale,
E-n ţara aceasta atâta jale,
Că-ţi vine să urli o mie de ani !

Clasă nenorocită tu i-ai dat
Pe aceşti politicieni blestemaţi,
Se cutremură de silă munţii Carpaţi
Ţara aceasta a devenit un iad blestemat !

Cum ai putut să dai asemenea orori,
Asemenea scârbe, jigodii, hoţi şi borfaşi,
Popor inconştient, sinucigaş şi laş,
Să nu urli de durere, neamul meu, să nu mori ?

Ce Ţară e aceea ce-şi bate joc de ea,
De oamenii ei cinstiţi şi de valori ?
Care-şi pupă în fund jigodiile de mii de ori,
Intelectualitate asasină, scursori de mucava !

TOŢI ŞI-AU BÃTUT JOC DE TINE, ŢARA MEA!

Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!
Parcă-ai fi fost o cârpă nu o stea,
Nu e vecin să nu fi rupt din tine
Câte-o îmbucătură, când i-a fost lui mai bine,
N-a fost anotimp să nu te trăsnească
Trădarea şi iubirea de iască
Nici n-apucaseşi bine să te fi născut
Şi-i erai Europei scut,
Iar ea, drept răsplată şi mulţumire,
Te-a înjunghiat pe la spate, să-ţi vii în fire,
Şi când îţi era lumea mai dragă, şi mai bine,
Te-a vândut ca o curvă, fără ruşine!
Vai de capul tău a fost din început,
Mai bine nu te-ai fi născut!
Asia şi-a trimis scursorile sale
Să se odihnească în tine, ca-ntr-o vale
Pe de o parte te lăudau toţi,
Pe de alta, te jefuiau, ca nişte hoţi,
Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească,
Pe limba ta, românească,
Şi când le-o fi lumea mai dragă
Să le dea otravă şi podagră!
Şi ca şi cum nu ţi-ar fi fost de-ajuns,
Te-ai răstignit tu singură, Iisus!
De fiecare dată când îţi dă Dumnezeu câte-o minte bună,
Ai pizmuit-o, şi-ai înjunghiat-o pe lună,
Nici un neam nu şi-a asasinat geniile sale,
Cum ai făcut-o, neamul meu, Dumitale!
Poate şi de aceea Domnul te-a blestemat,
Să mergi ca racul, prin timp, împiedicat!
Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!
Parcă-ai fi fost o cârpă, nu o stea,
Ci măcar acum, în ceasul din urmă,
Să nu rămâi de turmă,
Să te pierzi, să dispari din Istorie, fără rost,
Ca şi cum n-ai fi fost!
Fă-ţi din trudă şi din geniu, căpătâi,
Să ajungi naţia Dintâi!
Doamne, Tată Ceresc, Bunule Dumnezeu,
Ai, Doamne, milă, de neamul meu!

CE ŢARĂ, DOAMNE , ŞI CE NEAM TRIST !

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist !
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ,
Vieţuind pe pământ în zadar !

Două mii de ani de umilinţă adâncă.
Degeaba. Degeaba atâtea războaie,
S-ajungem un popor de buboaie,
Pline de ură ca o speluncă !

Degeaba Eminescu. Degeaba Ştefan.
Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,
Săraci că n-avem pe fund nici izmene.
Două mii de ani de istorie-n van !

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.
Vieţuind pe pământ în zadar !

ŢARA SE DUCE, ŢARA SE SCUFUNDĂ

Ţara se duce, Ţara se scufundă,
S-a descompus ca un hoit şi miroase,
I-au intrat viermii în ficaţi şi în oase,
Istoria este o cloacă imundă !

Plâng strămoşii noştri zguduitor în morminte,
Le e ruşine de urmaşii lor, hoţi şi laşi,
Dumnezeu s-a prăbuşit în hohote peste oraş,
Timpul nu mai vrea să curgă-nainte !

Ce ne facem, Doamne, acum ?
Suntem ai nimănui, ultimii cerşetori pe pământ,
Se răsucesc Ştefan şi Mihai în mormânt,
Sfinţii orbecăiesc cu lumânări în mâini pe drum !