MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ: HAIDUCII

haiducii

Sărbători populare la sate,serbare câmpenească la Ţebea (Florin Eşanu / Epoch Times)

Adrian BUCURESCU

Motto:

La poale de codru verde
Mititel focşor se vede.
Nu ştiu, focu-i potolit
Au de haiduci ocolit…
(Doină haiducească)

Se poate spune că haiducii sunt ultimele făpturi intrate în mitologia românească, lor atribuindu-li-se şi însuşiri supranaturale. În subconştientul naţional, şi astăzi haiducii constituie un ideal, ei fiind cei care mai făceau dreptate, de la Mihai Viteazul încoace, pe acest greu încercat pământ.
Haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă şi în Nordul Dunării, prin intermediul românilor, până în Maramureş, Bucovina şi Basarabia. Miezul fenomenului era însă de o parte şi de alta a marelui fluviu, adică în Ţările Române, Bulgaria şi Serbia.
Pe seama haiducilor poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în astfel de legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogaţi, îndeosebi pe boieri şi pe ciocoi, pe turci şi pe fanarioţi, şi îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă, gest făcut şi ca să-şi asigure sprijinul ultimilor. Înfăţişarea acestor răzvrătiţi impune de multe ori respect, dacă nu chiar groază:

Cincizeci, măre, fără cinci,
Tocmai patruzeci şi cinci,
Tot voinici d-ai Oltului,
Cum îi place codrului,
Cum nu-i vine câmpului:
Lungi de mână,
Tari de vână,
Tot porniţi pentru pricină,
Lungi în coate,
Laţi în spate,
Cu hangere ferecate
Şi cu puştile-ncărcate,
Cu mustaţa-n barbaric,
Cum stă bine la voinic,
Cu mustaţa cât o coadă,
Două la ceafă înnoadă,
Şi face nodul cât pumnul,
De se sperie păgânul,
De-şi face cruce creştinul.

