FOAMEA RUSEASCĂ DE SPAŢIU ŞI RUGA LUI PETRE TUŢEA PE RANGĂ

petre-tutea

Când a izbucnit revoluţia rusă în Februarie 1917, nimeni nu putea să prevadă urmările ei: în Rusia, în Europa şi cu atât mai puţin pe celelalte meridiane. Unii au văzut în această „schimbare epocală” o problemă de ordin intern. Era răsturnat un regim despotic, care dura de secole şi, se subîntelegea, că cel ce-i va urma va fi mai deschis reformelor, mai tolerant, mai în conformitate cu normele civilizaţiei europene. Ţarul fusese arestat şi la cârma ţării se instalase social-democratul Kerenski: ceea ce l-a făcut pe Preşedintele american, Willson, să se bucure şi să felicite poporul rus pentru că alesese calea cea bună, optând pentru democraţie; că, în sfârşit, se trezise la o nouă viaţă, zdrobise tirania şi putea decide de aici încolo de propria-i soartă. Evenimentele ce au urmat vor arăta însă că Willson, grăbindu-se cu felicitările, se bucurase degeaba. Americanul şi rusul vorbeau fiecare pe limba lui, şi mai ales gândea fiecare după cum îl ducea mintea. Noul regim, care trezise atâtea speranţe, n-a durat decât din primavară până în toamnă, când asediat de bolşevici, în Palatul de Iarnă din Petrograd, Kerenski scapă cu viaţă sărind pe fereastră: dispărea din scenă pentru totdeauna, spre a-i face loc lui Lenin.
Ideologia bolşevică va fi comparată mai târziu de oamenii lucizi, cu epilepsia, cu cancerul, cu schizofrenia şi mai recent cu Sida, boli incurabile, împotriva cărora nu te poţi apăra. Te apucă groaza, într-adevăr, la gândul că regimul instaurat de Lenin în acea zi nefastă de 25 Octombrie, avea să transforme umanitatea într-o junglă: în cei care vânează şi cel vânaţi; în care numărul călăilor va fi mai mare decât al victimelor. Dar cine putea să prevadă atunci cumplita tragedie prin care avea să treacă omenirea? S-a auzit totuşi o voce în acele zile în care Răul triumfase; şi această voce profetică era chiar a unui rus. Este vorba de scriitorul Leonid Andreev care, de pe patul său de suferinţă din Finlanda, unde se refugiase, a mai putut adresa, înainte de a muri, pateticul său strigăt de alarmă:„SALVAŢI OMUL!” Nu era vorba doar numai de poporul rus, ci în general de Om, cu majusculă, ameninţat în rădăcinile sale ontologice de fiinţă religioasă. Nimeni nu l-a auzit pe Andreev, istoria, cu amestecul ei de sublim şi ridicol, cu drame şi comedii şi-a văzut de drum. Marx se născuse în Germania. Aici îşi redactase faimosul Manifest, prin care chema la unire şi luptă, proletariatul din toate ţările, spre a zdrobi vechea şi nedreapta orânduire socială. Şi tot Germania îl va aduce pe Lenin în Rusia, din exil, într-un vagon plumbuit, pentru a-l debarca de la putere pe Kerenski, în schimbul ieşirii ţării sale din război. Dar ironia istoriei nu se va opri aici. Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, va fi dat jos de pe tron şi arestat de un Comando de revoluţionari social-democraţi, spre a-l răzbuna parcă pe tovarăşul lor Kerenski, care dăduse, cu un an în urmă, bir cu fugiţii. Într-un fel, Hrusciov avea dreptate când, în 1956, îi spunea Cancelarului Adenauer, cu umorul mujicului rus: „Marx s-a născut la voi, nu la noi. Şi tot voi i-aţi dat o mână de ajutor lui Lenin ca să ia puterea. Aşa că voi, germanii, aţi încurcat-o, voi descurcaţi-o acum.”
La naşterea şi consolidarea imperiului bolşevic, contribuţia Occidentului a fost decisivă: din calcule politice eronate, din interese materiale meschine, din necunoaşterea naturii satanice a bolşevismului şi a modului de gândire a slavului care„are alte încheieturi organice decât ale europeanului.”
Monstrul rusesc este odrasla Occidentului crescută la sânul său cald. Deşi între spiritul european şi spiritul slav există o prăpastie de netrecut. Rusul se deosebeşte de restul Europei, nu numai prin gândire, ci şi prin comportament. Voltaire povesteşte în a sa „Istorie a Rusiei sub Petru cel Mare”, cum ţarul în timpul unui ospăţ dat de Electorul Prusiei la Königsberg, a tras sabia împotriva favoritului său Le Fort şi cum tot el a regretat, recunoscând că deşi voia să-şi reformeze naţia, nu era încă în stare să se reformeze pe sine. Două sute de ani mai târziu, Nikita Hrusciov îşi va da şi el în petec ca orice rus care se respectă. La una din şedinţele Adunării Naţiunilor Unite, şi-a scos pantoful şi l-a aruncat în capul vorbitorului care critica Uniunea Sovietică.
