VASILE POPOVICI: VERSURI

popovici-vasile

PÂNZA PENELOPEI

Şi te-am cules din Eve şi din visuri
prin veac secund să-ţi recompun întregul,
iar după, m-am izbit de aisbergul
ce m-a lăsat la fund printre abisuri.

Şi-acum, de-acolo caut timp pierdut;
purtai azur şi ochii Caliopei
şi-ntregul tâlc al pânzei Penelopei
de-abia-n târziul meu l-am priceput.

LINIŞTEA DE DUPĂ FURTUNĂ

Mai las’, iubito, să închid fereastra
să sechestrez un univers în noi
să simt a magmei scurgere-n şuvoi
să fie-ntreg potopu-n noaptea asta.

Prin noi, fluid universal să curgă,
să se pogoare din senin fortuna,
să se ogoaie-n linişte furtuna,
ca liniştea de după…să se scurgă.

Deschide larg fereastra ce-am închis-o
s-ascult cum pacea curge-n univers,
să-ţi recitesc poema într-un vers
ce pentru tine dinadins am scris-o.

ÎN NOAPTEA ’CEEA

În noaptea ’ceea zgomotul
de mii de decibeli
din univers parcă se stinse;
sclipea caleidoscop stelar pe fond
şi toată liniştea de noi se prinse

atât cât s-auzim subliminal
cum dă în plesnet colţ de iarbă.
Chiar apele din mers au tras la mal
precum luntraşul, luntrea lui beteagă.

Ţi-ai prins părul în trei agrafe
lăsându-te în voie şi aprinsă
pe brazda luncii dintre ape,
biruitoare şi învinsă.

VÂNZÂND ILUZII

– dublă nonă –
Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale,
când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi,
ai dat la toată lumea pe parale.
Atât de darnică ai fost cu mine!
mi-ai dat pe gratis ere glaciale.
Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi
în labirintu-ntoarcerii în tine?
de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi
aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?!

Dar tu, de ce te reîntorci în tine,
ca un prelung ecou de liră de Orfeu?
cu el ai umple hăul meu din mine.
De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii
cum lasă stelele ce cad ,,lumine”,
de parcă n-ai în tine nici un dumnezeu!
Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii.
Acolo, făr’ de tine, o să-mi fie greu
pe cât de greu îmi e când spun: ,,cu bine!”

EŞTI CARTE DE BASME

Eşti carte de basme deschisă,
citită demult într-o vară;
te-am învăţat pe dinafară
în clipa-mi aproape ucisă.

Te recitesc zilnic şi te-nchid
şi-ndoi colţul filei bătrâne;
o vorbă cu tâlc, veche, spune
că piatră clădită ’nalţă zid.
***
Eşti slovă de carte deschisă
din care nu lipsesc tropii
şi-albastrul, seninul Caliopii
şi lacrim’-albastră prelinsă.
***
Eşti drum şi cărare, popas,
şi geamăt, şi zbucium de mare;
eşti semnul de carte pe care
l-am pus să ştiu de unde-am rămas.

CONJUGARE

Tu ţi-ai luat din bolţi albastrul şi seninul
Cum trandafiru-şi ia din ţepi parfumul,
Cum nufărul hrănindu-se din tăuri
Îşi ia tocmai de-acolo culoarea şi sublimul.

Te-ascult ca pe o uvertură de Franz Liszt;
Ca pe-un Rodin în dăltuire te admir
Şi te conjug cu verbu -,,a fi” a lui Shakespeare.
În datum pentru tine doară mai exist.

ŞI UN BLESTEM E BUN

Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine,
Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,
La ceasul brumelor prin vremurile ninse,
Şi un blestem e bun când vine de la tine.

MEREU DEPARTE

Din ochii tăi
curg norii Cirus şi albastru
ca un revărs de ape
peste grinduri;
din ochii tăi,
văpăi reverberând,
pătrund în suflet răvăşit
şi-n gânduri.

Mereu din ochii tăi
tumulturi curg
ca peste grinduri revărsări
de ape;
cu mâna îţi cuprind învoltul
şi te simt
atâta de aproape şi mereu
departe.

ODRASLĂ A FIRII

Atică-fée,- poem într-un vers,
în care ai pus cu grijă toţi tropii,
ţi-e trupul sălbatic ca floarea de şes
şi-n ochi ţi-ai luat albastrul Caliopii.

Răcoare şi sete ţi-s sânii
ca apa la ceasul fântânii,
ciorchine în mustul zdrobirii
şi vaier din mitul zidirii.

Odraslă a datului firii, –
învaţă să râzi, nu să plângi;
îţi prinde în păru-ţi zefirii
şi-n vers cântec de nibelungi.

ORA CUMPENEI

N-aş vrea
ca înc-odată să te pierd;
aş vrea de suflet,
suflet să te prindă,
că mâna mea-i bătrână
şi nu cred
că poate-o mână-ntinsă
să mai prindă.

Prin veşnicii
să scotocesc acum,
n-aş vrea
să-nfrunţi neantul
risipirii,
că vreme nu mai am
să-cerc alt drum
din nou,
în căutarea regăsirii.

COROLAR

Vrei să ştii ce mult aş vrea
Dintre toate câte-s toate?
Să fii fibră-n fibra mea.

Vrei să ştii cât te-am iubit?
Cât să mergi pe jos din plus
Până-n minus infinit.

Vrei să ştii cât pot iubi?
Cât să nu te iau cu mine
Când veni, – veni-va zi.