Mai rar, haiducilor li se spunea şi haramini, atribut sugerând forţa, înrudit cu cremene. În româna veche, haiduc se tălmăcea prin „refugiat; bejenar” (cf. a hăitui; iatac; haide!; a se duce; dor de ducă). De altfel, regional, haiducilor li se mai spunea şi pribegi.
Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munţii şi dealurile, ci şi largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlăsiei. Acolo, poterele nu prea se încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziţi, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului chiar şi în acest anotimp, în bordeie. Deghizaţi, ei participau adesea la sărbătorile populare, sfidând primejdiile.
Haiducul cu cea mai veche atestare, în istoria noastră, este celebrul Baba Novac, născut în jurul anului 1530, în Serbia, în satul Poreci, actualmente Donii Milanovaţ, pe malul Dunării, foarte aproape de Cetatea Severinului. Pe linie românească era de viţă voievodală, mama sa fiind din neamul Basarabilor, iar tatăl său, sârb, fusese o vreme pretendent la tronul Serbiei.
Numele de Baba poate veni şi din română şi din sârbă, însemnând „Măreţul; Grozavul; Teribilul”, de unde mitofolclorul nostru a moştenit personajul cu care astăzi se mai sperie doar copiii mici, Babaul, ce are, regional, şi varianta feminină Babaua. Acestei înfricoşătoare făpturi mitologice i se mai spune şi Gogoriţa, Bordea, Borza, Caua,Băbălucul şi Bolea. Celălalt nume, Novac, este de asemenea comun românei şi sârbei, fiind dat unui personaj imaginat ca un om foarte puternic, foarte voinic, chiar uriaş.
Să ne întoarcem la documente! Baba Novac a fost un neobosit şi viteaz luptător împotriva turcilor, fiind mai întâi haiduc în Serbia, apoi în Oltenia. Când oastea lui Mihai Viteazul a atacat garnizoana otomană din ostrovul Ada Kaleh, Baba Novac a intrat în slujba marelui voievod, căruia i-a rămas credincios până la moarte.
Ceea ce l-a înălţat în rândul celor mai preţuiţi oameni ai lui Mihai Viteazul a fost incursiunea din primăvara anului 1595, când, în fruntea a 700 de haiduci, a trecut Dunărea, avansând până în Munţii Balcani, ca să aştepte armata turcească, condusă de Paşa Hasan, ce trecea munţii ca să se întâlnească, la Sofia, cu sultanul. Atacând această oştire, Baba Novac l-a fugărit pe Hasan, luând căruţele, caii şi armele şi tot tezaurul. După această izbândă, voinicul a primit toată cinstea voievodului, care l-a avut apoi lângă sine în toate luptele.
Pe când se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Istvan Csaky, la porunca Dietei din Cluj, alcătuită din nemeşi maghiari, şi osândit la moarte, în oraş, fiind ars pe rug la 5 februarie 1601. Apoi trupul i-a fost tras în ţeapă!
La câteva luni după biruinţa de la Gorăslău, care a avut loc la 3 august 1601, Mihai Viteazul s-a întors spre Cluj, ce s-a supus îndată. În locul unde a fost tras în ţeapă credinciosul său general, voievodul a pus un steag. Pe locul moşiei dăruite de Mihai Viteazul lui Baba Novac s-a întins actualul cartier craiovean Brazda lui Novac.
Baba Novac a avut şi un frate, Radovan, precum şi mai mulţi fii. Cu fiul cel mare, Gruia, a apucat să haiducească şi să lupte împreună. În jurul lui Baba Novac şi al lui Gruia s-au creat multe balade şi legende, constituind „Ciclul Novăceştilor”, unele fantastice de-a binelea, căci rar s-a întâmplat să se mai vadă asemenea viteji şi să se mai audă de asemenea isprăvi voiniceşti.
Dacă în bulgară şi sârbă hajduk înseamnă „tâlhar”, în română haiducii-s haiduci, iar tâlharii – tâlhari. Nu sunt confundaţi unii cu alţii. Cum s-a văzut mai sus, un haiduc ca Baba Novac a ajuns mare conducător în oastea Ţării Româneşti.
Peste un veac, un alt vestit haiduc român a fost sanctificat de popor, rămânând în amintirea Maramureşului ca Pintea cel Sfânt. Să nu uităm că românii nu i-au mai acordat această cinste supremă decât unui voievod, anume lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!
Pe seama celui cunoscut mai ales ca Pintea Viteazul s-au ţesut numeroase balade şi legende. O legendă a consemnat şi Tache Papahagi, în 1925, pe vremea când cerceta graiul şi folclorul Maramureşului:
„Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pa Piatra Gutâiului. Calu o stat într-un picior de d-înapoi, că ş-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu Pietrii de cătă Şugătag, de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Săpânţii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altcineva”.