Ar fi o nebunie să încerci să explici cum şi de ce a acceptat diplomaţia Occidentală de-a lungul timpului toate ofensele şi obrăsniciile ruşilor. Cum şi de ce îngăduie şi în zilele noastre unor barbari să-i terorizeze pe românii din Basarabia şi să-i ucidă pe Ceceni în ţara lor şi în acelaşi timp să te declari de partea ucigaşului Boris Elţîn, să-i acorzi împrumuturi de miliarde de dolari sub pretext că el n-ar putea altfel să instaureze libertatea şi democraţia în ţara lui.
Secolul XVIII poartă denumirea de Secolul Luminilor (Nu-şi prea merită acest titlu dacă se are în vedere că acum au loc profanările şi incendierile lăcaşurilor sfinte, cortegiul de asasinate în masă pe care le-a târât după sine Revoluţia Franceză). Secolului al -IX-lea i s-a mai spus şi secolul naţionalităţilor. Lenin numeşte secolul XX, secolul decolonizării, sfârşitul imperiilor coloniale. A fost singura sa profeţie care s-a adeverit. Despre imperialismul ideologic bolşevic, despre, Rusia, ultima„temniţă a popoare1or”, nu suflă însă un cuvânt. E sigur de viabilitatea şi eternitatea ei. O întrebare mai persistă în acest sfârşit de secol şi de mileniu. Va fi numit secolul XXI secolul în care vor dispare ultimele vestigii ale imperialismului? Se vor nărui de la sine prin propria lor neputinţă? Sau popoarele cărora li se pregăteşte o„nouã temniţă” vor avea de plătit un nou tribut de sânge?
În timpul lungilor anchete de tip bolşevic, Petre Ţuţea a fost pus pe rangă, şi bătut la tălpi, pentru că refuza cu încăpăţânare să recunoască că Basarabia este pământ rusesc. Ideea că Europa va trebui reconstruită pe baze creştine în graniţele Imperiului Roman dintre Atlantic şi Nistru, devenise o obsesie pentru filosof: „Si cu ruşii ce facem? ” l-am întrebat. „Ruşii nu sunt europeni. A spus-o Blaga şi trebuie: să-l credem. A spus-o şi Eminescu şi trebuie să-i credem pe amâdndoi. Ruşii n-au decât să incalece pe cai şi să treacă Uralii în Asia. Acolo e locul lor, în Siberia. Între gheţurile polare, unde îşi pot potoli nesfârşita lor foame de spaţiu.”
În timp ce se afla pe rangă Ţuţea se gândea că, odată ajuns în cer, o să-l roage pe Dumnezeu să tragă o reţea de sârmă ghimpată între români şi ruşi. Ca măsură de siguranţă. Ca nu cumva ruşii transformaţi în draci împielitaţi să dea năvală peste el. Într-o zi este dat pe mâna altui anchetator care îl ia cu binişorul: „Stiu că eşti legionar. Şi ca orice legionar eşti fanatic, când îţi intră în cap o idee, ca să nu-i spun o prostie, te ţii de ea până mori. Dar hai să discutăm acum ca doi oameni paşnici care fac apel la raţiune. În defnitiv ce vrei tu, să ne batem cu marea Uniune Sovietică? Ştii bine că asta-i nebunie curată. Ia exemplu de la George Călinescu care declara în campania electorală din 1946 că românii n-aveau ce căuta în 1941 în Basarabia, fiind pământ sovietic… „ La care cel anchetat îi luă vorba din gură: „Existã o deosebire între noi doi. Călinescu s-a născut la Brăila, oraş cosmopolit, plin de toate scursorile levantino-balcanice, pe când eu m-am născut în ţinutul Câmpulungului, acolo unde s-a născut şi limba
română.”Anchetatorul dă dovadãă de răbdare de fier, pare decis să nu-şi iese din ţâţâni şi-i oferă o ţigară Kent. Ţuţea se ţine însă băţos, nu vrea să facă nici cea mai mică concesie. Nu fumează ţigări americane: americanii ne-au vândut ruşilor la Ialta şi-i dispreţuieşte deopotrivă şi pe unii şi pe alţii; şi unii şi alţii sunt la fel de imorali. Apoi îi ţine o lecţie despre socialism. Românii nu dau şi n-au dat niciodată doi bani pe socialism, Românii sunt un popor cu capul pe umeri, ei au învăţat din experienţa lor istorică, că nu tot ce zboara se mănânca. Un exemplu îl constituie Titu Maiorescu. Pe când se afla în Germania la studii îl cunoaşte pe Lassalle. Încă de la prima întâlnire şeful socialiştilor îi pune gând rău tânărului român care strălucea prin inteligenţă şi cultură motiv să-l câstige pentru ideile sale, la modă în Apus, neştiind că Maiorescu ţinuse o conferinţă la Iaşi în care criticase socialismul în termeni cât se poate de răspicaţi: vine în acest scop în ţara noastră dar aîci îl paşte nenorocul. Cade răpus în duel cu Racoviţă, care se întâmplă să fie însuşi vărul doamnei Maiorescu. Astfel a eşuat prima tentativă de a implanta himera socialismului într-un teren virgin cum erau Ţările Române la acea vreme când oamenii din partea locului nu fuseseră contaminaţi încă de această molimă egală cu o rătăcire a minţii omeneşti.
