ADRIAN BUCURESCU: POEZII

SOMN ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT

Fumurii şi deşi sunt norii
Şi printre ei mai ţipă cocorii,

În casă e cald şi pesemne
Tata a mai adus un braţ de lemne.

În candelă joacă o lumină.
Mama pe copii îi închină.

Moş Ene descântă pleoapele.
Iarna înfioară apele.

Întâi încet, apoi temeinic, omătul
Acoperă satul cu totul.

Nu e nici lună, nici stele,
Dar nu mai sunt nici gânduri rele,

Şi laolaltă cu satul meu
Adoarme în cer şi Dumnezeu.

LA CUMPĂNA CERULUI

Omăt, zăpadă, nea, ninsoare –
Dacia toată e o splendoare.
Chiciura scapără pe toate vrăjile.
Geru-mpietreşte fărădelegile.
Sănii regale, cu şase cai,
Aleargă frenetic pe lângă Rai,
Printre troiene cu creste de jar.
Frâie de argint, zurgălăi de cleştar
Ici-colo sclipesc, ici-colo dispar.
Sufletul meu se înalţă iar
Până la cumpăna cerului
Spre a zări odoarele gerului.
Şi vântul e lin şi iară lin.
Din Cupa Sfântă picură vin,
Picură vin şi picură mir,
Şi nici mi-e teamă şi nici mă mir
Că pomii Raiului s-au scuturat
Şi flori de măr au presărat
Pentru cea mai frumoasă mireasă –
Zâna de gheaţă, a lumii crăiasă,
Care, pe unde trece, îi ridică
Pe toţi cei cărora nu le e frică
De iarnă, de moarte, de ochii zmeilor,
De şapte vămi, de Amurgul Zeilor.

DALBUL DE PRIBEAG

Eu, Io Mihai-Voievod, din mila norodului,
A Soarelui, a Lunii şi a stelelor,
Domn peste una singură ţară,
Rotundă şi dalbă cum dalba pâine,
Coaptă den spice nalte de voinicame,
Pre vatra pojerită cum jertfelnicul;

În plină minte netulburoasă
Şi trupul mieu proaspăt aflându-se
Cum brazii den munţii-ntunerecaţi,
Lăut în valure de Maica Dunăre
Şi viforit cum genunile Mării;

De multă jaloste de ţară semţind
Cum în curându ochii miei buni
S-or ofili cum frunzele toamnei
Şi paşii miei s-or pletici
Şi eu voiu fi cum bradul trăznit
De fulger mişel încutremurat,
Fără de maică şi doamnă,
Fără coconi şi fără pristanişte,
Fără dragii miei căpitani,
Fără măcar cerbii miei dalbi;

Las vouă, celor ce vreţi venire
În iureş de lăncii şi steaguri,
Picurând stropi de sânge curat,
Întru odihna şi pomenirea noastră,
Vouă, deci, viteji ai Valahiei,
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei,
O singură lege, un singur grai,
Un singur dor, o singură ţară
Şi o singură stea pentru toţi.

De-acum,
Eu mă aflu curat şi gătit de drum.
Dragilor, până-n ziori voi plecare,
Iarbă să mă fac şi frunză să fiu,
Şi ţărână şi râu şi vară şi iarnă,
Lacrimă şi rază de Soare
Şi fulg de nea va să fiu, dragilor…