CONSTANTIN RUSU, LIA RUSE, MIHAELA OANCEA : VERSURI

versuri-fain

DOAR FLORILE

Constantin Rusu

Viaţa noastră este o grădină blândă,
însă nu înţelegem floarea plăpândă,
căutăm cu interes printre rădăcini
şi credem că toţi ciulinii sunt haini.

Pe drumuri adormite aduc liniştea
cu izvorul unde o salcie creştea
şi pun pe-a aşteptărilor împlinire
flori de liliac cu parfum de nemurire.

Cetinile de brazi pornesc cărările,
în fremătul de frunze stau comorile
şi florile de tei ne ascund tristeţea
când florile de nuferi cântă tinereţea.

Din cer vine ceva cu sens neînţeles,
pentru lumânare o floare am ales,
atât îmi doresc pentru visul meu cochet,
nu am căutat niciodată un buchet.

UN VERS ŞI O FLOARE

Constantin Rusu

Eram o salcie mută şi căutam
o brazdă de armonie de pe pământ,
pe limpezimea clară a izvorului
care ascundea iubirea într-un cuvânt.

Te priveam ascunsă-n taina unei stele,
surâsul nu-ţi ascundea copilăria,
lângă roua frunzelor păreai o floare.
Nu vrei vacarm şi alegi periferia.

Priveam cum aştepţi tăcerile spre seară
ocolind ecourile din suspine
şi uitând amintirile fracturate
doreai secundele de iubire pline.

Şi am alungat amurguri rătăcite,
cu privirea pusă-ntr-o îmbrăţişare
şi cu-n zâmbet pe tristeţea înserării
noi am pus în iubire un vers şi-o floare.

O ŞOAPTĂ…

Constantin Rusu

Iluziile visate nasc insomnii,
numai fleacurile pot naşte oceane,
pentru că nebunii ce nu sunt trecători
suspendă minciuna printre tomberoane.

Taina dorului e apusa enigmă
şi doar liliacul e primăvăratic.
O tristă şoaptă cu dor de revedere
lângă imagini oarbe mă ţine-ostatic.

Un lanţ de emoţii puse printre ramuri
îmi cere s-aduc miere pe-amarul vieţii.
O peşteră cu ecou de armonie
pune o şoaptă pe roua dimineţii.

Oratori de cuvinte împiedecate
sădesc nimicul gol şi parcă aşteaptă.
Doar florile nu pot pleca niciodată,
alungă urletele şi-aduc o şoaptă.

MELANCOLIA IUBIRII

Constantin Rusu

Plângeau plopii de pe drumuri într-o seară
adormind emoţiile de primăvară,
dar pe ramurile unde priveam singuri
sub o îmbrăţişare s-au născut doi muguri.

Sub geamul deschis cu triluri de ciocârlii
am ascuns tăcerile printre melancolii
şi lângă frunza teiului a apărut
o floare adusă primului nostru sărut.

Venea din tăcerea albelor cristale
doar un glas misterios ascuns de petale
pe care nu puteam nicicum să-l ocolesc
şi eu ţi-am spus în taină că totuşi te iubesc.

Am sădit flori pe epiderma timpului,
iar în amurgul anunţat de floarea soarelui
plopii au surâsul pe-o rază de soare
cu melancolia iubirii fără lăcrămioare.

FRUNZELE USCATE

Constantin Rusu

Pescăruşii parcă nu pot să-i înţeleg,
doar berzele refuză să emigreze,
viaţa este bronzată numai la nudism,
iar furtuna doarme fără să ofteze.

Amintirile nu mai suportă dobânzi
dacă răbdăm dispreţul mângâierilor,
s-a ascuns liniştea printre peripeţii
şi răsar boli cu taina vindecărilor.

Vrem valuri şi am ajuns pe o cărare,
confundăm mereu talanga cu clopotul,
deşi s-a readus un tril de ciocârlii
şi ploaia blândă ne mângâie sărutul.

Mulţi sunt văzuţi numai de steaua polară
şi privesc prin tristeţe cu un ochi umil,
pe un evantai de orizonturi mute,
că frunzele uscate sunt lacrimi de copil.

RUGĂCIUNE

Lia Ruse

Protejază-mi visele naive
Toamnă dulce şi aurie,
Visele prin care te văd atât de bună
În această clipă târzie.
Prinde-mi în suflet un dor, de linişte scăldat,
Ce-şi caută un adăpost umil
Şi pentru a trăi în visul cel mai scump
Prinde-mi auzul în murmur de copil.
Clipele calme ce nu se mai întorc
Şi nu le voi mai simţi niciodată
Aranjază-mi-le în suflet duios,
Tu, vreme îngândurată…
Pentru zilele goale ale lumii
Opreşte frunza-n culoarea ei de-acum
Prin care zefirul trece în şoapte
Rămânând în al mirării parfum.
Milostiveşte-te şi lasă timpul
Să vâslească cu aripi de ceară,
Zeul-soare să-şi filtreze razele moi
Prin aerul ce mă-nconjoară..

