DACIA CREŞTINĂ (I)

dacia-crestina

Costel Eugen Popescu Scorniceşti – Olt

Poate nu credeţi, sau poate este prea devreme să spunem că Dacia înaintea războiului cu Traian era creştină, însă avem suficiente dovezi şi cu timpul vor fi şi altele.
Dovezile vin de la patru scriitori antici, cunoscuţi şi respectaţi atunci şi acum pentru scrierile lor. Toţi au trăit în acelaşi secol cu războaiele dintre Decebal şi Traian, au trăit în secolul II d. Hr, deci greu sau imposibil de contestat spusele lor, deoarece erau martori sau cunoscători ai evenimentelor. Scriitorii antici sunt: Plinius cel Tânăr, Tertulian, Meliton din Sardes (numit şi profetul) şi Celsus. În afară de aceşti scriitori, mai sunt acte oficiale sau alte înscrisuri care confirmă că Dacia, în 101 sau chiar mai devreme, era creştină – toţi locuitorii erau creştini.
În primul rând, luăm în considerare spusele lui Celsus (sec II d. Hr) în Discursul Adevărat, scris în anul 180 d. Hr, citez: „Religia lui Zaimoxe pe care o practică neamul geţilor este religia creştină”.
Să nu uităm, chiar dacă mă repet, că Celsus, trăind în secolul II d. Hr, secolul războaielor Daciei cu Imperiul Roman, cunoştea bine situaţia, era trăitor al evenimentelor sau a scurtei perioade de după ele, ştia şi a spus adevărul.
Acest citat afirmă că religia creştină este aceeaşi, sau asemănătoare, cu religia lui Zalrnoxe, cunoscut de pe vremea lui Pitagora (560 – 500 î.Hr), ceea ce înseamnă că o religie asemenea cu cea creştină exista deja pe teritoriul geto-dac de 600 de ani. Citatul mai spune că această religie o practica numai neamul getic.
Eu nu cred că geţii se rugau la cineva care nu era din neamul lor. Fiind singurul neam ce credea atunci în Cristos şi ar fi absurd să credem că se rugau la unul din neamurile ce alcătuiau imperiul roman, deoarece, aş zice, de secole erau în război cu imperiul.
Unii pot spune că decât Celsus a afirmat că daco-geţii erau creştini în secolul II d. Hr.,dovezi sunt mai multe, dar am ales numai de la cei ce au scris şi au trăit în acest secol al luptelor al dacilor cu romanii. Astfel, Meliton din Sardes, tot secolul II, mort în anul 180 d. Hr, certifică şi el că daco-geţii erau creştini, scriind că: „Geţii înainte de 150 erau creştinizatj”. Dovada este clară, dar nu spune de cât timp erau creştini, din ce an, şau de când religia lui Zaimoxe a devenit creştină. Citatul spune că înainte de anul 150, când toţi locuitorii erau creştini, şi mai spune că era singurul neam creştin din vremurile acelea, de fapt primul neam creştin din lume. Acest citat include posibilitatea că geto-dacii erau creştini înaintea războiului cu Roma şi că era toată populaţia creştină şi ar fi primul război religios din lume şi din istorie, război împotriva religiei creştine. A fost război, deoarece Roma socotea că religia creştină este un pericol pentru ea şi de aceea omorau creştinii. În cazul acesta, trebuia distrus izvorul creştinătăţii, trebuia distrusă Dacia, iar dovada urii lor împotriva creştinilor este că Traian a folosit cea mai numeroasă armată din istoria imperiului roman.
După istoria actuală, în 150 erau sub ocupaţie romană, iar dacă era aşa, atunci trebuia să fie respectată şi religia Romei prin construirea de temple ale zeilor lor, cel puţin pentru soldaţii ce trebuiau să fie în zona ocupată, în zona geto-dacică, dar aceste lucruri lipsesc şi, lipsind, dovedesc că după moartea lui Traian din 117 n-a existat armată în teritoriul ocupat de la daci. În cazul acesta, ocupaţia romană nu a durat decât 11 ani. Castrele existente în zona geto-dacică sunt făcute în vremea lui Hadrian, urmaşul lui Traian (117-138 d.Hr), pe banii Romei, pentru ajutorul dat de soldaţii geto-daci imperiului. Nici astăzi nu ştim dacă atunci se numeau castre, sau aveau altă denumire. Erau castre modeste şi nici nu era nevoie de un sistem de apărare puternic, deoarece geto-dacii nu aveau cu cine lupta. Înscrisele romane care s-au găsit pe teritoriul geto-dac erau ale soldaţilor de neam geto-dac din armata romană care au vrut să fie îmormântaţi în pământul ţării lor.