Moartea lui Lassalle a fost de rău augur pentru soarta socialismului în România. Spre deosebire de toate celelalte popoare din Europa, lozincile socialiste, pe cât de naive, pe atât de ispititoare n-au stârnit nici un interes şi nici un ecou în sufletul românilor. Aflăm de la N. Paulescu, adversar neîmpăcat al acestei ideologii de un materialism respingător, şi fără Dumnezeu, că partidul socialist a fost importat mai târziu, în 1875, de doi revoluţionari ruşi: un ortodox Petrof şi un evreu, Nahum Katz, care îşi luă numele de Dobrogeanu Gherea… Cu ei s-a asociat mai întâi un ţigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câţiva tineri, – şi prima asociaţie comunistă fu fondată. Ea n-avu alţi membri decât nişte lucrători evrei. Socialismul era condamnat în România să apere interesele streinilor, sau să dispară. Practic a dispărut: influenţa ideilor socialiste în societatea rornâneascã a fost ca şi nulă. A reapărut, dar în altă ipostază, impus dupa cel de-al doilea război mondial, prin forţa armelor şi concursul puterilor Occidentale.
Socialismul s-a născut în Apus. Dar nouă românilor ne-a venit din Răsărit, prin filiera rusească. În privinţa ideologiilor din acest secol, românii n-au imitat nici Apusul nici Răsăritul. Din lupta crâncenă dintre întuneric şi lumină, dintre haosul spiritului asiatic şi ordinea morală a Europei Creştine, s-a născut Mişcarea lui Corneliu Codreanu. Avea dreptate Petre Ţuţea când îi spunea anchetatorului: „Dacã scap de aici, dacă nu mă omorâţi, am să propun Academiei să scoată din Dicţionarul Limbii Române cuvântul Socialism. Şi la cuvântul rus, generaţiile viitoare să citească: asiatic rătăcitor, care a nimerit din greşeala lui Dumnezeu în Europa”.
Nietszche anunţase moartea lui Dumnezeu şi naşterea supraomului. Profeţia sa care friza demenţa şi ridicolul se va dovedi mincinoasă. Dumnezeu n-a murit, iar supraomul său se născu mort, în schimb apăru în secolul următor o nouă specie: subomul de stirpe rusească care invadă întreaga planetă. Care, acolo unde va pune piciorul, va încerca să-L ucidă pe Dumnezeu, lăsând urme adânci ce nu se vor şterge uşor. Vor trece decenii, poate un secol-două, până când umanitatea să-şi vină în fire.
Omenirea a fost dominată timp de şapte decenii de strategia tezei marxiste după care Răsăritul ar fi fost în metaistorie paradisiacă, iar Apusul în preistoria infernală. Din această concepţie se naşte şi strategia care a dominat peste patru decenii în raporturile dintre URS.S. şi sateliţii săi (D. Nacu). În 1970 H. Kissinger, credea că „sfidarea (comunistă) este fără sfârşit, că nu va dispare, şi că strategia americană trebuie să se adapteze.” În 1975, împreună cu Sonnenfeldt, tot Kissinger crede în necesitatea de a menţine aceleaşi raporturi doar câteva… secole. După 1989, prăbuşirea monopolului partidelor comuniste, strategia dominantă inspirată de conspiraţia unor forţe oculte pare să-l confirme pe F.Fukuiamma după care poziţiile ar fi inversate: Apusul s-ar găsi în postistoria liberală, iar Răsăritul în istoria sclavagistă. În această strategie Neamurile din Răsărit riscă să fie aservite unui alt sistem, mai subtil, dar mai totalitar, pentru veacuri, de nu pentru un anumit mileniu.
Această strategie e prea monstruoasă ca să aibă sorţi de izbândă. Ar însemna să admitem triumful Răului absolut în lume, abandonarea Omului pentru totdeauna în braţele Satanei. Totuşi, spaima metafizică de care era stãpânit filozoful român Petre Ţuţea, că am putea avea de-a face cu ruşii chiar şi pe lumea cealaltă, ne da fiori nouă celor care i-am supravieţuit. El n-a mai apucat să-l audă pe Jirinovski cum îi incită pe ruşi prin discursunle sale incendiare, să se pregătească pentru cucerirea Continentelor; nici sa-l vadă pe Boris Elţîn cum le râde în nas lui Clinton şi lui Khol când aceştia vorbesc despre încălcarea Drepturilor omului în Cecenia; nici cum este ţinut în cuşca grupul Ilaşcu pentru că au îndrăznit să afirme dreptul Basarabiei de a se reîntregi cu Patria Mamă.

Simion GHINEA

(„Silogismul Slav”, Col. Document)