MIHAELA OANCEA: POEZII

oancea-mihaela

ABANDON

Crezi că nu se pot dizolva cătuşele pentru suflet?
Cât timp îţi pasă, poţi fi rănit. Da, doar atât.
Agăţi visuri prezumţioase în oglinda clipei,
Rupi crâmpeie de curcubeu
Pe care le striveşti
Ghinionist
Când clipeşti.
Există un interval al ruminaţiilor emoţionale,
Când derulezi ca-ntr-un cinematograf pelicula prăfuită
De zeci de ori, c-o disciplină claustrală.
,,A durat exact cât trebuia!” îţi şopteşti
Şi-ncepi procesul rescrierii, al arhivarii..
Fărâme de bucurie răsucite pe fusul destrămării,
Zdrobite de mii de lespezi de andezit,
Cristelniţe de lacrimi şi-un gol năucitor –
Atât s-a păstrat în cămara amintirii…
Şi ele, amintirile, au adormit pe fân, în pod,
Lovite parcă de un morb,
Ameţite de durere.
Lanţurile moleculare s-au contorsionat
Prin miliardele de galaxii
Intonând simfonia disoluţiei,
Iar tu,
Trubadur al nopţilor de iarnă…
Devii evanescent,
Praf cosmic
Într-un spaţiu
Curbat şi găurit.

ARMONIA CONTRARIILOR

Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal
Înrămează impozant infinitul,
În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna deasupra hârtiei
Ce-şi aşteaptă rândurile – fosile săpate-adânc în timp.
Târziul întârzie să calce lasciv,
În ritm de sarabandă,
Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni…
Îţi ofer-un răgaz de a coase
Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii,
Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..
Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!
Există forme de rezistenţă! Să alungăm târziul din noi!
Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de existenţă…
,,Să-i stricăm mecanismul!”– propune perfid osul.
,,Să-i zădărnicim planul!” – chicoteşte mefistofelic retina.
Ei…şi dac-am putea faustian sa-i poruncim clipei
Să stea în loc, oare ce-am schimba?
Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?

DIMINEAŢĂ MONTANĂ

Răsare soarele pe muntele de smarald,
Arcuindu-se-n clipe ritmate peste râpe şi năvalnice cascade.
Încărcat cu miresme de cimbrişor şi lavandă,
Adie vântul.
Cad stropi de linişte peste valea încă dormitândă.
Aud doar murmurul gândurilor ce mustesc clinchenitoare
Şi-un zumzet fraged de albine.
Tăcerea din inima unui mac
Inundă pupilele desfătate de senzaţii,
Când ceaţa – peliculă subţire –
Brodează cu degete gracile
O ţesătură de borangic
Pe crestele alpine.
În sihăstrie, doar muntele trăieşte smerit
Ca un sacerdot dăltuit cu hornuri, doline şi chei,
Ancoră sădită-n istorie,
Martor tăcut al celor lumeşti.
Puritate…descătuşare…!
Strivesc cu călcâiul firave crâmpeie de iarbă-nrourată
Şi trupul-mi tresaltă spontan
Dănţuind în arome puternice de conifere.
Respir cu umărul, cu podul palmei, cu glezna…
Natura tresare şi-şi scutură coama de fluturi şi flori
Prin poieni însorite, în aer montan,
Pe culmi stâncoase şi-abrupte,
În şisturi cristaline, calcare şi gresii,
Unde şuvoaie de apă vie oglindesc cerul de opal.
Prospeţime tolănită-n soare!
Tremură firav picuri de apă – clopote de argint
Aninate încă-n brazi ca nişte felinare,
Iar timpul zâmbeşte din maci rubinii
Şi deapănă înc-o poveste….

ÎMPIETRIRE

Cafeaua se revarsă pe vechi manuscrise
Împrăştiind aroma-n camera obscură –
Ceasornicul bate cadenţat,
Torturând subconştientul,
Satanicele douăsprezece ore.
Un bob de sudoare coboară nestăvilit pe frunte
Picurând terifiat printre gânduri.
Mucuri de ţigară zac strivite-n scrumieră,
Frământate cu gesturi febrile.
Ochii goi rămân pironiţi pe fereastră,
Scrijeliţi de durere…
E una dintre nopţile-n care priveşti sabatul
Păpuşilor sinistre prin ochiul de geam spart –
O noapte valpurgică-n care ninge cu rugină
În suflete letargice.