ŞI TOAMNA ASTA…

Şi toamna asta e vetustă,
trasă la şapirograf,
aceeaşi variabilă arcadică nedeie
cu brume mustuind aromele din vii,
cu-aceeaşi fizionomie frustră,
cu violet bacovian
ce-mi bate-n geam în nopţile târzii.

Iar eu, matusalemic,
mai întârzii
că încă mai am treburi
(printre-atâtea paradoxuri câte sunt)
să-mi duc până la capăt
exilul pe pământ.

Şi-n variabila arcadică nedeie
mi-e gândul dus
la vremurile numai cu apus –
la demonul-angelic – atică-fée –
heraldică efigie
cu chip de dumnezeie.

MAI GROPARE!

Măi gropare, măi gropare,
sapă-mi groapă neadâncă,
ţărnă mai puţină-mi pune;
adu-mi brazdă de prin luncă,
peste mine de-o aruncă.

Mai în faţă, sapă, sapă,
până să n-ajungi la apă,
să aud de-afară tril,
să-i aud mândruţei paşii,
cum s-apropie apaşii…
oare de ce vin tiptil?

Şi la cap şi la picioare
pune-mi floare,- mătrăgună
că din dragostea mea mare,
jumătate-a fost nebună;
jumătate-a fost furtună.

Poţi să-mi scrii pe cruce-o glumă,
dacă-ţi arde şi de glume;
voi păstra secretu-n humă,
jur, la nime nu te-oi spune,
măi gropare, măi nebune.

Poţi…, dar ce nu poţi să faci
când eşti slobod,- teleleu!?
poţi să fluieri şi în draci,
dacă-ţi vine, pe când eu…
ce n-aş face-n locul meu!

MERCANTILIZARE

Ne vindem roua, bruma şi izvorul
şi sufletul la dracu’ iar ni-l vindem,
cu servitutea, frate ne cuprindem,
prin noi nu se mai scurge seva, dorul.

Ne vindem sentimente prin bordeluri
şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am,
statutul de român iar preschimbat-am
şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri.

Ne scoatem ţara la mezat prin târguri,
netârguindu-ne, lăsăm din preţuri,
în oase nu avem decât dispreţuri,
din crug ne vindem sincopate pârguri.

Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri,
şi semnele heraldice din burguri.

COMPLEXUL OEDIP

Îl duse-n prăpădire-n munţi silhui.
Oracolul îi prevesti sfârşitul
că va muri ucis de fiul lui.

Când Edip* apăru-n lumina zilei
(aşa cum se ivesc în noapte stelele),
Laios, – tatăl, îl abandonează
în munţii-aceia suri, silhui
să nu-mplinească profeţia sibilinele.

Cum scâncetul copilului,
ieşit parcă din piept de munte
se-mpânzi,
un biet păstor, mânându-şi turma,
îl auzi; şi îl găsi
în plânsul lui nestăpânit
şi învelit în straie-mpărăteşti.

S-a aplecat păstoru-asupra lui,
cu mult durut,
i-a şters cu mâna aspră lacrimile
care-i şiroiau pârâu.
L-a mângâiat pe creştet,
l-a sărutat pe frunte;
când l-a luat în braţe,
pruncul a tăcut.

Şi l-a crescut;
şi a crescut copilul
cum cresc copiii de-mpărat
când noi citim poveşti.

Cum toate-n lumea asta-s întâmplări,
cum toate-n lumea asta se întâmplă,
cum drumurile toate plus cărări
ne-adună ca pe un motiv de despărţire,
pe drumul ce-l numim hilar ,,al vieţii”,
s-a întâlnit Edip din întâmplare c-un străin.

Şi cum se-ntâmplă să se işte
o gâlceavă din senin,
de la o ceartă, Edip, furios peste măsură,
l-a ucis din întâmplare pe străin.

S-a dezlegat apoi enigma Sfinxului:
Edip îl ucise chiar pe tatăl lui,
iar mai apoi, pe tronul Tebei s-a urcat.

Şi cum în lumea asta toate-s întâmplări,
s-a întâmplat să-i fie, –
cum sibilinele-au prezis – ,
să-i fie mama lui, soţie.

Aflând incestul,
şi-a scos ochii.
Iar restul…

Cum toate-n lumea asta-s întâmplări,
c-aşa e scris în regulile firii,
drumurile toate plus cărări
ne-adună ca pe un motiv al despărţirii.
*
Complexul Oedip în psihologie
este, ori nu este sinonim cu drama?
ori mai degrabă tragedie este?
Iubirea-i parentală ori pasională,
când erotic fiul îşi iubeşte mama,
iară fiica, – tatăl?
Cum pot (să nu greşesc) pricepe
Complexul Cain, Electra, Oedip ori Oreste… ?

*Edip, – ( gr. Oidipos, – Oedip ), erou mitologic grec din ciclul legendelor tebane, fiul regelui teban Laios şi al Iocastei. Potrivit mitului, a fost abando-nat îndată după naştere în munţi din ordinul lui Laios, căruia un oracol îi prezise că va pieri de mâna propriului fiu. Salvat de nu păstor, E., care nu-şi cunoştea părinţii, şi-a ucis tatăl, pe care l-a întâlnit în cursul unei călătorii.
Apoi, după dezlegarea enigmei Sfinxului, s-a urcat pe tronul Tebei şi s-a căsătorit cu mama sa. Aflând mai târziu adevărul, el şi-a scos ochii.