Grigore Pintea s-a născut în anul 1670, în Măgoaja, comitatul Cluj, ca fiu de mici nobili români. Intrând mai apoi în conflict cu nemeşii din zonă, s-a hotărât să se ridice împotriva nedreptăţilor sociale, fugind în codrii Maramureşului, ca să haiducească. Terorizaţi, nobilii au încercat să-l prindă, dar, potrivit legendelor, el a izbutit să scape de fiecare dată de urmăritori. Ceata lui era puternic sprijinită de sătenii maramureşeni, îndeosebi de cei din Mara şi Hoteni, din fosta plasă Şugatag.
Mai apoi, prin forţa împrejurărilor, Pintea a ajuns căpitan în oastea principelui răzvrătit împotriva stăpânirii habsburgice, Francisc Rakoczi al II-lea. Din documentele privindu-l pe viteazul român reiese că el a fost şi un om învăţat, cunoscător al mai multor limbi străine şi al tehnicilor militare, desprinse în garnizoanele imperiale. Diplomat şi negociator, Pintea a fost socotit de Nicolae Densusianu „unul dintre cei mai însemnaţi români din secolul al XVII-lea”.
În primăvara anului 1703, mai multe oraşe din Nordul Ardealului au fost cucerite de răzvrătiţi. Oastea lui Pintea trebuia să intre în cetatea Baia Mare, unde se afla visteria imperială. În luna august, cetatea era supusă asediului. Grigore Pintea a fost împuşcat mortal, într-o ambuscadă, la 14 august, în faţa porţii de Miazăzi a cetăţii, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.
Legendele spun că viteazul a fost împuşcat cu glonţ de argint, în urma trădării unui haiduc, pentru 500 de taleri, bani făgăduiţi de împăratul habsburgic Leopold I. În schimb, un document, păstrat în Filiala Arhivelor Statului Sighetu Marmaţiei, îl indică pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura Oraşului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împuşcat mortal pe Grigore Pintea.
Se mai zice despre viteazul haiduc că ar fi luptat şi împotriva tătarilor, pesemne pe când era cătană. Şi astăzi, maramureşenii, inclusiv cei din dreapta Tisei, au o adevărată evlavie pentru Pintea Viteazul. În biserica de lemn din Budeşti, monument istoric, se află o cămaşă de zale şi un coif pe care le-ar fi purtat eroul, sau pe care le-ar fi luat în luptă de la tătari. În muzeul din Baia Mare sunt expuse armele şi harnaşamentul pe care le întrebuinţa Pintea Viteazul.
Unul dintre cei mai vestiţi haiduci din Oltenia, Iancu Jianu, s-a născut la 1787, dintr-o familie înstărită, cu rangul de slugeri, pe domeniile boiereşti din Romanaţi. Se spunea despre el că nu avea egal într-o luptă dreaptă, fiind şi foarte îndemânatic cu armele, cutezător, energic, şi că avea un farmec personal deosebit.
În culmea puterii, Iancu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci! El şi haiducii lui nu luptau doar împotriva boerilor mai vechi, ci şi cu fanarioţii, Habsburgii, şi mai ales cu turcii. Momentul de vârf l-a constituit campania din 1809, dusă de haiduci la Miazăzi de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi Pazvant-Oglu, paşa din Vidin, adică „Pazvante Chiorul”, din folclorul nostru, ca răzbunare pentru faptele paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia.
Mai târziu, Iancu Jianu a fost prins prin viclenie, pe când mergea neînsoţit pe uliţele Bucureştiului, şi osândit la moarte. A fost iertat în urma unei întâmplări romantice, căci, potrivit legii pământului, dacă o fată cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe jupâniţe de la curte şi-au exprimat această dorinţă. Iancu a ales una dintre ele şi a renunţat treptat, în anii următori, la haiducie.
S-au păstrat câteva fragmente din scrierile lui Iancu Jianu, în care îşi povesteşe isprăvile: „Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc ce-i zicea Voicu Iabraş, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina”; „Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe sârserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”
La Revoluţia din 1821, Iancu Jianu l-a întâmpinat într-o atmosferă emoţionantă pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Iancu Jianu au făcut joncţiunea cu oastea lui Tudor, haiducii intrând în rândurile pandurilor.
Haiduci cântaţi în baladele populare mai sunt mulţi alţii, printre care: Toma Alimoş, Radu Sânger, Badiul, Iovan Iorgovan, Vâlcan, Stanislav Viteazul, Arguş al lui Topală, Doicil, Doncilă, Cosma Răcoare, Stan şi Golea, Ghergheş, Boţea, Bolboceanu, Corbea şi Miul Zglobiul.
Întrucât boierii autohtoni deveniseră aproape toţi bicisnici, iar ceilalţi erau în special fanarioţi, inclusiv domnitorii şi arendaşii, haiducii preluaseră nu numai lupta pentru emancipare socială, ci şi lupta pentru eliberare naţională.