ÎN ASEMENEA ZILE

Grele mirosuri pestilenţiale se caţără afară din crăşma mlăştinoasă.
În asemenea zile seci, de metal, neînduplecate,
Timpul încleştează clipa, o polizează..
Explozia inimii sparge trupul ce tresaltă spasmodic,
Iar imaginea oaselor calcinate pictată pe retină
Te face să te zvărcoleşti în somn.
Fumul se înalţă spulberat şi plin de durere,
Floarea roşie moare în sobă c-o albastră vâlvătaie,
Păsările ţipă – năluci aducătoare de primejdii!
Pământul sângerând umblă desculţ peste urmele iernii..
În asemenea zile anatemizate nu-ţi mai pasă de tropotul din piept,
De şnurul pe care ţi-l aşază soarele în jurul grumazului,
Nici de păsările care aleargă prin clopotul de pâslă al ploii,
De fulgerele-albastre ce spintecă-n larg văzduhul,
De nimic concret!
Sufletul se-neacă de cenuşa cea mai rece….
Cât de mult ai vrea atunci să călătoreşti pe tăcerile tale,
Pe gândurile-nsingurate..dorinţe-nspăimântate…
Ţi-ai aminti, desigur, de anii trecuţi, de priveliştea casei cu pridvor…
Meditaţie despre trecerea timpului, gânduri tulburi, tardive regrete…
Îngheţi împreună cu clipa! Nici gândurile nu te mai ascultă..
Lumânările ard în sfeşnice de aur, în pulberi de argint,
Şi ceara li se prelinge ca lacrimi de sânge îngheţate…
În asemnea zile te cuprinde o stare patetică de nostalgie
Cu mult mai ucigaşă decât tăcerea.
În asemenea zile priveşti pierdut în depărtare,
Te adânceşti în lume până devine adâncul din tine
Şi, treptat, observi cum pulberea de pe nisipuri brodează cu aur irizat
Un petic de speranţă…
Cum strigătul pădurii trezeşte păsăretul..
Cum reîncepe viaţa alunecând în sus.

O CLIPĂ

Ninge cu cerneală peste aripile străvezii ale amărăciunii,
Peste universul amuţit, împlântat în solzii tăioşi ai singurătăţii.
Pescuieşti un năvod plin de iluzii din măruntaiele amintirii,
Visări prinse în penseta agoniei,
Şi-ţi probezi anduranţa…
O clipă rătăcită în trecut îşi strigă neputinţa
De a păstra sublimul sărutului cu aromă de cireşe amare,
Seducător ca un zbor de flamingi,
Fragil precum sentimentele.
O clipă agăţată în sanctuarul iubirii
Îmbrăţişează dansul în ritmuri de Chopin,
Aduce miresme de mosc şi portocal
Din odaia-n care viaţa pulsa ameţitor.
Rădăcinile noastre se-mpletiseră tăcute –
Osmoză ce germina speranţă.
Existam în afara noastră şi-a lumii concrete,
Volatilizaţi prin infinite galaxii.
Azi, clipa s-a destrămat
Tăvălită prin praful durerii.
Ne vom întâlni dincolo de graniţele invizibile
Şi sufletele noastre vor dansa
Libere
În propensiunea lor
Spre infinit.

QUO VADIS?

Nu ne deranjează nimic.
De ce ne întrebaţi?
Zapăm doar anxioşi
În căutarea disperată a şocantului, a turpitudinii.
Cu îndoială, ce-i drept – stare tipică nouă,
Iar certitudinea ne scapă precum nisipul printre degete.
Existenţa o rumegăm precum popcornul în faţa ecranului,
La distanţă de un buton de triumful consumismului abject,
Al diformităţilor colţuroase crestate-n subconştient.
Cultura? – o machieuză obosită,
Desuetă, impertinentă, versatilă,
Chip cadaveric al singurătăţii absolute,
Eboşa vreunui trecut ilustru..
Cine vrea s-o-nsoţească?
Suspendăm întelesul de propria-i şiră a spinării
În ritmuri de gangsta rap flamboaiant…
Funcţionăm în modele binare,
Asta ne-a tot spus antropologia –
Sintagmatic si paradigmatic
Reproducând incestuos şi redundant
Cuvinte sleite de semnificaţii,
Tocite-n creuzetul timpului,
Cuvinte ce nu mai creează, doar distrug.
N-avem timp de-ntrebări,
N-avem timp de răspunsuri.
Vegetăm.
Căutăm prozeliţi!