Un alt scriitor pe care nu-l poate contesta numeni că nu spune adevărul, prieten a lui Traian şi guvernator în Bithynia, iar bitinii vorbeau aceeaşi limbă cu geto-dacii, nimeni altul decât Plinius cel Tânăr (61-113 d. Hr), scrie în Epistole că: „Locuitorii oraşelor, dar şi ai ogoarelor, au renunţat la vechile culte, adoptând unul nou închinat unui personaj numit Cristos”, iar mai departe „ îi înalţă cântece lui Cristos ca unui zeu”. Acest citat dovedeşte că, din izvorul creştinismului din Dacia, fraţii lor de neam şi limbă credeau în Cristos înainte de anul 100 d. Hr, deoarece nu se poate crede că un popor unde credinţa era generalizată (locuitori ai oraşelor, dar şi ai ogoarelor), îşi poate schimba credinţa peste noapte.
Dacă s-ar trece la altă credinţă, ar dura poate decenii, ori aici este perioada de până în anul 113 d. Hr. Dacă socotim că înscrisurile, în mod absurd, ar fi fost în anul 113, anul morţii lui, atunci este certă existenţa credinţei creştine la geto-daci înaintea războiului cu Traian, unde războiul este unul religios, deoarece nu sunt suficiente motive pentru un război, mai ales că este şi dovada că Decebal a murit ca un creştin, iar confirmarea o avem şi de la Roma. Traian nu a putut distruge credinţa creştină şi răspândirea ei în Europa, ci doar a amânat-o cu 200 de ani.
Un alt scriitor, şi el de renume de atunci şi de acum, este Tertulian (160-210), care, în cartea sa Adversus ludaeus scrie: „Dacii sunt discipolii lui Hristos”. Pentru cititori nu mai trebuie explicat, este clar şi precis. Explicat trebuie cuvântul „discipol”, care înseamnă „persoană care continuă doctrinar învăţăturile şi principiile cuiva”. În cazul acesta, Tertulian spune că numai dacii respectă şi continuă principiile şi doctrina lui Cristos, care se găsea în cărţile sfinte de atunci, numite şi astăzi Scripturi. El spune dacii, iar asta înseamnă că în vremurile acelea ale secolului doi, erau creştini şi de la ei creştinismul se răspândea la neamurile din jur, inclusiv la cei din imperiul roman, credinţă ce era în contradicţie cu religia imperiului.
Ura lui Traian împotriva creştinilor este mare, iar plăcerea de a ucide creştini este fără limită. Aceste lucruri l-au făcut pe Traian, când a văzut că nu a distrus religia geto-dacilor, credinţa lor în Cristos, să dea în anul 112 d. Hr, Edictul de „Interzicere a religiei crucii”, care atunci era în lume doar religia daco-geţilor. Simbolul crucii îl aveau geto-dacii de la strămoşii lor Titani şi apoi Atlanţi, ca simbol religios, dar crucea era şi simbolul de stăpân al pământului. Acest Edict din 112 nu a făcut decât să fie omorâţi mulţi creştini şi să blocheze răspândirea creştinismului timp de 200 de ani, până în anul 313, când Edictul de la Milano interzicea persecuţia creştinilor din imperiu şi asta pentru faptul că toate războaiele câştigate de Constantin cel Mare au fost duse de creştini. Şi astăzi a rămas expresia că „sub acest semn (semnul crucii) vei câştiga”, expresie căreia intenţionat i s-a modificat semnificaţia, expresie ce înseamnă că numai cu ajutorul creştinilor vei câştiga.
Faptul că în teritoriul geto-dac a rămas credinţa în Cristos este confirmată de Sinoadele din 325 şi 381, care au certificat rugăciunea Tatăl Nostru. Atunci această rugăciune, Tatăl Nostru, a fost scrisă în latină, în afară de cuvintele a căror semnificaţie reală nu puteau fi înţelese de vorbitorii de limbă latina, şi care au rămas scrise în limba vorbită de geto-daci, limba română de azi. Cuvintele netraduse în latină erau Tatăl Nostru: greşeală, ispită şi mântuieşte. Acest lucru dovedeşte destul de clar că geto-dacii reprezentau izvorul creştinismului, şi în teritoriul lor a rămas credinţa creştină până la aceste sinoade, teritoriul unde locuitorii nu se rugau la zei, ci credeau în Dumnezeu şi Cristos.

– va urma –