LUCIRI DE REVERIE

Lia Ruse

Ascult în vremea asta doar tăcerea
Respiră înserarea prea liniştit, egal
Se-aude ora curgând în adierea
Aerului ce se-mbracă-ntr-un albastru pal.
Viclean măreşte visul distanţa şi-o reduce,
Apar frânturi de viaţă şi iarăşi se ascund
E moale seara! Şi… nostalgia dulce
Se luminează în vârtejul în care mă afund.
Dezvelind clipa sărită-atunci din ornic
Cum se perindă imagini ce s-au dus!
Căci gândul scormone, mereu, atât de dornic
S-aducă umbra din trecutul ce-a apus:
O umbră cam brunetă de atâta vară,
De-atâta dragoste era uşor uimită
Şi, în parfum de chiparos şi tămâioară,
Candoarea-i fu cu zâmbete acoperită…

Seara peste vise lasă, aşteptat ecou
Mă simt lângă umbra radiind lumină
Din lumină se desprinde un miracol nou
(E-un fel de bucurie cu plângere divină).

ARMONIE 2

Lia Ruse

Rămân în armonia plantelor
Cu aromă veşnic crudă
S-adun din mine duioşia,
De sferele albastre,
Să-mi şterg privirea udă.
Sunt nemişcate gândurile mele…
Clipa parc-a-nţepenit!
Aş vrea să se oprească vremea
-Acum-, pe nucul ruginit…
Ce moale lumină, pe palmele lui cade!
Dar sunete moi pică…se răvăşesc domol!?
Umbre prelungite dansează şi tremură pe poale!
Dar frunzele se culcă…nucul rămâne gol!?
Înaintează gândul uitat într-o-ntrebare
Şi-aprinde ruga-n clipa cu irizaţii line…
În urmă-şi creşte un cristal de sare,
Dorul –în ochii blânzi- alunecând spre tine.

TRESĂRIRE

Mihaela Oancea

Se dislocau amintiri amorţite
În odaia zăbrelită cu lacrimi de oţel;
Ferestrele ţipau îngrijorate…
Crisparea se citea în ochii lor
Ciopliţi în amar.
Abia mi-ai atins pleoapa
Şi-am tresărit spasmodic
Cu apucături ferine.
Nu, nu sunt vindecată,
Nici îmblânzită,
Nu…
Sunt doar prinsă
În fuiorul devenirii,
Între copertele pe care le numim convenţional
Existenţă.

SEARĂ ÎN DELTĂ

Mihaela Oancea

Aţipeşte timpul
Ascuns într-o floare de nufăr –
Dulce piroteală în argintiu veşmânt…
Puzderie de gâze, ciulini de baltă, trestii
Surâd prin stufărişuri
În delta de poveste.
Respiră dorul pe ape de turcoaze,
Vâslind alene cu norii înfrăţit
Şi cântă piţigoii, egretele şi stârcii,
Vrăjit e tot cuprinsul seara, în asfinţit.
Cu sonuri nupţiale se-avântă pelicanii
În valuri graţioase, tivite cu dantele.
Apar şi licuricii cu felinare-aprinse,
Hoinari pictaţi cu aur şi pulbere de stele.
Stăncuţele-şi fac rondul…
Pe braţul moale-al apei coboară – acum, agale,
Valsând ca balerine pe-oglinda de argint.
Sunt foşnete firave-n zăvoiul de-altădat’
De sălcii plângătoare ce-aşteaptă neîncetat
Copilul ce adoră tăcerea grăitoare,
Lumina blând-a lunii şi-a spaţiului splendoare…

INCERTITUDINE

Mihaela Oancea

Ochii pustii, pătaţi de îndoieli,
Stau pironiţi spre cerul de cobalt,
Acolo unde trăiesc vise racordate perfuziilor pietrificate
Şi se zdrobesc pulverizând imunde interogaţii,
Dar şi răspunsuri încrustate în magma de vulcan…
Disoluţie a coerenţei amniotice,
Condamnare tacită la inexistenţă –
Surâde agonic timpul prăfuit,
Rătăcit într-o vitrină odioasă –
Necropolă durată-n sideral…
Privirea scrutează întinderea tăcută şi bolnavă,
Urmăreşte inertă cum firea
Pătrunde cu scalpelul în cavităţi jilave
Resuscitând timpul ce-ncepe
A toca…

CIOCNIRE IN ASTRAL

Mihaela Oancea

Cuvintele-au roşit când ţi-au atins obrazul.
Apoi te-au privit curioase,
Punându-şi întrebări
Despre sensul întâlnirii noastre.
Au împletit imagini şi zâmbete şi şoapte
Şi ploaie amprentată-n trupul
Sărutului calin.
Iubirea noastră vibra de dinainte,
Într-o altă dimensiune.
Ecoul ei l-am auzit târziu
Spărgându-se de valuri rătăcite…
Erai al meu – oglindă şi fereastră –
Descins din osul meu, din carnea mea!
Dar s-au căscat subit
Prăpăstii monstruoase…
Cuvintele, stinghere,
Pe dată-au murit
Pierzându-se-n astral.

CU VEŞNICIA A-NCEPUT…

Mihaela Oancea

Mă grăbesc! N-am să te-aştept o veşnicie!
Şopteai glumeţ, rezemat de tocul uşii…
Iar din şoapte se desfăceau braţe
Care mă-mpresurau mătăsoase.
Aerul scăpăra-n jurul nostru,
Îmbibat de extaz…
Zvâcnea timpul în hoinăreala lui prin infinit,
Iar eu zăboveam alintată,
Dilatând clipele,
Când lumea izvora
Năvalnic din abisurile noastre.
Veşnicia e-nceputul! răspundeam cu tâlc…
Uite cerul cum scutură văpăi de ametist…
Hai să mai stăm un minut!
N-aştepţi nici atât?