SOLSTIŢIU DE IARNĂ

Mahalaua îşi mestecă măruntele-i drame –
Istorisiri picante şi febră viscerală…
Adorm conştiinţe-n fetide lupanare,
Bolborosind despre diverse dizeuze obscure,
Când întunericul muşcă din trupul fraged al nopţii.

Precepte mustesc în minţi înfierbântate,
Gonind tumultoase prin ţarcul gândirii…
Se deapănă-n crepuscul teorii fulminante
Despre realităţi hiperfizice ori despre Anunnaki,
Când Uranus face cuadratură cu Jupiter.

Solstiţiul de iarnă – noaptea cea mai lungă –
Adună laolaltă pe cei ce vieţuiesc sub catapeteasma
Templului ranforsat cu iluzii şi zâmbete de prunci.
Tăcere…
Îngheţ…

SOMN HIPNOTIC

Mirosul metalic al ploii ţâşneşte din nori compacţi şi denşi
În ungherele minţii, tropotind furtunos;
Străpunge osul, dă năvală-n plămâni,
Cu duritate de diamant.
Hiperestezie a scoarţei cerebrale, somn hipnotic –
Scrijelind gheaţa opacizată a miturilor,
Satiri, fauni, centauri şi inorogi aşteaptă-ngrămădiţi
Lângă obloane oţelite, lucarne brumate;
Tresar zgribuliţi, cu dorinţe prelinse pe ferestrele cicatrizate…
Glasuri se frâng difuze în crusta nocturnului,
Şoapte şi foşneste păşesc pe catalige,
Deranjate de tăioase constrângeri.
Curg fuioare de gânduri prin opaiţul străvechi,
Abia clipeşte-o lumină…pe tărâmul utopiei…
Fiinţe hibride privesc docile şi prudente
Cum se deschide scrâşnind uşa încăperii răcoroase…
Pătrund însufleţind odaia de ceramică smălţuită,
Plămădită de-un iscusit olar
Prin logodna lutului cu sacrul.
Satirii înteţesc focul
În vatra unde trosnesc coceni, vreascuri şi lemne străpunse de vătrai.
Aici se-nsoţesc cu iele, sânziene, zgripsori şi căpcăuni
Uitaţi, adormiti prin cotloane împăienjenite.
Dezmorţiţi, se-adună laolaltă împăcaţi,
Resuscitează timpul fabulos al începuturilor
Pentru care e nevoie doar de puţină lumină!
Picură din pipeta nemuririi înc-un strop,
Pe tipsia de jăratic,
Apoi dispar mişcând acul busolei din poveşti.
Tresar..miroase-a ploaie şi-a început de toamnă….

VARĂ

Apariţie venustă de cariatidă,
Răspândeşti misterioasă un surâs calin…
Mi-eşti leac şi otravă, rană şi cuţit!
Rosteşte negrăitul ascuns în ochii tăi de peruzea,
Deschide-ţi braţele să adulmece
Adierea răcoroasă a dimineţii montane
În timp ce te-ntinzi leneşă până la norii de fildeş!
Lasă-ţi părul cu miros de lămâiţă
Să danseze ca o crinolină de fluture
Pe cerul de cleştar brodând speranţă…
Îndrăzneşte!
Ţiuie timpul răsucit sub tălpile-ţi feciorelnice,
Pădurile se-adună să-ţi cânte
Din foi subţiri de mesteacăn şi-alun,
Brânduşe violete te-aşteaptă pe cărări de munte
Să ţi se-aştearnă coroană,
Vino!
Istovită de soare, mă-ntind pe câmpul de smarald
Cu braţele în cruce, în galbenul de miere
Ca-n patul unui râu….
Te-aştept!